1
Din când în când, la Salinas se producea câte un ușor acces de moralitate. Procesul nu era prea variat. Un val semăna cu celălalt. Uneori începea de la amvon, iar alteori, cu vreo nouă președintă ambițioasă a Ligii civice a femeilor. În mod invariabil, jocul de noroc era viciul care trebuia stârpit din rădăcină. Existau unele avantaje în atacarea jocurilor de noroc. Se putea discuta deschis despre ele, lucru dificil în ce privește prostituția. Era o racilă vizibilă și majoritatea jocurilor de noroc erau organizate de chinezi. Erau prea puține șanse de a călca pe bătătură pe cineva apropiat.
De la biserică și Ligă, se înflăcărau cele două ziare ale orașului. Editorialele cereau să se facă curățenie. Poliția era de acord, dar pretindea că nu avea mijloace și încerca să obțină mărirea bugetului, ceea ce uneori izbutea.
Când se ajungea la stadiul acesta, toată lumea știa că fuseseră puse cărțile pe masă. Ceea ce urma era la fel de bine organizat ca un balet. Poliția se pregătea, casele de joc se pregăteau, iar ziarele pregăteau dinainte editoriale care exprimau felicitări. Apoi urma razia pregătită și prevăzută. Vreo douăzeci de chinezi importați din Pajaro, câțiva gură-cască, șase sau opt comis-voiajori care, fiind străini, nu erau preveniți, cădeau în plasa poliției, erau ridicați, închiși, iar dimineața amendați și eliberați. Orașul răsufla ușurat în noua sa curățenie, iar casele de joc pierdeau doar o noapte de activitate, plus amenzile. Este una din victoriile omului că poate să cunoască un lucru și totuși să nu-l creadă.
În toamna anului 1916, Cal asista într-o noapte la un joc de fan-tan, la Shorty Lim, când o razie dădu peste el. În întuneric nu-l observă nimeni și sergentul fu încurcat când îl găsi dimineața într-o celulă. Sergentul îi telefonă lui Adam, ridicându-l de la micul dejun. Adam trecu cele două grupuri de case până la Primărie, îl eliberă pe Cal, traversă strada la poștă să ia scrisorile și apoi cei doi se duseră acasă.
Lee ținuse la cald oul fiert pentru Adam și făcuse două ochiuri pentru Cal. Aron trecu prin sufragerie, plecând spre școală.
— Vrei să te aștept? — îl întrebă el pe Cal.
— Nu — răspunse Cal.
Își ținea ochii în jos în timp ce își mânca ochiurile.
Adam nu vorbise la Primărie, nu spusese decât: „Hai!”, după ce îi mulțumise sergentului.
Cal înghiți fără nicio poftă micul dejun, privind printre gene chipul tatălui său. Nu citea nimic pe chipul lui Adam. Părea în același timp încurcat, supărat, dus pe gânduri și trist.
Adam se uita în jos, în ceașca lui de cafea. Tăcerea crescu până ajunse grea, de neîndurat.
Lee băgă capul înăuntru.
— Vreți cafea? — întrebă el.
Adam clătină încet din cap. Lee se retrase și de data asta închise ușa bucătăriei.
În tăcerea întretăiată doar de tic-tacul ceasului, lui Cal începu să-i fie teamă. Simți o forță pe care o emana tatăl său și pe care nu o cunoscuse niciodată. De atâta așteptare încordată, simțea cum îi amorțesc picioarele și se temea să se miște și să-și pună sângele în mișcare. Lovi cu furculița în farfurie ca să facă zgomot, dar zdrăngănitul fu înghițit de tăcere. Pendula bătu de nouă ori, dar bătăile fură și ele înghițite.
Pe măsură ce teama începu să dispară, îi luă locul ciuda. Întocmai cum o vulpe prinsă în capcană e furioasă pe laba care o ține prizonieră.
Deodată Cal sări în sus. Nu-și dăduse dinainte seama că avea să se miște. Țipă, fără să-și fi dat seama că avea să vorbească. Strigă:
— Fă odată ce-ai de gând să-mi faci! Hai! Și să terminăm!
Strigătul lui fu și el absorbit de liniște. Adam își ridică încet capul. E adevărat că, niciodată până atunci, Cal nu se uitase la ochii tatălui său și e adevărat că mulți nu privesc în ochii tatălui lor. Irisul lui Adam era de un albastru-deschis, cu linii radiale mai închise care duceau în vârtejul pupilei. În adâncul fiecărei pupile, Cal își văzu reflectat propriul său chip, ca și când doi Cal l-ar fi privit.
Adam spuse încet:
— Te-am dezamăgit, nu-i așa?
Era mai rău decât un atac. Cal se fâstâci.
— Ce vrei să spui?
