1
În 1903 Horace Quinn îl învinsese pe domnul R. Keef în lupta pentru funcția de șerif. El fusese bine pregătit, fiind primul adjunct al șerifului. Majoritatea alegătorilor s-au gândit că, din moment ce Quinn făcea aproape toată treaba șerifului, putea foarte bine să aibă și titlul. Șeriful Quinn a deținut funcția până în 1919. A fost șerif atât de multă vreme, încât noi, care am crescut în comitatul Monterey, credeam că vorbele „șerif” și „Quinn” însemnau de fapt același lucru. Nu ne puteam închipui un alt șerif. Quinn îmbătrânise în funcție. Șchiopăta de pe urma unei răni vechi. Știam că e curajos, pentru că luase parte la diferite ciocniri cu focuri de pistol, și în afară de asta arăta ca un șerif — singurul de altfel — pe care-l cunoșteam. Avea obrazul mare și roșu, iar mustața albă avea forma unor coarne lungi de juncan. Era lat în umeri și la bătrânețe deveni mai corpolent, ceea ce îi dădea și mai multă prestanță. Purta o frumoasă pălărie Stetson, o haină Norfolk, iar în ultimii ani își purta pistolul într-un toc sub braț. Vechiul lui toc de centură îl strângea prea mult la stomac. Își cunoștea comitatul încă din 1903, dar îl cunoștea și îl controla și mai bine din 1917.
El era o instituție, o parte din Valea Salinas, la fel ca și munții ei.
În toți acești ani de după împușcarea lui Adam, șeriful Quinn o supraveghease îndeaproape pe Kate. Când muri Faye, bănui instinctiv că ea era probabil răspunzătoare, dar își dădu totodată seama că nu avea prea multe șanse să o condamne, iar un șerif înțelept nu dă orbește cu capul în ceva imposibil de rezolvat. În fond, nu erau decât niște târfe.
În anii care urmară, Kate se purtă cinstit cu el și, treptat, Quinn începu s-o respecte într-o măsură oarecare. Atâta vreme cât existau case de toleranță, era mai bine ca ele să fie conduse de persoane cu scaun la cap. Deseori, Kate descoperea un om care era căutat și îl preda. Conducea o casă care nu se băga în încurcături. Șeriful Quinn și Kate se înțelegeau unul cu altul.
În sâmbăta de după sărbătoarea Thanksgiving, pe la prânz, șeriful Quinn se uită prin hârtiile găsite în buzunarele lui Joe Valery. Glontele de calibru 38 îi străpunsese o parte a inimii, rupând o bucată mare de carne cât un pumn. Plicurile de manila erau lipite laolaltă cu sânge închegat. Șeriful umezi hârtiile cu o batistă udă, ca să le despartă. Citi testamentul, care fusese astfel împăturit, încât sângele îl mânjise doar pe dinafară. Îl puse deoparte și controlă fotografiile din plicuri. Oftă adânc.
În fiecare plic zăcea onoarea și liniștea unui om. Dacă s-ar fi făcut uz de ele, fotografiile acestea puteau atrage o jumătate de duzină de sinucideri. Acum însă, Kate se afla pe masa lui Muller cu formalină în vine, iar stomacul ei era într-un borcan în biroul procurorului.
După ce văzu toate fotografiile, formă un număr de telefon. Spuse în receptor:
— Poți să vii până la mine la birou? Lasă dejunul pentru mai târziu, vrei? Da, cred că vei considera și tu că-i important. Te aștept.
Câteva minute mai târziu, când omul nenumit stătea lângă biroul lui din vechea închisoare din cărămidă roșie a comitatului, în spatele tribunalului, șeriful Quinn îi băgă sub nas testamentul.
— Ca avocat, crezi că e valabil?
Vizitatorul citi cele două rânduri și răsuflă adânc pe nas.
— E cine cred eu?
— Da.
— Dacă se numea într-adevăr Catherine Trask și ăsta-i scrisul ei, și dacă Aron Trask e fiul ei, atunci ăsta-i la fel de valabil ca aurul.
Quinn își ridică mustața frumoasă, mare, cu dosul arătătorului.
— Ai cunoscut-o, nu-i așa?
— N-aș putea spune că am cunoscut-o cu adevărat. Știam cine e.
Quinn își puse coatele pe masă și se aplecă înainte.
— Șezi, vreau să stau de vorbă cu dumneata.
Vizitatorul își trase un scaun. Își prinse cu degetele un nasture de la haină.
Șeriful îl întrebă:
— Kate te șantaja?
