1
În locuința familiei Trask de lângă brutăria „Reynaud”, Lee și Adam agățaseră o hartă a frontului apusean cu șiruri de ace cu gămălie colorate, înfipte în ea, și asta îi făcea să simtă că iau parte la cele ce se petreceau acolo.
Apoi domnul Kelly muri și Adam Trask fu numit în locul lui la biroul de recrutare. El era omul potrivit pentru treaba asta. Fabrica de gheață nu-i răpea prea mult timp, avea state de serviciu clare și fusese lăsat la vatră în mod onorabil.
Adam Trask făcuse un război — un război mic, de manevră și căsăpiri, dar cel puțin avea experiența răsturnării legilor, când omul are dreptul să ucidă câți oameni poate. Adam nu-și amintea prea bine războiul lui. Îi rămăseseră în memorie anumite imagini ascuțite, chipul unui om, trupurile îngrămădite arzând, zgomotul tecilor de sabie în galopul rapid, zgomotul neregulat, sfâșietor al carabinelor, glasul subțire și rece al goarnei în noapte. Dar imaginile lui Adam erau înghețate. În ele nu era mișcare sau emoție — erau doar niște ilustrații în paginile unei cărți, și acelea nu prea bine desenate.
Adam munci din greu, cinstit și amărât. Nu putea trece peste sentimentul că tinerii pe care îi trimitea în armată erau în primejdie să moară. Și pentru că știa că e slab, deveni din ce în ce mai sever și mai perseverent și acceptă mai greu o scuză sau o invaliditate neînsemnată. Lua listele cu el acasă, făcea vizite părinților; de fapt, depunea mult mai multă muncă decât se aștepta de la el. Se simțea ca un judecător care condamnă la spânzurătoare, dar o urăște totodată.
Henry Stanton îl urmărea pe Adam și-l vedea tot mai istovit și mai tăcut, iar Henry era un om căruia îi plăcea veselia — avea nevoie de ea. Un coleg înăcrit îi făcea rău.
— Destinde-te — îi spuse el lui Adam. — Încerci să porți toată greutatea războiului. Dar nu-i răspunderea ta. Ai fost pus aici doar ca să îndeplinești o serie de legi. Respectă legile și vezi-ți de treabă, relaxează-te. Nu tu conduci războiul.
Adam lăsă storul în așa fel încât soarele de după-amiază să nu-i strălucească în ochi și se uită la dungile severe, paralele, pe care soarele le arunca pe biroul lui.
— Știu — zise el obosit. — Știu asta! Dar, Henry, când există o posibilitate de a alege și eu trebuie să cântăresc argumentele, atunci mă simt tulburat. L-am recrutat pe fiul judecătorului Kendall, și iată că a fost omorât în timpul instrucției.
— Asta nu-i treaba ta, Adam. De ce nu bei ceva seara? Du-te la un film — nu te mai gândi.
Henry își băgă degetele mari în răscroiala vestei și se lăsă pe spate în fotoliul lui.
— Dacă tot vorbim despre asta, Adam, mie mi se pare că nu-i ajută cu nimic unui candidat faptul că tu ești neliniștit în privința lui. Tu accepți băieți pe care eu aș putea fi convins să-i reformez.
— Știu — zise Adam. — Mă întreb cât o să mai dureze.
Henry îl analiză șiret, scoase un creion din buzunarul plin al vestei și-și frecă cu guma dinții albi, mari, din față.
— Înțeleg ce vrei să spui — făcu el încet.
Adam îl privi mirat.
— Cum adică? — întrebă el.
— Ei, nu fi așa susceptibil. Niciodată până acum nu m-am gândit că sunt fericit, fiindcă am numai fete.
Adam urmări pe masă cu degetul arătător una din umbrele storului.
— Da — spuse cu o voce ușoară ca un suspin.
— Mai e mult până când băieții tăi ar putea fi recrutați.
— Da.
Degetul lui Adam intră într-o dâră de lumină și se retrase îndărăt.
