1
După ce expedie fratelui său prima scrisoare în mai bine de zece ani, Adam era nerăbdător să primească răspunsul. Uitase cât timp trecuse. Chiar mai înainte ca scrisoarea să fi ajuns la San Francisco, se și întreba cu glas tare ca să-l audă Lee:
— Mă mir de ce nu răspunde. Poate că e supărat pe mine că nu i-am scris. Dar nici el n-a scris. Adică nu, el nu știa unde să scrie. Sau poate că s-a mutat.
Lee răspunse:
— A plecat abia de câteva zile. Lăsați-i timp.
— Oare o să vină aici? — se întrebă Adam și stătu să se gândească dacă voia cu adevărat ca Charles să vină.
Acum, că scrisoarea plecase, Adam se temea că Charles ar putea să accepte. Era ca un copil neastâmpărat care trage cu degetele de tot ce-i cade sub mână. Îi bătea la cap pe gemeni, le punea nenumărate întrebări despre școală:
— Ei, ce ați învățat azi?
— Nimic!
— Ei, cum așa! Trebuie să fi învățat ceva. Ați citit?
— Da.
— Ce ați citit?
— Aia veche, cu greierele și furnica.
— E interesant.
— Este și una despre un vultur care răpește un copil.
— Da, îmi amintesc de asta. Am uitat însă ce s-a întâmplat.
— N-am ajuns încă acolo. Am văzut doar pozele.
Băieții erau scârbiți. Într-un moment de efuziune părintească a lui Adam, Cal împrumută briceagul acestuia, sperând că va uita să i-l ceară îndărăt. Dar sălciile începeau să înverzească. Coaja se curăța ușor. Adam își luă înapoi cuțitul ca să-i învețe pe băieți să-și facă fluiere din salcie, lucru pe care Lee îi învățase cu trei ani înainte. Colac peste pupăză, Adam uitase cum se face tăietura. Nu putea să scoată niciun sunet din fluierele lui.
Într-una din zile, pe la prânz, Will Hamilton sosi cu un Ford nou, huruind și hurducându-se pe drum. Mașina mergea în viteza întâia și capota sălta ca un vapor pe furtună. Radiatorul și rezervorul de pe scară te orbeau cu strălucirea alămii.
Will apăsă pe frână, întrerupse contactul și se lăsă pe spate în scaunul capitonat cu piele. Eșapamentul mai pocni de câteva ori după oprirea motorului, pentru că mașina era supraîncălzită.
— Uite-o! — făcu Will cu un fals entuziasm.
Ura de moarte Ford-urile, dar ele îi sporeau zi de zi averea.
Adam și Lee se aplecară asupra pieselor mașinii expuse la vedere, în timp ce Will Hamilton, suflând din greu sub povara noii sale grăsimi, explica funcționarea unui mecanism pe care nici el nu-l înțelegea.
Este greu să-ți imaginezi astăzi ce anevoie se învăța pornirea, conducerea și întreținerea unui automobil. Nu numai că tot procesul era complicat, dar trebuia să pornești de la zero. Copiii de azi se familiarizează încă din leagăn cu teoria, obiceiurile și idiosincraziile motoarelor cu combustie internă, dar pe vremea aceea, porneai de la convingerea fermă că nu va merge deloc, și uneori aveai dreptate. De asemeni, azi, ca să pornești motorul unei mașini, ai de făcut doar două lucruri: să răsucești o cheie și să apeși pe demaror. În rest, totul e automat. Înainte, procesul era mai complicat. Îți cerea nu numai o memorie bună, un braț puternic, un temperament îngeresc și o speranță oarbă, dar și o oarecare practică în magie, astfel încât puteai vedea un om care se pregătea să învârtească manivela unui Model T, scuipând pe jos și murmurând o formulă magică.
Will Hamilton dădu explicații privind mașina, o luă de la început și mai explică o dată. Clienții lui stăteau cu ochii holbați, atenți ca niște copoi la pândă și fără să-l întrerupă, dar când începu a treia oară, Will își dădu seama că nu ajunge la niciun rezultat.
