1
Joe nu era bucuros când Kate stătea nemișcată, privind ore în șir drept înainte. Asta însemna că gândește și, întrucât chipul ei nu avea nicio expresie, Joe nu-i putea ghici gândurile. Se simțea tulburat. Nu voia ca prima lui șansă adevărată să-i scape.
El personal avea un singur plan — și anume să o țină sub tensiune, până când se va da de gol. Atunci va putea s-o joace cum vrea el. Dar cum să reușească, dacă ea stătea și se uita la perete? Era sau nu neliniștită?
Joe nu știa că ea nu dormise și, când o întrebă dacă dorește micul dejun, ea dădu atât de încet din cap, încât era greu de știut dacă îl auzise.
Își dădu singur un sfat prudent:
„Nu face nimic! Stai doar prin apropiere și cască ochii și urechile.”
Fetele din casă știau că se întâmplase ceva, dar nici măcar două din ele nu spuneau o poveste asemănătoare, ale naibii capete de găini.
Kate nu se gândea. Mintea ei se învârtea printre impresii, ca un liliac care se rotește noaptea și se izbește de pereți. Vedea obrazul băiatului blond și frumos, ochii lui înnebuniți de groază. Auzea vorbele lui urâte spuse nu atât la adresa ei, cât a lui însuși. Și îl vedea pe fratele lui cel brunet, stând rezemat de ușă, râzând.
Kate râsese și ea — autoapărarea cea mai promptă și cea mai bună. Ce va face fiul ei? Ce a făcut oare după ce a plecat tăcut? Se gândea la ochii lui Cal, cu privirea lor de cruzime împlinită, leneșă, care o scrutau în timp ce închidea încet ușa.
De ce l-a adus pe fratele lui? Ce voia? Ce urmărea? Dacă ar fi știut, ar fi putut să-și ia măsuri de apărare. Dar nu știa.
Durerea i se strecura din nou în mâini și de data asta o cuprinse și în alt loc. Șoldul drept o durea rău când se mișca.
Se gândea: durerea asta va înainta spre mijloc și, mai devreme sau mai târziu, toate durerile se vor întâlni la mijloc și se vor uni ca șoarecii într-un ghem.
În ciuda sfatului pe care și-l dăduse, Joe nu putu să stea deoparte. Duse un ceainic până la ușa ei, bătu ușor, deschise și intră. Pe câte putea observa, ea nu se mișcase.
Spuse:
— V-am adus un ceai, doamnă.
— Pune-l pe masă — zise ea și apoi, ca o aducere-aminte: — Mulțumesc, Joe.
— Nu vă simțiți bine, doamnă?
— Mi-a revenit durerea. Doctoria m-a înșelat.
— Pot să vă ajut cu ceva?
Ea ridică mâinile.
— Taie-le de la încheietură.
Se strâmbă, fiindcă din cauză că-și ridicase mâinile, durerea devenise și mai puternică.
— Te duce la disperare — spuse ea pe un ton plângăreț.
Joe nu mai auzise până atunci o asemenea notă de slăbiciune în vocea ei și instinctul îi spuse că era timpul să intervină.
— Poate că n-aveți chef să vă bat la cap — zise el — dar am prins o vorbă despre ailaltă.
Scurta pauză de dinaintea răspunsului îl făcu să-și dea seama de încordarea ei.
— Care ailaltă? — întrebă ea încet.
— Dama aia, doamnă.
— Ah! Ethel, vrei să spui?
— Da, doamnă.
— A început să mă obosească Ethel. Ce mai e acum?
— Să vă spun cum s-a întâmplat. Nu înțeleg nimic. Eu eram în tutungeria lui Kellogg și vine la mine un tip: „Tu ești Joe?” zice și eu îi zic: „De unde știi?” „Cauți pe cineva”, zice. „Despre ce-i vorba?” zic eu. Nu-l mai văzusem niciodată pe tânăr. Și-mi spune: „Persoana mi-a zis că vrea să-ți vorbească”. Eu i-am spus: „Și de ce n-o face?” El se uită lung la mine și spune: „Poate ai uitat ce-a spus judecătorul”. Bănuiesc că se referea la interdicția de a se întoarce aici.