— Bineînțeles că nu. De ce ar fi făcut-o?
— Te întreb ca un prieten. Știi că e moartă. Poți să-mi spui.
— Nu știu ce urmărești — nimeni nu mă șantajează.
Quinn scoase o fotografie din plicul ei, o întoarse ca pe o carte de joc și o făcu să alunece de-a curmezișul mesei.
Vizitatorul își potrivi ochelarii și simți că i se taie răsuflarea.
— Doamne Dumnezeule — spuse încet.
— Nu știai că o are?
— Ba știam prea bine. Mi-a spus chiar ea. Pentru Dumnezeu, Horace, ce ai de gând să faci cu asta?
Quinn îi luă fotografia din mână.
— Horace, ce ai de gând să faci cu asta?
— S-o ard.
Șeriful trecu cu degetul mare peste marginile plicului. Zise:
— Iată un pachet de cărți diavolești. Asta ar putea arunca în aer tot comitatul.
Quinn scrise o listă mare de nume pe o foaie de hârtie. Apoi se ridică pe piciorul sănătos și se îndreptă spre soba de fier de lângă peretele de nord al biroului. Mototoli un „Salinas Morning Journal”, îi dădu foc și-l aruncă în sobă, iar când se aprinse bine, aruncă în flăcări plicurile de manila, micșoră tirajul sobei și închise portița. Focul trosnea și flăcările licăreau galbene înapoia ferestruicii lor de mică din fața sobei. Quinn își frecă mâinile una de alta, de parcă ar fi fost murdare.
— Negativele erau înăuntru. Am cotrobăit prin masa ei de scris. Nu mai există alte copii.
Vizitatorul încercă să vorbească, dar vocea lui era doar o șoaptă răgușită:
— Mulțumesc, Horace.
Șeriful se întoarse la birou și luă lista.
— Te rog să-mi faci un serviciu. Uite o listă. Spune tuturor celor de pe listă că am ars fotografiile. Îi cunoști pe toți, martor mi-e Dumnezeu. Venind la tine, o să le fie mai ușor. Nimeni nu-i sfânt. Ia-l pe fiecare separat și spune-i exact ce s-a întâmplat. Privește colea!
Deschise portița sobei și lovi cu vătraiul în hârtiile negre, până se transformară în cenușă.
— Povestește-le asta — zise el.
Vizitatorul privi la șerif și Quinn înțelese că nu exista nicio forță pe lume care să-l împiedice pe acest om să-l urască. Pentru tot restul vieții, între ei va fi o barieră, cu toate că niciunul dintre ei n-ar putea să recunoască vreodată.
— Horace, nu știu cum să-ți mulțumesc.
Șeriful spuse cu tristețe:
— N-ai pentru ce. Am făcut ceea ce aș fi vrut să facă și prietenii mei pentru mine, într-o asemenea situație.
— A naibii cățea — spuse vizitatorul încetișor, iar Horace Quinn înțelese că o parte din înjurătură îi era adresată lui.
Și mai înțelese că nu va mai fi mult timp șerif. Acești oameni, cu sentimentul vinovăției, puteau să-l scoată și chiar erau nevoiți s-o facă. Oftă și se așeză. Spuse:
— Acum du-te și termină-ți dejunul. Eu am treabă.
La unu și un sfert, șeriful Quinn porni de pe Main Street spre Central Avenue. La brutăria „Reynaud” cumpără o pâine franțuzească, caldă, din care se ridica o aromă minunată de aluat dospit. Se sprijini de balustradă ca să poată urca treptele de la intrarea casei Trask.
Lee deschise ușa, legat la brâu cu un șervet de vase.
— Nu-i acasă — zise el.
— E pe drum. L-am căutat la biroul unde lucrează. Am să-l aștept.
Lee se dădu la o parte și-l lăsă înăuntru, poftindu-l în salon.
— Îți place o ceașcă de cafea bună, fierbinte? — întrebă el.
— Nu te refuz.
— Proaspăt făcută — spuse Lee și se duse la bucătărie.
Quinn privi prin camera confortabilă. Simți că nu mai dorea să fie șerif. Își aminti că auzise cândva un doctor spunând: „Îmi place să ajut la nașterea unui copil, pentru că, dacă-mi fac treaba bine, se termină cu bucurie”. Șeriful se gândea adesea la această remarcă. Pe cât se părea, dacă el își făcea treaba bine, trebuia să se termine cu supărare pentru cineva. Faptul că treaba pe care o făcea el era necesară nu-i ușura sarcina. În curând se va retrage, fie că o voia sau nu.