— Uite ce! — spuse el. — Asta nu e specialitatea mea. Am vrut s-o vedeți și s-o auziți înainte de livrare. Acum mă întorc cu ea în oraș și mâine vă trimit mașina cu un expert; el o să vă spună în câteva minute mai multe decât pot eu să spun într-o săptămână. Am vrut doar s-o vedeți.
Dar Will uitase el însuși unele instrucțiuni. Așa că învârti manivela și, în cele din urmă, împrumută o trăsurică și porni spre oraș, dar promise să trimită a doua zi un mecanic.
2
A doua zi, nici vorbă să-i poți trimite pe gemeni la școală. Nu s-ar fi dus. Ford-ul stătea sub sălcii, înalt, distant și sever, acolo unde îl oprise Will. Noii săi proprietari se roteau în jurul lui și îl atingeau din când în când, așa cum atingi un cal nărăvaș ca să-l îmblânzești.
Lee spuse:
— Mă întreb dacă mă voi obișnui vreodată cu asta.
— Bineînțeles că da — spuse Adam fără convingere. — Vei conduce în toată regiunea, fără să-ți dai seama.
— Am să încerc s-o înțeleg cum merge — răspunse Lee. — Dar de condus, nu.
Băieții se furișară de câteva ori înăuntru ca să atingă câte ceva și săreau îndărăt.
— Tată, ce-i mecanismul ăsta?
— Nu puneți mâna.
— Dar la ce servește?
— Nu știu, dar nu-l atingeți. Nu se știe ce se poate întâmpla.
— Dar nu ți-a spus omul acela?
— Nu-mi amintesc ce-a spus. Și acum, băieți, plecați de lângă ea sau vă trimit la școală. Mă auzi, Cal? Nu deschide acolo.
Se sculaseră și erau gata încă din zori. Pe la ora unsprezece îi cuprinse o nervozitate isterică. Mecanicul sosi cu trăsurica pe la ora prânzului. Purta pantofi cu vârful de box și pantaloni din „duchesse”, iar haina largă cu umerii vătuiți îi ajungea aproape până la genunchi. Lângă el, în trăsură, avea un sac cu hainele de lucru și cu unelte. Avea nouăsprezece ani și mesteca tutun, iar de la școala auto de trei luni căpătase un dispreț profund și plictisit față de ființele omenești. Scuipă și îi aruncă hățurile lui Lee.
— Du de-aici pe mâncătorul ăsta de fân. Cum poți să-i deosebești capul de coadă?
Și coborî din trăsură, așa cum se dă jos un ambasador dintr-un tren oficial. Rânji către gemeni și se întoarse cu răceală spre Adam:
— Sper că am ajuns la timp la masă — spuse el.
Lee și Adam se uitară unul la celălalt. Uitaseră de masa de prânz.
În casă, semizeul acceptă mormăind brânză cu pâine, carne rece și plăcintă, cafea și o bucată de prăjitură de ciocolată.
— Sunt obișnuit cu o masă caldă — zise el. — Pe copii țineți-i mai departe, dacă vreți să aveți mașină.
După o masă copioasă și o scurtă odihnă pe terasă, mecanicul își duse sacul în camera lui Adam. După câteva minute, ieși de acolo îmbrăcat într-o salopetă în dungi și cu o șapcă albă pe care scria „Ford”.
— Ei, ați studiat ceva?
— Să studiem? — întrebă Adam.
— Nici măcar n-ați citit ce scrie în cărțulia de sub banchetă?
— N-am știut că e acolo — răspunse Adam.
— Dumnezeule — făcu tânărul dezgustat.
Adunându-și curajos forțele morale, se îndreptă cu hotărâre spre mașină.
— Atunci să începem îndată — spuse el. — Dumnezeu știe cât timp o să ne ia, dacă n-ați studiat.
— Domnul Hamilton n-a putut s-o pornească aseară — spuse Adam.
— El încearcă întotdeauna s-o pornească cu magnetoul — spuse înțeleptul. — Bine! Bine, veniți aici. Cunoașteți principiile unui motor cu combustie internă?
— Nu — răspunse Adam.
— Oh, Doamne! — Ridică aripile de tablă. — Iată un motor cu combustie internă, rosti el.
Lee spuse liniștit:
— Așa de tânăr și așa de erudit.
Băiatul se întoarse spre el încruntându-se:
— Ce-ai spus? — întrebă el și apoi, către Adam: — Ce-a zis chinezul?