Se uita la obrazul lui Kate, nemișcat și palid, cu ochii privind drept înainte.
Kate spuse:
— Și apoi ți-a cerut ceva bani?
— Nu, doamnă. Nu mi-a cerut. A spus ceva ce n-am înțeles. A zis: „Faye, asta îți spune ceva?” „Absolut nimic”, i-am zis. El a zis: „Poate-i mai bine să vorbești cu ea”. „Poate”, zic și am plecat. Nu înțeleg nimic. M-am gândit să vă întreb.
— Numele de Faye îți spune ceva? — întrebă Kate.
— Nimic.
Vocea ei se făcu foarte moale.
— Vrei să spui că n-ai auzit niciodată că Faye a fost proprietara casei ăsteia?
Joe simți cum i se strânge stomacul de durere. Ce tâmpit! Nu putea să-și țină gura. Mintea i se zbătea.
— Da, dacă mă gândesc, cred că am auzit asta — mi se părea că numele suna Faith.
Alarma asta bruscă îi făcea bine lui Kate. Îi îndepărta imaginea capului blond și durerea. Îi dădea ceva de făcut. Răspunse provocării cu un fel de plăcere.
Râse încetișor.
— Faith — spuse ea în șoaptă. — Toarnă-mi ceaiul, Joe.
Se făcu că nu observă că îi tremura mâna și că gura ceainicului suna, lovindu-se de ceașcă. Nu-l privi nici când așeză ceașca în fața ei și se dădu înapoi în afara razei ei vizuale. Joe tremura de teamă, înțelegând ce se petrece.
Kate spuse cu un glas rugător:
— Joe, crezi că m-ai putea ajuta? Dacă ți-aș da zece mii de dolari, crezi că ai putea aranja totul?
Așteptă doar o secundă, apoi se întoarse și-l privi drept în față.
Ochii lui erau umezi. Îl surprinse lingându-și buzele. La mișcarea ei bruscă, Joe se dădu un pas înapoi ca și când ea l-ar fi lovit. Nu-l slăbea din ochi.
— Te-am prins cu mâța-n sac, Joe?
— Nu știu ce vreți să spuneți, doamnă.
— Du-te și gândește-te… apoi vino să-mi spui. Ești bun la judecăți de astea. Și trimite-o aici pe Therese, dacă vrei.
Dorea să iasă din camera asta unde fusese învins la scor și doborât. O feștelise. Se întreba dacă nu cumva și-a pierdut șansa. Ba după aia, cățeaua mai avu tăria să și spună:
— Mulțumesc că ai adus ceaiul. Ești un băiat cumsecade.
Voia să trântească ușa, dar nu îndrăznea.
Kate se ridică bățoasă, încercând să evite durerea provocată de mișcarea șoldului. Se duse la masa ei de scris și scoase o foaie de hârtie. Îi era greu să țină tocul.
Scrise, mișcând tot brațul.
„Dragă Ralph. Spune-i șerifului că n-ar fi rău să cerceteze amprentele lui Joe Valery. Îți amintești de Joe. Lucrează la mine. A ta, Kate.”
Tocmai împăturea hârtia, când intră Therese, cu un aer speriat.
— M-ați chemat? Am făcut ceva? M-am străduit cât am putut. Nu m-am simțit bine, doamnă.
— Vino aici — spuse Kate și, în timp ce fata aștepta lângă masa de scris, ea puse adresa pe plic și îl timbră.
— Vreau să faci pentru mine o mică cursă — zise ea. — Du-te la prăvălia de dulciuri a lui Bell și ia o cutie de bomboane de ciocolată de cinci funți și una de un funt. Cea mare e pentru voi, fetele. Oprește-te la drogheria Krough și ia-mi două periuțe de dinți — de mărime mijlocie și o cutie cu praf de dinți — știi tu, cutia aia cu un cioc.