— Ai fost ridicat dintr-o casă de jocuri de noroc. Nu știu cum ai ajuns acolo, ce făceai acolo, de ce te-ai dus acolo.
Cal se așeză moale și privi în farfurie.
— Joci, băiete?
— Nu. Mă uitam doar.
— Ai mai fost acolo?
— Da. De multe ori.
— De ce te duci?
— Nu știu. Noaptea încep să mă simt neliniștit — ca o femeie de stradă.
Se gândi la Kate, și gluma lui proastă i se păru oribilă.
— Când nu pot dormi, mă plimb — adăugă el — ca să încerc să mă liniștesc.
Adam îi cântări cuvintele, le analiză pe fiecare în parte.
— Și fratele tău se plimbă?
— Nu. Nici prin gând nu-i trece așa ceva. El — el nu-i neliniștit.
— Iată, eu habar n-am — zise Adam. — Nu știu nimic despre tine.
Cal voia să-și arunce brațele în jurul tatălui său, să-l îmbrățișeze și să fie îmbrățișat. Voia o demonstrație puternică de simpatie și dragoste. Luă inelul de lemn pentru șervețel și își trecu degetul arătător prin el.
— Ți-aș fi spus dacă m-ai fi întrebat — spuse el încet.
— N-am întrebat. N-am întrebat. Sunt un tată tot atât de rău ca și tatăl meu.
Cal nu auzise niciodată acest ton în glasul lui Adam. Era răgușit și strangulat de emoție și își căuta cuvintele, pipăindu-le în întuneric.
— Tatăl meu a creat un tipar și m-a forțat să intru în el. Am ieșit o piesă proastă, dar nu puteam fi retopit. Nimeni nu poate fi retopit. Așa că am rămas o piesă proastă — spuse el.
— Nu fi supărat. Ai suferit prea mult din cauza asta — zise Cal.
— Oare? Probabil — dar poate că într-un mod greșit. Nu-mi cunosc fiii. Mă întreb dacă aș putea învăța s-o fac.
— Am să-ți spun tot ce vrei să știi. Întreabă-mă doar.
— De unde să încep? De la început?
— Ești trist sau supărat pentru că am fost la închisoare?
Spre surprinderea lui Cal, Adam râse:
— Te aflai acolo și atâta tot, nu-i așa? N-ai făcut nimic rău.
— Poate faptul că mă aflam acolo era un lucru rău.
Cal voia să fie blamat.
— Odată am fost și eu acolo — zise Adam. — Am stat închis aproape un an, pur și simplu pentru că mă aflam acolo.
Cal încercă să înțeleagă această erezie.
— Nu cred — făcu el.
— Uneori nici eu nu cred, dar știu că atunci când am scăpat, am spart un magazin și am furat niște haine.
— Nu cred — spuse Cal moale, dar căldura, apropierea erau atât de minunate, încât nu se dezlipi de ele. Respira încet, ca să nu tulbure căldura.
Adam spuse:
— Ți-l amintești pe Samuel Hamilton? Cu siguranță că da. Când tu erai copil, mi-a spus că sunt un tată rău. M-a lovit, m-a trântit jos, ca să-mi bage asta în cap.
— Bătrânul acela?
— Era un bătrân grozav. Acum știu ce voia să spună. Sunt la fel cum a fost tatăl meu. El nu-mi dădea voie să fiu cineva, iar eu nu i-am văzut pe fiii mei ca pe niște ființe umane. Asta înțelegea Samuel.
Îl privi pe Cal drept în ochi și zâmbi, iar Cal simți atâta afecțiune pentru el, încât era dureros.
Cal zise:
— Noi nu credem că ești un tată rău.
— Sărmanii de voi. De unde să știți? N-ați avut niciodată un alt fel de tată.
— Sunt bucuros că am fost în închisoare — spuse Cal.
— Și eu. Și eu.
Râse.
— Am fost amândoi la închisoare — putem discuta împreună — adăugă Adam.
Îl cuprinse veselia.
— Poate poți să-mi spui ce fel de băiat ești? Poți?
— Da.
— Vrei?
— Da.
— Atunci spune-mi. Știi, există o răspundere ca să poți fi cineva… E mai mult decât să ocupi un spațiu unde ar trebui să fie aer. Cum ești tu?
— Nu glumești? — întrebă Cal timid.
— Nu glumesc — sigur că nu glumesc. Vorbește-mi despre tine — bineînțeles, dacă vrei.
Cal începu:
— Ei bine, sunt… — Și se opri. — Nu e ușor când încerci — zise el.
— Cred și eu că nu-i ușor — poate e chiar imposibil. Vorbește-mi despre fratele tău.
— Ce vrei să știi despre el?
— Ce gândești tu despre el. Asta-i tot ce ai putea să-mi spui.