Henry spuse:
— Nu mi-ar plăcea ca…
— Ce nu ți-ar plăcea?
— Mă gândeam cum m-aș simți dacă ar trebui să-mi înrolez proprii mei băieți.
— Mi-aș da demisia — spuse Adam.
— Da. Înțeleg. Un om ar putea fi tentat să-l reformeze — vreau să spun pe-ai lui.
— Nu — făcu Adam. — Mi-aș da demisia pentru că n-aș putea să-i resping. Un om n-are dreptul să-i avantajeze pe-ai lui.
Henry își încrucișă degetele, formă un pumn mare din ambele mâini și îl așeză în fața lui pe birou. Avea o figură morocănoasă.
— Nu. Ai dreptate. N-aș putea.
Lui Henry îi plăcea veselia și se ferea pe cât putea de probleme grave sau serioase, pentru că le confunda cu tristețea.
— Cum îi merge lui Aron la Stanford?
— Bine. Scrie că e greu, dar crede că va reuși. Vine acasă la Thanksgiving.
— M-aș bucura să-l văd. L-am văzut pe Cal azi-noapte, pe stradă. E un băiat deștept.
— Cal n-a dat examen la universitate cu un an mai devreme — spuse Adam.
— Poate că el nu-i făcut pentru asta. Eu n-am mers la universitate. Tu ai mers?
— Nu. Eu m-am dus la armată — răspunse Adam.
— Oricum, e o experiență bună. Pun pariu că ai căpătat o experiență bună.
Adam se ridică încet și își luă pălăria agățată în coarnele de cerb de pe perete.
— Noapte bună, Henry — spuse el.
2
În drum spre casă, Adam se gândea la răspunderea pe care o avea. Când trecu pe lângă brutăria „Reynaud”, Lee ieși aducând o pâine aurie franțuzească.
— Mi-e poftă de pâine cu usturoi — spuse Adam.
— Mie îmi place cu friptură — spuse Lee.
— Avem friptură. A fost ceva poștă?
— Am uitat să caut în cutie.
Intrară în casă și Lee se duse la bucătărie. Adam îl urmă imediat și se așeză la masa din bucătărie.
— Lee, să presupunem că noi trimitem un băiat în armată și e ucis, suntem oare noi vinovați?
— Ziceți-i mai departe — spuse Lee. — Aș prefera să cunosc problema în întregime.
— Să presupunem că ar exista o oarecare îndoială dacă băiatul trebuie sau nu să intre în armată, iar noi hotărâm să-l trimitem și e omorât.
— Înțeleg. Ce vă frământă? Răspunderea sau reproșul ce vi se poate aduce?
— Nu-mi pasă de reproșuri.
— Uneori răspunderea e și mai rea. Nu comportă niciun fel de egocentrism plăcut.
— Mă gândeam la vremea când Sam Hamilton și cu tine și cu mine am avut o lungă discuție despre un cuvânt — spuse Adam. — Care era cuvântul acela?
— Acum înțeleg. Cuvântul era *timshel.*
— *Timshel —* și tu ai spus…
— Am spus că în cuvântul ăsta se poate afla măreția omului, dacă vrea să-l înțeleagă.
— Îmi amintesc că Sam Hamilton era fericit în privința asta.
— I-a dat eliberare — spuse Lee. — Îi dădea dreptul de a fi om, deosebit de alți oameni.
— Asta înseamnă singurătate.
— Toate lucrurile mărețe și prețioase sunt singuratice.
— Mai spune-mi o dată, care era cuvântul acela?
— *Timshel —* tu poți!
3
Adam aștepta ziua de Thanksgiving când Aron trebuia să se întoarcă de la universitate. Deși Aron era departe doar de puțină vreme, Adam îl uitase și își modificase imaginea pe care o avea despre el, la fel cum orice om modifică imaginea persoanei iubite. Prin plecarea lui Aron, tăcerile erau socotite rezultatul plecării sale, iar fiecare eveniment dureros era legat într-un fel de absența lui. Adam se trezi vorbind și lăudându-se cu fiul său, povestind unor oameni pe care nu-i prea interesa cât de inteligent e Aron și cum sărise el peste un an de școală. Se gândi că ar fi un lucru bun să facă o adevărată petrecere de Thanksgiving, să-i arate băiatului că efortul lui era apreciat.