— Da, doamnă. — Therese se simțea ușurată.
— Ești o fată bună — continuă Kate. — Am fost cu ochii pe tine. Sunt bolnavă, Therese. Dacă văd că îndeplinești bine treaba asta, o să mă gândesc serios să te pun să-mi ții locul când o să stau în spital.
— O să mă — vă — vă duceți în spital?
— Nu știu încă, draga mea. Dar o să am nevoie de ajutorul tău. Acum, uite banii pentru dulciuri. Ține minte — periuțe de dinți mijlocii.
— Da, doamnă. Mulțumesc. Să mă duc imediat?
— Da, și ieși pe nesimțite. Să nu știe celelalte fete ce ți-am spus.
— O să ies prin spate.
Se grăbi spre ușă. Kate zise:
— Era să uit. Vrei să arunci asta într-o cutie poștală?
— Bineînțeles, doamnă. Bineînțeles. Altceva mai doriți?
— Asta-i tot, dragă.
După plecarea fetei, Kate își așeză brațele și mâinile pe masă în așa fel încât fiecare deget încovoiat să fie sprijinit. Asta era. Poate că o știuse dintotdeauna. Trebuia să fi știut — dar nu era nevoie să se gândească acum la asta. O să mai revină asupra acestui lucru. Pe Joe îl vor înlătura și va veni altul, dar mai rămâne cineva, și aceasta era Ethel. Mai curând sau mai târziu, mai curând sau mai târziu — dar nu era nevoie să se gândească acum la asta. Se întoarse încet cu gândul la toată povestea și la un lucru greu de sesizat, care își scosese capul și apoi dispăruse. Îi venise pentru prima oară în minte atunci, când se gândise la fiul ei cel cu părul blond. Chipul lui — rănit, disperat — i-l readusese. Apoi își aminti.
Era o fetiță foarte mititică, cu un obraz la fel de drăguț și proaspăt ca și al băiatului ei — o fetiță foarte mititică. De cele mai multe ori era convinsă că era mai deșteaptă și mai drăguță decât oricine altcineva. Dar, din când în când, o surprindea o teamă de singurătate și i se părea că e înconjurată de o pădure cu copaci înalți, formată din dușmani. Atunci, fiecare gând, fiecare cuvânt, fiecare privire dorea s-o rănească, și nu avea niciun loc unde să fugă, niciun loc unde să se ascundă. Și plângea speriată, pentru că nu exista nici scăpare, nici adăpost. Apoi, într-o zi, citi o carte. Știa să citească de la vârsta de cinci ani. Își amintea cartea cafenie, cu titlu argintiu, cu legătura ruptă și cu scoarțe groase. Era „Alice în Țara Minunilor”.
Kate își mișcă încet mâinile și își ridică nițeluș greutatea de pe brațe. Vedea desenele — Alice, cu părul lung, drept. Sticla pe care scria „Bea” îi schimbase viața. Alice o învățase asta. Când pădurea de dușmani o înconjura, ea era pregătită. Avea în buzunar o sticlă de apă cu zahăr pe a cărei etichetă cu margine roșie scrisese „Bea”. Va lua o înghițitură din sticlă și se va face mai mică, tot mai mică. Apoi dușmanii n-aveau decât s-o caute! Cathy va fi sub o frunză sau se va uita afară prin gaura unui mușuroi și va râde. Nu mai puteau s-o găsească. Nicio ușă nu mai putea să o lase pe dinafară sau să o închidă dinăuntru. Putea să treacă, în picioare, pe sub ușă.
Și o avea întotdeauna pe Alice, cu care să se joace. Alice, care să o iubească și care să aibă încredere în ea. Alice era prietena ei și aștepta mereu să o primească în țara piticilor.