Cal zise:
— El e bun. El nu face lucruri rele. El nu se gândește la rău.
— Acum vorbește despre tine.
— Cum așa?
— Vrei să spui că tu faci și gândești lucruri rele?
Obrajii lui Cal se înroșiră.
— E adevărat.
— Atât de rele?
— Da. Vrei să-ți spun?
— Nu, Cal. Mi-ai și spus. Și vocea, și ochii tăi îmi spun că te lupți cu tine însuți. Dar nu trebuie să-ți fie rușine. Lui Aron îi e vreodată rușine?
— El nu face nimic de care să-i fie rușine.
Adam se aplecă înainte:
— Ești sigur?
— Foarte sigur.
— Spune-mi, Cal — tu îl aperi?
— Cum adică?
— Adică așa — dacă ai auzi ceva rău, sau crud, sau urât, i-ai ascunde acel lucru?
— Da, cred că da.
— Consideri că el e prea slab ca să suporte lucruri pe care tu le poți suporta?
— Nu-i vorba de asta. El e bun. E bun cu adevărat. Nu face niciodată rău nimănui. Nu vorbește niciodată de rău pe nimeni. Nu e niciodată meschin, nu se plânge niciodată și e curajos. Nu-i place să se bată, dar o face la nevoie.
— Îți iubești fratele, nu-i așa?
— Da. Și câteodată mă port rău cu el. Îl mint și îl duc de nas. Uneori îl jignesc fără niciun motiv.
— Și după aceea te simți nefericit?
— Da.
— Aron e vreodată nefericit?
— Nu știu. Când n-am vrut să mă duc la biserică, era amărât. Și odată, când Abra s-a supărat și i-a spus că-l urăște, a fost foarte nefericit. A avut febră. Îți amintești? Lee a trimis după doctor.
Adam spuse mirat:
— Iată că am trăit cu voi și nu știu nimic din toate astea! De ce s-a supărat Abra?
— Nu știu dacă ar trebui să-ți spun.
— Atunci nu vreau să-mi spui.
— Nu e nimic rău. Cred că totul e-n regulă. Aron vrea să se facă pastor. Domnul Rolf — lui îi place biserica doctrinară și lui Aron i-a plăcut și s-a gândit că s-ar putea să nu se căsătorească niciodată și să se retragă în sihăstrie.
— Vrei să spui, ca un călugăr?
— Da.
— Și Abrei nu i-a plăcut treaba asta?
— Să-i placă? A apucat-o nebunia. I se întâmplă câteodată să se înfurie. A luat stiloul lui Aron, l-a aruncat pe trotuar și l-a călcat în picioare. A spus că și-a pierdut jumătate de viață cu Aron.
Adam râse:
— Câți ani are Abra?
— Aproape cincisprezece. Dar, în anumite privințe, e mai matură.
— Da, așa cred și eu. Și Aron ce-a făcut?
— A tăcut, dar s-a simțit foarte rău.
Adam zise:
— Cred că în momentul acela ai fi putut să i-o iei.
Adam se uită adânc în ochii lui Cal. Apoi strigă:
— Lee!
Niciun răspuns.
— Lee! — strigă el din nou. — Nu l-am auzit ieșind — spuse Adam. — Vreau o cafea proaspătă.
Cal sări în sus.
— Mă duc s-o fac eu.
— Dar ia ascultă, tu trebuia să fii la școală.
— Nu vreau să mă duc.
— Ar trebui să te duci. Aron s-a dus.
— Sunt fericit — zise Cal. — Vreau să stau cu dumneata.
Adam privi în jos, la mâini.
— Fă cafeaua — spuse blând, și vocea îi era timidă.
În timp ce Cal era în bucătărie, Adam se analiză cu uimire. Nervii și mușchii îi pulsau de o emoție flămândă. Degetele doreau să apuce, picioarele să alerge. Ochii priviră cu aviditate prin cameră. Văzu scaunele, tablourile, trandafirii roșii de pe covor și alte lucruri noi, clare — aproape animate, dar prietenoase. Iar în mintea lui se născu o poftă ascuțită de viitor — o anticipație plăcută, caldă, ca și când minutele și săptămânile care vor veni trebuiau să aducă încântare. Simți o emoție crescândă, anunțându-i o zi minunată, care va trece aurie și liniștită peste el. Își puse mâinile la ceafă și își întinse picioarele.
La bucătărie, Cal n-avea răbdare până să se încălzească apa în cafetieră, și totuși era bucuros și aștepta. O minune care-ți devine familiară nu mai e o minune. Cal încetase să mai fie uimit de minunatele relații cu tatăl său, dar plăcerea nu dispăruse. Otrava singurătății și invidia, care-l rodeau față de cel ce nu se simțea singur, îi dispăruseră; persoana lui era curată și bună și știa acest lucru. Își scormoni o ură veche, ca să se pună la încercare, și constată că ura dispăruse. Voia să-l servească pe tatăl său, să-i ofere un dar măreț, să facă o treabă bună și importantă în cinstea tatălui său.