Aron locuia într-o cameră mobilată la Palo Alto și mergea pe jos câte o milă, dus și întors, în fiecare zi, până la universitate. Era nefericit. Ceea ce se așteptase să descopere la universitate fusese ceva confuz și frumos. Imaginea pe care și-o făcuse — niciodată temeinic analizată — era alcătuită din tineri cu ochi luminoși și fețe imaculate, toți în robe academice, îndreptându-se pe înserat spre un templu alb pe vârful unui munte împădurit. Chipurile lor erau strălucitoare și pasionate, iar vocile li se uneau într-un cor, și totul se întâmpla doar seara. Nu avea idee de unde căpătase această imagine a vieții universitare, poate de la ilustrațiile lui Doré pentru „Infernul” lui Dante cu îngerii lui îngrămădiți și radioși. Universitatea Leland Stanford nu era așa. Un careu de blocuri arămii de gresie, așezate într-o pajiște; o biserică cu fațada de mozaic italian; clase cu pereții îmbrăcați în lemn de pin vopsit; și marea lume plină de lupte și furie, întruchipată de formarea și destrămarea fraternităților. Iar acei îngeri luminoși erau tineri în pantaloni murdari de catifea reiată, unii dintre ei marcați de efortul studiului, alții învățând micile vicii ale taților lor.
Aron, care înainte nu-și dădea seama că are o casă, acum se stingea de dorul ei. Nu încerca să cunoască viața din jurul lui sau să pătrundă în ea. În comparație cu visul lui, gălăgia firească, forfota și glumele studenților i se păreau îngrozitoare. Părăsi căminul studențesc pentru o cameră mobilată, posomorâtă, unde putea înfiripa un alt vis, ce lua ființă abia acum. În noua sa ascunzătoare neutră, universitatea rămânea pe dinafară. Se ducea la cursuri și pleca cât putea de repede ca să trăiască cu amintirile abia descoperite. Casa de lângă brutăria „Reynaud” deveni caldă și dragă, Lee era întruchiparea prietenului și sfătuitorului, tatăl său era figura rece, demnă de încredere, a idolului, fratele lui era deștept și încântător, iar Abra — despre Abra își construi un vis imaculat și, după ce o creă, se îndrăgosti de ea. Seara, când își termina studiile, începea scrisoarea de fiecare zi așa cum cineva face o baie parfumată. Pe măsură ce Abra devenea tot mai strălucitoare, mai pură și mai frumoasă, Aron se bucura tot mai mult, contemplându-și propria-i perversitate. Revărsa cu frenezie pe hârtie abjecțiile pe care i le trimitea și apoi se ducea la culcare, purificat, ca un bărbat după ce a făcut dragoste. Își expunea fiecare gând rău pe care-l avea și renunța la el. Rezultatul erau niște scrisori de dragoste pline de dorințe care, prin tonul lor arzător, o făceau pe Abra să se simtă jenată. Nu putea ști că sexualitatea lui Aron luase o cale obișnuită. El făcuse o greșeală. Putea admite greșeala, dar trebuia să-i suporte consecințele. Făcu o înțelegere cu el însuși. La Thanksgiving se va duce acasă și atunci va fi sigur. S-ar putea să nu se mai întoarcă. Își aminti că Abra sugerase odată să se ducă să trăiască la fermă, și acest lucru deveni visul lui. Își aminti stejarii mari și atmosfera limpede, animată, vântul de pe dealuri, care mâna frunzele ruginite ale stejarilor. O vedea pe Abra acolo, stând sub un copac, așteptându-l pe el să se întoarcă de la lucru. Și era seară. Acolo, după muncă, va putea trăi în puritate și împăcat cu lumea, despărțit de ea prin valea cea micuță. Se putea ascunde de urâțenie — seara.