Lee întinse brațele și zâmbi cu amabilitate.
— Este un tip foalte deștept, observă el liniștit. Poate melge univelsitate. Foalte deștept.
— Spune-mi simplu, Joe! — făcu tânărul fără niciun motiv și adăugă: — Universitate! Ce știu ăia de-acolo? Pot să regleze un motor, ha? Știu să pună o bujie? Universitate?
Și scuipă pe jos, un comentariu maroniu, disprețuitor. Gemenii îl priveau cu admirație, iar Cal aduna salivă sub limbă ca să exerseze și el.
— Lee e plin de admirație pentru cât de bine te pricepi — zise Adam.
Asprimea fu lăsată baltă și îi luă locul mărinimia.
— Spuneți-mi simplu, Joe — făcu el. — Trebuie să le cunosc. Am urmat școala auto la Chicago. Aia e școală adevărată — nu seamănă cu nicio universitate. — Și continuă: — Bătrânul meu spune că un chinez cumsecade, vreau să spun unul cu adevărat bun — ăla e la fel de capabil ca orice alt cetățean. Sunt cinstiți.
— Dar nu și cei răi — spuse Lee.
— Pe dracu, nu! Nu vorbesc de cuțitari sau de cei de teapa lor. Chinezii dumitale.
— Pot să sper că fac și eu parte din grupul ăsta?
— Mie mi se pare că ești un chinez cumsecade. Spune-mi Joe.
Adam era mirat de o asemenea conversație, dar gemenii nu.
Cal îi zise lui Aron, experimental:
— Spune-mi simplu, Joe — iar Aron își mișcă buzele, încercând și el: „Spune-mi simplu, Joe”.
Mecanicul își reluă tonul profesional, dar ceva mai amabil. Disprețul lui se transformă într-o prietenie amuzată.
— Iată, acesta este un motor cu combustie internă.
Ei se uitară la bucata urâtă de fier cu oarecare teamă.
De data asta, băiatul continuă atât de repede, încât cuvintele curgeau ca un cântec al erei noi.
— Acționează printr-o explozie de gaze într-un spațiu închis. Forța exploziei se exercită asupra pistonului, iar prin bielă și vilbrochen, deci prin transmisie, asupra roților din spate. Ați înțeles până aici?
Ei dădură din cap, tăcuți, de teamă să nu oprească șuvoiul.
— Există două feluri de motoare, în doi timpi și în patru timpi. Ăsta e în patru timpi. Ați înțeles?
Dădură din nou din cap. Gemenii, care-l priveau cu admirație, aprobară și ei.
— E interesant — spuse Adam.
Joe continuă grăbit:
— Principala deosebire între o mașină Ford și toate celelalte este transmisia planetară care acționează pe un principiu re-vo-lu-ți-o-nar.
Se opri o clipă; pe chipul lui se observa oboseala. Iar când cei patru auditori ai săi dădură din nou din cap, el le atrase atenția:
— Să nu vă închipuiți că știți totul. Să nu uitați că sistemul planetar este re-vo-lu-ți-o-nar. Ar fi mai bine să-l studiați din cărticică. Acu, dacă ați înțeles totul, trecem la conducerea automobilului.
Spuse ultimele cuvinte cu litere mari și caractere groase. Era clar că era bucuros că terminase cu prima parte a expunerii, dar nu era mai bucuros decât ascultătorii săi. Oboseala concentrării începea să se resimtă, iar faptul că nu înțeleseseră niciun cuvânt nu le era de prea mare ajutor.
— Veniți aici — spuse băiatul. — Vedeți asta? E cheia de contact. Când ai învârtit-o așa, ești gata să pornești înainte. Acum împingi la stânga. Asta pornește bateria, vedeți, acolo unde scrie Bat. Înseamnă baterie.
Adam și Lee își întinseră gâtul în mașină. Gemenii stăteau pe scară.
— Nu — stați o clipă. Am luat-o prea repede. Mai întâi trebuie să micșorezi avansul și apoi să dai drumul la benzină, altfel îți zboară mâna. Ăsta — aici — îl vedeți? — ăsta-i avansul. Îl împingi în sus — ați înțeles? — în sus. Dați-vă la o parte. Și asta de aici e benzina — o împingi în jos. Acum am să vă explic și am să și execut. Vreau să fiți atenți. Voi, copii, dați-vă jos de pe mașină. Îmi stați în lumină. Dați-vă jos, la naiba.