Cafeaua dădu în foc și Cal pierdu câteva minute ca să curețe mașina de gătit.
Își spuse în sinea lui:
„Ieri n-aș fi făcut asta”.
Adam îi zâmbi când aduse cafeaua aburind. Adulmecă și zise:
— E un miros care m-ar scoate și dintr-un mormânt de beton.
— A dat în foc — zise Cal.
— Trebuie să dea în foc, ca să aibă gust bun — spuse Adam. — Mă întreb unde s-o fi dus Lee.
— Poate e în camera lui. Să mă duc să văd?
— Nu. Ar fi răspuns.
— Tată, când termin școala, o să mă lași să conduc ferma?
— Îți faci planuri mai devreme. Și cu Aron cum rămâne?
— El vrea să plece la universitate. Să nu-i spui că ți-am zis eu. Lasă-l să-ți spună el și să te prefaci că ești surprins.
— De ce, e foarte bine — zise Adam. — Dar tu nu vrei să mergi la universitate?
— Pariez că sunt în stare să câștig bani la fermă — destui ca să plătesc studiile lui Aron la universitate.
Adam își sorbi cafeaua.
— E un lucru generos — zise el. — Nu știu dacă ar trebui să-ți spun asta, dar… când te-am întrebat mai înainte ce fel de băiat e Aron, tu l-ai apărat atât de prost, încât am crezut că nu ții la el sau chiar îl urăști.
— L-am urât — răspunse Cal cu vehemență. — I-am făcut și rău. Dar, pot să-ți spun ceva, tată? Acum nu-l mai urăsc. Cred că n-am să mai urăsc pe nimeni, nici chiar pe mama…
Se opri uimit de această scăpare și mintea îi încremeni neajutorată.
Adam privi drept înainte. Își frecă fruntea cu palma. În cele din urmă, zise liniștit:
— Știi totul despre mama ta.
Nu era o întrebare.
— Da… da, tată.
— Absolut totul?
— Da.
Adam se lăsă pe spate în fotoliul său.
— Aron știe?
— A, nu! Nu… nu, tată. El nu știe.
— De ce o spui în felul ăsta?
— N-aș îndrăzni să-i spun.
— De ce nu?
Cal vorbi cu pauze.
— Nu cred că ar putea suporta. Nu are destulă răutate în el ca să suporte.
Voia să continue: „la fel ca tine, tată”, dar ultima parte rămase nerostită.
Chipul lui Adam arăta obosit. Își clătină capul dintr-o parte într-alta.
— Cal, ascultă-mă. Crezi că există vreo șansă să-l împiedicăm pe Aron să afle? Gândește-te bine.
Cal spuse:
— El nu se apropie de asemenea locuri. El nu-i ca mine.
— Dar dacă îi spune cineva?
— N-ar crede. L-ar pocni pe cel care i-ar spune și ar fi încredințat că a fost o minciună.
— Ai fost acolo?
— Da. Trebuia să știu.
Și Cal continuă emoționat:
— Dacă ar pleca la universitate și n-ar mai locui niciodată în orașul ăsta…
Adam dădu afirmativ din cap:
— Da. S-ar putea. Dar mai are încă doi ani de stat aici.
— Poate că aș reuși să-l fac să se grăbească și să termine într-un an. E deștept.
— Dar tu nu ești mai deștept, nu-i așa?
— E altfel decât deșteptăciune — răspunse Cal.
Adam simțea că-i crește inima. Avea chipul sever, iar ochii albaștri erau tăioși și pătrunzători.
— Cal! — făcu el aspru.
— Da, tată!
— Am încredere în tine, fiule — zise Adam.
2
Pentru Cal, stima tatălui său era un motiv de fericire. Mergea în vârful picioarelor. Zâmbea mai des decât se încrunta și nu mai era atât de închis.
Lee, observând schimbarea, îl întrebă calm:
— Ți-ai găsit o prietenă, nu-i așa?
— Prietenă? Da de unde! Cine are nevoie de prietenă?
— Fiecare om — răspunse Lee.
Și Lee îl întrebă pe Adam:
— Știți oare ce s-a întâmplat cu Cal?
Adam răspunse:
— A aflat despre ea.
— Zău? — Lee nu se aventură. — Vă amintiți că eu eram de părere că ar fi trebuit să le spuneți.
— Nu eu i-am spus. Știa.
— Ia te uită — ei, ce părere aveți? — zise Lee. — Dar asta nu-i o veste care să facă un băiat să fredoneze în timp ce învață și să-și arunce șapca în sus când se plimbă. Dar cu Aron cum e?