Totul era bine, atât de bine, încât aproape că merita să fii nefericit. Dar oricât era de bine, mai exista ceva ținut în rezervă. Ceva care o înspăimânta, dar îi dădea și siguranță. Nu avea decât să bea toată sticla și s-ar fi micșorat și ar fi dispărut, ar fi încetat să mai existe. Și ceea ce era mai bine decât toate astea, când n-ar mai exista, ar însemna că nici n-a existat vreodată. Asta era certitudinea la care ținea atât de mult. Uneori, în patul ei, sorbea din acel „Bea” suficient ca să devină un punct tot atât de mic cât cel mai mic spiriduș. Dar niciodată n-a mers până la capăt — n-a fost nevoită, niciodată. Asta era rezerva ei, neștiută de nimeni.
Kate clătină trist din cap, amintindu-și de fetița de demult. Se întreba de ce uitase oare șiretlicul acela minunat. O salvase de atâtea nenorociri. Lumina ce-și filtra razele pe sub un trifoi era atât de minunată! Cathy și Alice se plimbau prin iarba înaltă cât muntele, ținându-se strâns una pe alta — erau cele mai bune prietene. Și Cathy n-a trebuit să soarbă niciodată toată sticla cu „Bea”, pentru că o avea pe Alice.
Kate își puse capul jos pe sugativa dintre mâinile ei chircite. Îi era frig și era părăsită, singură și părăsită. Tot ceea ce făcuse fusese nevoită să facă. Ea era deosebită, avea ceva în plus față de alți oameni. Își înălță capul și nu făcu nicio mișcare ca să-și șteargă ochii înlăcrimați. Era adevărat. Era mai deșteaptă și mai puternică decât alți oameni. Avea ceva care lor le lipsea.
Și tocmai când gândea astfel, îi apăru plutind prin aer fața întunecată a lui Cal și buzele lui care-i zâmbeau crud. Greutatea îi apăsa pieptul, o făcea să-și piardă răsuflarea.
Ceilalți aveau ceva ce ei îi lipsea și nu știa ce. Când își dădu seama, era gata pregătită și, odată pregătită, își dădu seama că era pregătită de multă vreme — poate dintotdeauna. Mintea îi funcționa de parcă ar fi fost de lemn, trupul i se mișca sacadat, ca o marionetă prost mânuită, dar stăruia neabătută în treburile ei.
Era amiază — știa după sporovăiala fetelor în sufragerie. Leneșele, abia atunci se trezeau.
Kate avu de furcă cu clanța și în cele din urmă o răsuci, învârtind-o între palme.
Fetelor le rămase râsul în gât și o priviră. Bucătarul veni de la bucătărie.
Kate era o stafie bolnavă, încovoiată și într-un fel îngrozitoare. Se sprijini de peretele sufrageriei și zâmbi fetelor, dar zâmbetul ei le înfricoșă și mai mult, căci părea mai degrabă că se pregătea să scoată un urlet.
— Unde-i Joe? — întrebă Kate.
— A ieșit, doamnă.
— Ascultați aici. N-am mai dormit de mult. Voi lua o doctorie ca să dorm. Nu vreau să fiu deranjată, nu vreau să iau masa. Voi dormi până mâine dimineață. Spuneți-i lui Joe că nu vreau să vină nimeni la mine, pentru nimic, până mâine dimineață. Ați înțeles?
— Da, doamnă — răspunseră ele.
— Atunci noapte bună. E abia după-amiază, dar eu vă spun noapte bună.
— Noapte bună, doamnă — repetară ele în cor, ascultătoare.
Kate se întoarse și se târî ca un crab înapoi, în camera ei.
Închise ușa și rămase în camera ei, privind în jur, încercând să-și găsească un procedeu simplu. Se întoarse la masa ei de lucru. De data asta își forță mâna, în ciuda durerii, să scrie clar: „Las tot ce posed fiului meu Aron Trask”. Puse data pe foaie și semnă: „Catherine Trask”. Degetele îi mai stăruiră pe pagină, apoi se ridică și își lăsă testamentul pe masa de lucru, la vedere.