Băieții se dădură jos de pe scară cu părere de rău, doar ochii li se vedeau deasupra ușii.
El trase adânc aer în piept.
— Acum sunteți gata? Avansul micșorat, benzina dat drumu'. Avansul în sus, benzina în jos. Acum contact baterie — la stânga — țineți minte — la stânga.
Se auzi un bâzâit ca al unei albine uriașe.
— Auziți? Ăsta-i contactul într-una din bobine. Dacă nu obții asta, trebuie controlate platinile sau chiar pilite.
Observă un aer consternat pe chipul lui Adam.
— Puteți studia asta în cărticică — spuse el amabil.
Se duse în fața mașinii.
— Asta este manivela, și vedeți firul ăsta mic care iese din radiator? — ăsta-i șocul. Acum fiți atenți când vă arăt. Apuci manivela și împingi până prinde. Vedeți cum țin degetul mare în jos? Dacă o apucă altfel, cu degetul în jurul ei, și dă înapoi, îmi rupe degetul. Ați înțeles?
Nu se uită în sus, dar știa că ei dau din cap.
— Acum — spuse — uitați-vă cu atenție. O împing și o ridic până obțin compresiunea și, apoi, scot sârma și o învârtesc *o* dată, ca să tragă benzină. Auziți zgomotul aspirat? Ăsta-i șocul. Dar nu tragi prea mult, că altfel se îneacă. Acum dau drumul sârmei și învârtesc tare manivela și, îndată ce a prins, alerg împrejur și dau drumul avansului, opresc benzina și întind mâna și dau maneta repede la magnetou — vedeți aici unde scrie Mag? — și gata.
Auditoriul lui era epuizat. După toate astea n-aveai decât să pornești cu mașina.
Băiatul nu-i lăsă.
— Vreau să spuneți după mine, ca să învățați… Avansul în sus, benzina în jos.
Ei repetară în cor:
— Avansul în sus, benzina în jos.
— Învârtiți spre Bat.
— Învârtiți spre Bat.
— Manivela la compresie, cu degetu-n jos.
— Manivela la compresie, cu degetu-n jos.
— Ușor în sus — șocul tras.
— Ușor în sus — șocul tras.
— Învârtiți.
— Învârtiți.
— Avansul în jos — benzina în sus.
— Avansul în jos — benzina în sus.
— Învârtiți spre Mag.
— Învârtiți spre Mag.
— Acum o luăm de la început. Spuneți-mi simplu, Joe.
— Vă spunem simplu, Joe.
— Nu asta. Avansul în sus — benzina în jos.
Pe Adam îl cuprinse un fel de oboseală când repetară pentru a patra oară pomelnicul. Procesul i se părea prostesc. Scăpă ceva mai târziu, când Will Hamilton apăru în mașina lui roșie de sport. Băiatul se uită la vehiculul care se apropia.
— Aia are șaisprezece supape — spuse el cu un ton reverențios. — Bună treabă.
Will se aplecă în afara mașinii.
— Cum merge? — întrebă el.
— Bine — răspunse mecanicul. — Prind repede.
— Ascultă, Roy, trebuie să te iau cu mine. La carul funebru cel nou s-au rupt lagărele. Va trebui să lucrezi până târziu, ca să fie gata pentru doamna Hawks mâine la unsprezece.
Roy se arătă atent.
— Îmi iau hainele — spuse și alergă în casă.
Când se întoarse cu sacul, Cal i se așeză în drum.
— Hei, am crezut că te cheamă Joe — spuse el.
— Cum adică Joe?
— Ne-ai spus să-ți zicem Joe. Domnul Hamilton îți zice Roy.
Roy râse și sări în mașina deschisă.
— Știți de ce am zis să-mi spuneți Joe?
— Nu. De ce?
— Pentru că mă cheamă Roy.
În mijlocul râsului se opri și îi spuse serios lui Adam:
— Luați cartea aia de sub banchetă și studiați-o. Ați auzit?
— Bine, așa voi face — răspunse Adam.