— Mi-e teamă pentru el. Tare n-aș vrea să afle — spuse Adam.
— S-ar putea să fie prea târziu.
— Aș putea să am o discuție cu Aron. Un fel de tatonare.
Lee se gândi:
— Și cu dumneata s-a petrecut ceva.
— Adevărat? Cred că da — zise Adam.
Dar fredonatul și aruncatul șepcii în aer, graba la învățarea lecțiilor, erau doar aspectele cele mai neînsemnate ale activității lui Cal. În bucuria lui cea nouă, se numi apărător al fericirii tatălui său. Era adevărat ceea ce spusese: că nu simțea ură față de mama sa. Dar aceasta nu schimba faptul că ea a fost instrumentul durerii și rușinii lui Adam. Cal raționa că ceea ce a fost capabilă să facă înainte ar putea face din nou. Își propuse să afle tot ce putea despre ea. Un dușman cunoscut este mai puțin periculos, nu te poate lua prin surprindere. Noaptea era atras spre casa de dincolo de calea ferată. Uneori, după-amiaza, stătea ascuns în ierburile înalte, de partea cealaltă a străzii, supraveghind locul. Vedea fetele ieșind îmbrăcate în culori închise, chiar sever. Plecau din casă întotdeauna câte două și Cal le urmărea cu privirea până în colțul străzii Castroville, unde o luau la stânga, spre Main Street. Descoperi că, dacă nu știai de unde ieșiseră, nu puteai spune ce erau. Dar nu asta aștepta el, să iasă fetele. Voia s-o vadă pe maică-sa la lumina zilei. Constată că ea ieșea în fiecare luni la ora unu și jumătate.
Cal aranjă lucrurile la școală ca, printr-o muncă excelentă și suplimentară, să i se ierte absențele de luni după-amiază. La întrebările lui Aron, răspunse că pregătea o surpriză și se jurase să nu spună nimănui. Oricum, pe Aron nu-l interesa prea mult. Scufundat în el însuși, Aron uită curând toată tărășenia.
Cal, după ce o urmări pe Kate de câteva ori, îi învăță drumurile. Întotdeauna se ducea în aceleași locuri — mai întâi la Banca Comitatului Monterey, unde era primită în spatele barelor strălucitoare care apărau sectorul safe-urilor. Acolo stătea cincisprezece sau douăzeci de minute. Apoi mergea încet pe Main Street, privind la vitrine. Intra la magazinul „Porter și Irvine” și se uita la rochii, iar uneori făcea cumpărături — elastic, ace de siguranță, un voal, o pereche de mănuși. Pe la două și un sfert, intra la salonul de înfrumusețare al lui Minnie Franken, stătea o oră și ieșea cu părul prins în sus, în bucle strânse și cu un batic de mătase în jurul capului, legat sub bărbie.
La trei și jumătate urca scările spre birourile de deasupra lui „Farmer's Mercantile” și intra în cabinetul doctorului Rosen. Când cobora de la cabinetul doctorului, se oprea o clipă la bomboneria „Bell” și cumpăra o cutie de două livre cu bomboane de ciocolată asortată. Niciodată nu-și schimba ruta. De la Bell, se întorcea direct în strada Castroville și de aici acasă.
Nu avea nimic straniu în îmbrăcămintea ei. Se îmbrăca la fel ca orice femeie înstărită din Salinas care ieșea la cumpărături într-o luni după-masă — numai că purta întotdeauna mănuși, ceea ce era neobișnuit la Salinas.
Mănușile făceau ca mâinile ei să pară umflate și groase. Se mișca de parcă ar fi fost sub un clopot de sticlă. Nu vorbea cu nimeni și părea că nu vede pe nimeni. Din când în când, câte un bărbat se întorcea și se uita după ea și apoi își vedea nervos de treburi. Dar de cele mai multe ori trecea ca o femeie invizibilă. Cal o urmări pe Kate timp de câteva săptămâni. Căută să nu-i atragă atenția. Și deoarece Kate mergea întotdeauna uitându-se drept înainte, era convins că nu-l observase.
Când Kate intra în curtea ei, Cal trecea ca din întâmplare și se ducea acasă pe alt drum. Nu putea spune exact pentru ce o urmărea, în afară de faptul că voia să afle totul despre ea.
În cea de-a opta săptămână, o urmări în timp ce ea își făcea ruta, până ce intră în grădina năpădită de buruieni, ca de obicei.
Cal așteptă un moment, apoi pătrunse pe poarta strâmbă.
Kate stătea după un boschet alb, neîngrijit. Îi spuse cu răceală:
— Ce vrei?