Pe masa din mijlocul camerei își turnă ceai rece în ceașcă, duse ceașca în camera cenușie, de odihnă, și o așeză pe măsuța de citit. Apoi se duse la măsuța ei de toaletă, se pieptănă, se dădu puțin cu roșu pe tot obrazul, se pudră ușor, și-și fardă buzele cu rujul deschis pe care-l folosea întotdeauna. În cele din urmă, își pili unghiile și le curăță.
Când închise ușa camerei cenușii, lumina zilei dispăru și doar lampa de citit își arunca razele pe masă. Își aranjă pernele, le bătu și se așeză. Își lăsă capul pe perna de puf. Se simțea destul de veselă, de parcă s-ar fi dus la o petrecere. Scoase cu mare grijă lănțișorul din corsaj, deșurubă tubulețul și răsturnă capsula în mână. Îi zâmbi.
„Înghite-le”, spuse ea și băgă capsula în gură.
Luă ceașca de ceai.
„Bea”, spuse ea și înghiți ceaiul rece și amar.
Își forță gândurile să se fixeze asupra lui Alice — cea atât de mică; o aștepta. Alte chipuri îi apăreau pe la colțurile ochilor — tatăl ei, mama, și Charles, și Adam, și Samuel Hamilton, și apoi Aron, și îl văzu chiar și pe Cal care-i zâmbea.
Nu era nevoie să vorbească. Strălucirea ochilor lui vorbea de la sine.
— Ți-a lipsit ceva. Ei aveau ceva ce ție ți-a lipsit.
Își întoarse gândurile înapoi la Alice. În peretele cenușiu din fața ei, era o gaură de cui. Alice trebuia să fie acolo. O va lua de talie pe Cathy și vor pleca — cele mai bune prietene — mici cât o gămălie de ac.
O amorțeală caldă începu să-i pătrundă în brațe și picioare. Durerea din brațe îi dispăru. Își simțea pleoapele grele — foarte grele. Căscă.
Gândi sau spuse:
— Alice nu știe. Mă duc de-a dreptul în trecut.
Ochii i se închiseră și o greață amețitoare o scutură. Deschise ochii și privi în jur îngrozită. Camera cenușie se întunecă, iar razele de lumină se ondulau valuri, valuri ca apa. Apoi ochii i se închiseră din nou, degetele i se încovoiară de parcă ar fi ținut niște sâni mici. Inima îi bătea solemn, iar respirația deveni mai înceată, se făcu mică, tot mai mică și apoi dispăru — nici nu existase vreodată.
2
După ce Kate îl expediase pe Joe, acesta se duse la frizerie, cum făcea întotdeauna când era supărat. Se tunse și-și făcu o frecție cu șampon de ou și tonic. Își făcu un masaj al feței și o împachetare cu nămol, iar între timp își făcu manichiura și-și lustrui pantofii. De obicei toate astea, plus o cravată nouă, îl remontau pe Joe, dar de data asta, când plecă de la frizer după ce-i dădu un bacșiș de cincizeci de cenți, se simți tot mai deprimat.
Kate îl prinsese în cursă ca pe un șoarece — îl surprinsese cu pantalonii lăsați. Gândirea ei rapidă l-a lăsat încurcat și neajutorat. Și șiretlicul ăsta pe care-l folosea de a te lăsa să ghicești tu însuți dacă a vrut să subînțeleagă ceva sau nu, te zăpăcea și mai rău.
Noaptea începu plicticoasă, dar la un moment dat șaisprezece membri și doi maeștri din clubul „Sigma Alfa Epsilon”, filiala Stanford, apărură plini de veselie venind de la o inițiere a începătorilor, care avusese loc la San Juan. Erau sătui de bancuri grosolane.
Florence, care fuma țigări în timpul circului, tușea rău de tot. De câte ori încerca din nou să ia o țigară, tușea și o scăpa din mână. Și apoi poneiul etalon avea diaree.
Studenții strigau și se băteau pe spate distrându-se. Apoi furară tot ce nu era bine fixat.
După plecarea lor, două dintre fete începură o ceartă obosită și monotonă, iar Therese simți primele simptome ale blenoragiei. Ah, Doamne, ce noapte!
Iar jos în hol, ființa aceea tristă și periculoasă stătea tăcută în spatele ușii închise. Joe stătu lângă ușă, înainte de a se duce la culcare, și nu auzi nimic. Închise casa la două și jumătate, iar la ora trei fu în pat — dar nu putu să adoarmă. Se ridică în capul oaselor și citi șapte capitole din „Victoria Barbarei Worth”, iar când se lumină de ziuă, coborî în bucătăria liniștită să-și facă o ceașcă de cafea.
Se rezemă cu coatele pe masă și ținea cana de cafea cu amândouă mâinile. Lucrurile luaseră o întorsătură proastă și Joe nu înțelegea de ce. Poate că ea descoperise că Ethel era moartă. Va trebui să fie cu ochii în patru. Apoi se hotărî și se hotărî ferm. Se va duce la ora nouă la ea și își va ciuli urechile. Poate că nu auzise bine. Cel mai bun lucru era să n-o ia razna și să nu fie porc. Să-i ceară doar să-i dea o mie de dolari și s-o întindă și, chiar dacă ea nu vrea, s-o întindă, în orice caz. Îi era silă să mai lucreze cu dame. Putea să găsească o slujbă la jocurile de noroc la Reno — ore fixe și fără dame. Poate să-și ia un apartament și să-l aranjeze — fotolii mari și o canapea. N-avea rost să-și sfarme creierii în orașul ăsta păduchios. Oricum, era mai bine dacă părăsea statul. Se gândi chiar să plece imediat — să se ridice de la masă, să urce treptele, două minute ca să-și împacheteze o valiză, și pe-aici ți-e drumul. Maximum trei sau patru minute. Să nu spună nimic nimănui. Ideea îi surâdea. Se putea ca afacerea cu Ethel să nu fie chiar atât de bună pe cât credea la început, dar o mie de biștari era o sumă. Mai bine să aștepte.
Bucătarul era prost dispus când intră. Avea un furuncul la ceafă, care se umfla, iar pielea de deasupra i se subțiase ca pielița unui ou. Nu suporta pe nimeni în bucătăria lui, simțindu-se așa cum se simțea.
Joe se întoarse în camera lui, mai citi, apoi își făcu geamantanul. Avea de gând să plece, oricum s-ar fi desfășurat lucrurile.
La ora nouă, bătu încet la ușa lui Kate și o deschise. Patul nu era desfăcut. Lăsă jos tava și se duse la ușa camerei de odihnă, ciocăni, ciocăni din nou, apoi o strigă. În cele din urmă deschise ușa.
Lumina lămpii bătea pe măsuța de citit. Capul lui Kate era adânc înfundat în pernă.
— Probabil că ați dormit aici toată noaptea — spuse Joe.
O ocoli, trecând prin fața ei, îi văzu buzele fără sânge și ochii strălucind trist printre pleoapele pe jumătate închise și înțelese că murise.
Clătină din cap și se duse repede în camera cealaltă să se asigure că ușa spre hol era închisă. În graba mare, scotoci prin măsuța de toaletă, sertar cu sertar, deschise gențile, cutiuța de lângă pat — și rămase nemișcat. Nu avea niciun obiect de valoare — nici măcar o perie de păr cu mâner de argint.
Se strecură până la canapea și stătu înaintea ei — niciun inel, nicio broșă. Apoi zări lănțișorul de la gât, îl ridică și desfăcu închizătoarea — un ceas mic de aur, un tubuleț mic, și două chei de casă de bani, cu numărul 27 și 29.