Cal îngheță de-a-n picioarele. Timpul părea că se oprise în loc și el abia de mai respira. Apoi începu să facă uz de o practică pe care o învățase de când era foarte mic. Observă și catalogă detalii din afara obiectului principal. Remarcă vântul de sud care răsucea micile frunze moi ale boschetului. Văzu cărarea noroioasă frământată de numeroase picioare și picioarele lui Kate care stăteau mult într-o parte, în afara noroiului. Auzi o locomotivă la Southern Pacific care scotea aburi cu mișcările ei bruște și fluiera sec. Simți aerul răcoros în puful care-i creștea pe obraz. Și în tot acest timp se uita țintă la Kate, iar ea se uita țintă la el. În poziția și culoarea ochilor și a părului ei, în felul în care-și ținea umerii — observă că Aron semăna foarte mult cu ea. Nu-și cunoștea prea bine propriul său chip ca să recunoască gura ei, cu dinții mici și pomeții lați ca ai lui. Stătură așa un moment, între două adieri ale vântului de sud.
Kate spuse:
— Nu e prima oară când mă urmărești. Ce vrei?
El își lăsă capul în jos.
— Nimic — răspunse el.
— Cine te-a pus? — întrebă ea.
— Nimeni, doamnă.
— Nu vrei să-mi spui, nu-i așa?
Cal rămase el însuși uimit când se auzi pronunțând cuvintele ce urmau. Vorbele îi scăpară mai înainte ca el să le fi putut opri.
— Sunteți mama mea și voiam să văd cum arătați.
Era purul adevăr și ea sări ca un șarpe.
— Cum? Ce? Cine ești?
— Sunt Cal Trask.
Simți o ușoară schimbare a balanței, ca într-un leagăn care se mișcă. El era acum în partea de sus. Deși expresia ei rămase neschimbată, Cal înțelese că ea e în defensivă.
Îl privi cu atenție, îi observă fiecare trăsătură. O imagine abia conturată a lui Charles îi veni în minte. Spuse brusc:
— Vino cu mine!
Se întoarse și o porni pe cărare, ținându-se pe margine, ferindu-se de noroi.
Cal ezită doar o clipă înainte de a o urma în sus, pe scări. Își aminti de camera mare întunecată, dar restul îi era străin. Kate i-o luă înainte, traversă holul și intră în camera ei. Trecând pe la ușa bucătăriei, strigă:
— Ceai! Două cești!
În camera ei, părea că-l uitase. Își scoase haina, trăgând-o de mâneci cu niște degete neîndemânatice, groase, acoperite de mănuși. Apoi se duse la o ușă nou făcută în zid, în fundul camerei, unde era patul ei. Deschise ușa și intră într-o nouă odăiță.
— Vino aici! — spuse ea. — Adu și fotoliul ăla cu tine.
O urmă într-o cameră ca o cutie. Nu avea ferestre, nici podoabe de niciun fel. Pereții erau vopsiți în cenușiu-închis. Un covor solid cenușiu acoperea podeaua. Singura mobilă din odaie era un fotoliu uriaș, înțesat de perne cenușii de mătase, o măsuță de citit înclinată și o lampă cu picior, bine acoperită cu un abajur. Kate trase de lănțișorul subțire cu mâna ei înmănușată, ținându-l bine între degetul mare și cel arătător, ca și când ar fi avut mâini artificiale.
— Închide ușa — zise Kate.
Lampa arunca un cerc de lumină pe masa de citit și nu răspândea decât o lumină difuză în camera cenușie. Într-adevăr, pereții cenușii absorbeau lumina și o distrugeau.
Kate se instală cu grijă între pernele groase și își scoase mănușile. Degetele de la amândouă mâinile erau bandajate.
Kate spuse furioasă:
— Nu căsca ochii. E artrită. Oh, vrei să vezi, nu-i așa?
Desfăcu bandajul unsuros de pe degetul arătător al mâinii drepte și băgă degetul deformat sub lumină.
— Iată, privește — zise ea. — E artrită.
Se strâmbă de durere și înfășură cu blândețe bandajul, mai puțin strâns.
— Dumnezeule, ce rău îmi fac mănușile astea! Șezi!
Cal se lăsă pe marginea fotoliului său.
— Probabil că o să capeți și tu — spuse Kate. — Mătușa mea bătrână o avea, mama începuse și ea s-o capete…
Se opri. În cameră era multă liniște. Se auzi o bătaie în ușă. Kate strigă:
— Tu ești, Joe? Pune tava acolo, Joe, ești acolo?
Prin ușă se auzi un mormăit.
Kate îi spuse monoton:
— E dezordine în salon. Fă curățenie. Anne nu și-a făcut curat în camera ei. Mai dă-i un singur avertisment. Spune-i că-i ultimul. Eva a făcut pe deșteapta aseară. O să am eu grijă de ea. Joe, mai spune-i bucătarului că, dacă ne mai servește încă o dată morcovi săptămâna asta, poate să-și facă bagajul. Ai auzit?