— Deci acolo-s, cățea ce ești — spuse el.
Scoase ceasul de pe lănțișorul subțire și-l puse în buzunar. Avea chef să-i dea un pumn în față. Apoi se gândi la masa de scris.
Testamentul olograf de două rânduri îi atrase atenția. Cineva ar putea da bani pentru el. Îl băgă în buzunar. Dintr-un sertăraș scoase o mână de hârtii — note de plată, chitanțe; din următorul, asigurarea, din celălalt, o cărțulie cu notițe despre fiecare fată. Îl puse și pe acela în buzunar. Scoase elasticul de pe un pachet de plicuri cafenii, deschise unul și scoase o fotografie. Pe spatele fotografiei, cu scrisul curat, ascuțit al lui Kate, un nume, o adresă și un titlu.
Joe râse zgomotos. Astea erau o adevărată șansă. Deschise încă un plic și încă unul. O mină de aur — omul ar putea trăi ani de zile din astea, ia te uită la consilierul ăsta cu fundul gras! Puse înapoi elasticul. În sertarul de sus opt hârtii de câte zece dolari și o legătură de chei. Băgă și banii în buzunar. Când deschise al doilea sertar doar cât să vadă că era hârtie de scris, ceară și sigiliu și cerneală, se auzi o bătaie în ușă. Se duse și o crăpă puțin.
Bucătarul zise:
— E un tip afară, vrea să-ți vorbească.
— Cine-i?
— De unde dracu să știu?
Joe se uită îndărăt în cameră, scoase cheia, apoi ieși, încuie ușa și băgă cheia în buzunar. Poate i-a mai scăpat ceva.
Oscar Noble stătea în camera mare din față, cu pălăria lui cenușie pe cap și cu scurta roșie încheiată strâns până la gât.
Avea ochii de un cenușiu-deschis și mustăți ca peria de aceeași culoare. Camera era cufundată în semiîntuneric. Nimeni nu ridicase încă jaluzelele.
Joe veni ușurel de-a lungul holului și Oscar întrebă:
— Tu ești Joe?
— Cine-ntreabă?
— Șeriful vrea să stea de vorbă cu tine.
Joe simți o răceală de gheață în stomac.
— Vrei să mă-nhați? — întrebă el. — Ai mandat?
— La naiba, nu — zise Oscar. — N-avem nimic împotriva ta. Doar să ne dai niște informații. Vii cu mine?
— Desigur. De ce nu? — spuse Joe.
Ieșiră împreună. Joe tremura.
— Ar fi trebuit să-mi iau o haină.
— Vrei să te întorci să-ți iei?
— Nu-i nimic — spuse Joe.
O porniră spre strada Castroville. Oscar întrebă:
— Ai fost vreodată tras în poză și ți s-au luat amprentele?
Joe tăcu un timp.
— Da — zise în cele din urmă.
— Pentru ce?
— Beție. Am lovit un polițist.
— O să aflăm îndată — spuse Oscar și o luă după colț.
Joe o luă la fugă ca un iepure, traversă strada, trecu peste șine spre magazinele și străduțele cartierului chinezesc.
Oscar trebui să-și scoată revolverul. Trase un foc rapid, dar nu nimeri.
Joe începu să alerge în zigzag. Se și afla la cincizeci de iarzi distanță și se apropia de o deschizătură între două clădiri.
Oscar făcu un pas spre un stâlp de telegraf de la cotitură, își propti în el cotul stâng, își apucă încheietura mâinii drepte cu mâna stângă și ținti spre intrarea în străduță. Trase exact în clipa când Joe ajunse în raza lui vizuală.
Joe căzu în față, pe burtă, cu un picior în aer.
Oscar intră într-o cafenea a unui filipinez ca să telefoneze, iar când ieși de acolo, în jurul cadavrului se și adunase un grup de oameni.