Mormăitul se auzi din nou prin ușă.
— Asta-i tot — zise Kate. — Porci murdari! — mormăi ea. — Ar putrezi dacă n-aș fi cu ochii pe ei. Du-te și adu tava cu ceai.
Când Cal deschise ușa, dormitorul era gol. Aduse tava în odăiță și o așeză pe măsuța de citit înclinată. Era o tavă mare, de argint, și pe ea un ceainic de cositor, două cești albe subțiri, zahăr, frișcă și o cutie desfăcută cu bomboane de ciocolată.
— Toarnă ceaiul — zise Kate. — Mă dor mâinile.
Băgă o bomboană în gură. După ce o înghiți, continuă:
— Am văzut că te uitai la camera asta. Lumina îmi face rău la ochi. Vin aici să mă odihnesc.
Văzu privirea rapidă a lui Cal îndreptată spre ochii ei și spuse ca o concluzie:
— Lumina îmi face rău la ochi.
Vorbi aspru:
— Ce este? Nu vrei ceai?
— Nu, doamnă — răspunse Cal. — Nu-mi place ceaiul.
Ea ținu ceașca subțire cu degetele bandajate.
— Bine. Ce vrei?
— Nimic, doamnă.
— Voiai doar să mă privești?
— Da, doamnă.
— Ești mulțumit?
— Da, doamnă.
— Cum arăt?
Îi zâmbi strâmb, arătându-i dințișorii ei ascuțiți și albi.
— Bine.
— Trebuia să-mi închipui că n-o să spui nimic. Unde-i fratele tău?
— La școală, cred, sau acasă.
— El cum arată?
— Seamănă mai degrabă cu dumneata.
— Zău? Și e ca mine?
— Vrea să devină pastor — spuse Cal.
— Cred că ăsta-i drumul pe care trebuie să-l urmeze — seamănă cu mine și vrea să se dedice bisericii. Un om poate face mult rău în biserică. Când cineva vine aici, e pus în gardă. Dar în biserică e descoperit.
— El se gândește serios la asta — zise Cal.
Se aplecă spre el și chipul ei se învioră, plin de interes.
— Umple-mi ceașca. Fratele tău e prost?
— E drăguț — răspunse Cal.
— Te-am întrebat dacă e prost.
— Nu, doamnă — spuse Cal.
Se lăsă iar pe spate și își luă ceașca.
— Ce face tatăl tău?
— Nu vreau să vorbesc despre el — spuse Cal.
— A, nu! Ții la el, așadar.
— Îl iubesc — spuse Cal.
Kate îl scrută mai îndeaproape și un spasm curios o scutură — simțea cum un junghi dureros îi cuprinde pieptul. Apoi se închise în ea și își recăpătă stăpânirea de sine.
— Nu vrei niște bomboane? — întrebă ea.
— Ba da, doamnă. De ce ați făcut asta?
— Ce anume să fac?
— De ce l-ați împușcat pe tata și ați fugit de noi?
— El ți-a spus?
— Nu. El nu ne-a vorbit niciodată despre asta.
Ea își puse mâinile una peste alta și în aceeași clipă le zvârli în lături, de parcă atingerea le-ar fi ars. Întrebă:
— Tatăl vostru aduce vreodată acasă fete sau femei tinere?
— Nu — răspunse Cal. — De ce l-ați împușcat și ați plecat?
Obrajii i se încordară și gura i se subție, de parcă ar fi fost comandate de o rețea de mușchi. Își ridică privirea și ochii îi erau reci și necruțători.
— Vorbești prea matur pentru vârsta ta. Dar nu destul de matur. Poate ar fi mai bine să fugi la joacă și să-ți ștergi nasul.
— Uneori îl enervez pe fratele meu — zise el. — Îl fac să se simtă jenat, l-am făcut să plângă. El nu știe cum izbutesc să fac așa ceva. Sunt mai deștept ca el. Dar nu vreau. Mi-e silă.
Kate reluă de parcă ar fi fost vorbele ei.
— Credeau că sunt grozavi de deștepți — spuse ea. — Se uitau la mine și credeau că mă cunosc. Și eu îmi băteam joc de ei. Îmi băteam joc de fiecare din ei. Și atunci când credeau că pot să-mi spună ce să fac — ei bine! abia atunci îmi băteam și mai tare joc de ei. Charles, atunci îmi băteam joc de ei cu adevărat.
— Numele meu e Caleb — spuse Cal. — Caleb a ajuns pe Pământul Făgăduinței. Așa zice Lee, scrie și în Biblie.
— Ăla-i chinezul — făcu Kate și continuă grăbită: — Adam a crezut că a pus mâna pe mine. Când am fost rănită, zdrobită toată, m-a luat în casă și m-a îngrijit, mi-a gătit. A încercat în felul ăsta să mă lege. Majoritatea oamenilor se lasă legați în felul ăsta. Sunt recunoscători, sunt îndatorați și astea sunt cele mai rele cătușe. Dar pe mine nu mă poate ține nimeni. Am așteptat și am așteptat până m-am înzdrăvenit și atunci m-am eliberat. Nimeni nu mă poate prinde în cursă. Eu știam ce făceam. Am așteptat.
Camera cenușie era tăcută, nu se auzea decât respirația ei șuierătoare, enervată.
Cal spuse:
— De ce l-ați împușcat?
— Pentru că a încercat să mă rețină. Aș fi putut să-l omor, dar n-am făcut-o. Voiam pur și simplu să mă lase să plec.
— Ați dorit vreodată să fi rămas?
— Nu, Doamne. De mică eram în stare să fac tot ce voiam. Nu știau niciodată cum făceam. Niciodată. Erau întotdeauna atât de siguri că aveau dreptate! Și n-au știut niciodată — nimeni n-a știut niciodată.
Un fel de revelație îi apăru înaintea ochilor.
— Cu siguranță că semeni cu mine. Poate ești chiar la fel. De ce n-ai fi?
Cal se ridică și-și strânse mâinile la spate. Zise:
— Când erați mică, ați avut… — Făcu o pauză, ca să-și poată exprima mai bine gândul. — Ați simțit vreodată că vă lipsește ceva? De parcă alții știau ceva și dumneavoastră nu — un fel de secret pe care nu voiau să vi-l spună? Ați simțit vreodată așa ceva?
În timp ce el vorbea, chipul ei începu să se depărteze de el, iar în momentul când Cal se opri, ea era departe de el și nu mai exista legătură între ei doi. Spuse:
— Ce fac eu, stau de vorbă cu copii?
Cal își desprinse mâinile de la spate și le băgă în buzunare.
— Vorbesc cu copii care-și bagă nasul unde nu trebuie — spuse ea. — Probabil că sunt nebună.
Chipul lui Cal era aprins de emoție și ochii îi erau măriți de uimire.
Kate întrebă:
— Ce-i cu tine?
El rămase nemișcat, cu fruntea strălucind de sudoare și cu mâinile strânse pumni.
Kate, ca de obicei, găsi prilejul să-i înfigă cuțitul inteligent, dar lipsit de sens, al cruzimii ei. Râse încetișor:
— S-ar putea să-ți fi transmis câte ceva interesant, ca asta, de pildă — și-și arătă mâinile chircite. — Dar dacă e epilepsie — crize — n-ai moștenit-o de la mine.
Îl privi zâmbitoare, anticipând șocul și începutul frământării lui.
Cal spuse bucuros:
— Plec. Plec acum. E-n regulă. Ce-a spus Lee e adevărat.
— Ce-a spus Lee?
Cal răspunse:
— Mă temeam că vă am în mine.
— Mă ai — zise Kate.
— Nu. Nu vă am. Sunt al meu propriu. N-am de ce să fiu ca dumneavoastră.
— De unde știi asta?
— Așa. Știu. Acum am înțeles pe deplin. Dacă sunt meschin, e meschinăria mea proprie.
— Chinezul ăsta te-a hrănit într-adevăr cu prostii. De ce te uiți la mine așa?
Cal spuse:
— Nu cred că lumina vă face rău la ochi. Cred că vă e teamă.
— Ieși afară! — strigă ea. — Pleacă, ieși afară!
— Mă duc.
Spuse cu mâna pe clanță:
— Nu vă urăsc. Dar sunt bucuros că vă e teamă.
Încercă să strige „Joe!”, dar vocea i se îngroșă ca un cârâit.
Cal deschise brusc ușa și o trânti în urma lui.
Joe stătea de vorbă în salon cu una din fete. Auziră zgomotul de pași ușori, repezi. Dar până când să-și ridice ochii, o siluetă ajunse la ușă, o deschise, se strecură prin ea și ușa grea de la intrare se trânti. Se mai auzi doar un pas pe prima treaptă și un scârțâit de picioare care ating pământul în săritură.
— Ce naiba a fost asta? — întrebă fata.
— Dumnezeu știe — făcu Joe. — Uneori mi se pare că zăresc fantome.
— Și mie — zise fata. — Ți-am spus de Clara că are gărgăuni?
— Probabil că a văzut fantomele din pricina injecțiilor — zise Joe. — După părerea mea, cu cât știi mai puține, cu atât îți merge mai bine.
— Aici ai spus un mare adevăr — fu de acord fata.