Fiecare om își alcătuiește o imagine a anilor de pensie, în care face acele lucruri pe care n-a avut niciodată timp să le facă — face călătorii, citește cărțile neglijate pe care a pretins totdeauna că le-a citit. Ani la rând, șeriful visase să-și petreacă timpul în zori la vânătoare și la pescuit — să hoinărească prin rezervația Santa Lucia, poposind lângă izvoare pe jumătate uitate. Iar acum, când se apropia timpul pentru toate astea, își dădea seama că nu mai avea chef de așa ceva. Dormitul pe jos făcea să-l doară piciorul. Își aminti cât de greu cântărește un cerb și cât de anevoios e să cari de la locul împușcării leșul moale, care se bălăbănește. Și oricum, sincer vorbind, nu-i plăcea carnea de vânat. Doamna Reynaud o ținea în vin și o împăna cu mirodenii, dar la naiba, până și un pantof vechi ar avea un gust mai bun după o asemenea preparare.
Lee cumpărase un percolator. Quinn auzea apa bolborosind între pereții de sticlă, și mintea lui îndelung antrenată îi sugeră că Lee nu spusese adevărul în legătură cu cafeaua proaspăt făcută.
Bătrânul șerif avea și o minte ageră — care se ascuțise în timpul activității. Putea să-și reconstituie în minte diverse chipuri și să le analizeze, ba chiar și scene sau convorbiri. Putea să le reia ca pe o placă sau să le deruleze ca pe un film. Gândindu-se la carnea de vânat, mintea lui începuse să analizeze salonul și mintea aceasta îi atrăgea atenția, îi spunea:
„E ceva în neregulă pe-aici — ceva straniu”.
Șeriful dădu ascultare acestui glas și privi prin cameră — creton înflorat, perdele de dantelă, față de masă albă, lucrată cu croșeta, pe canapea perne acoperite cu un imprimeu deschis bătător la ochi. Era o cameră feminină, într-o casă în care locuiau numai bărbați.
Se gândi la propriul lui salon. Doamna Quinn a ales, a cumpărat, a curățat fiecare lucrușor din salon, cu excepția unui suport de pipe. De fapt, dacă se gândea, tot ea cumpărase și suportul de pipe. Era și aceea tot o cameră de femeie. Dar aceasta era o imitație. Era prea feminină — era o cameră pentru o femeie, aranjată de un bărbat — prea încărcată, prea feminină. Aici trebuie să fie mâna lui Lee. Adam nici n-o vedea, cu atât mai puțin s-o aranjeze — nu — Lee încercase să creeze un cămin, și Adam nici nu observa măcar.
Horace Quinn își aminti că-i pusese niște întrebări lui Adam cu mult timp în urmă, își aminti de el ca de un om în agonie. Mai vedea încă ochii lui Adam, obsedați și îngroziți. Îl considerase pe Adam atunci ca pe un om de o cinste mai presus de orice. În decursul anilor îl văzuse deseori pe Adam. Făceau parte amândoi din Ordinul masonic. Au trecut amândoi prin scaunul prezidențial. Horace îi urmase lui Adam ca Maestru al Lojei și amândoi purtau insigna de fost Maestru. Apoi Adam a fost lăsat la o parte — un zid invizibil îl despărțea de lume. Nu-l puteai pătrunde — iar el nu se putea apropia de tine. Dar în vremea acelei vechi agonii, zidul nu exista. Prin soția sa, Adam luase contact cu lumea vie. Horace se gândea acum la ea, cadaverică și spălată, cu ace înfipte în gât și tuburile de cauciuc cu formalină ce atârnau din tavan.
Adam nu putea face nimic necinstit. Nu voia nimic. Trebuie să dorești cu ardoare ceva, ca să fii necinstit. Șeriful se întreba ce se întâmpla oare în spatele zidului, ce presiuni, ce plăceri, ce dureri?
Își schimbă poziția ca să ușureze greutatea ce-i apăsa piciorul. Casa era tăcută, nu se auzea decât bolborositul cafelei. Adam întârzia la biroul de recrutări. Șerifului îi veni un gând amuzant. „Îmbătrânesc, dar într-un fel îmi place.”
Apoi îl auzi pe Adam la ușa din față. Lee îl auzi și el și se repezi în hol.
— Șeriful e aici — spuse Lee, poate ca să-l prevină.
Adam intră zâmbind și-i întinse mâna.
— Bună, Horace — ai cumva un mandat de arestare?
Era o încercare afurisit de bună de-a face o glumă.
— Cum îți merge? — întrebă Quinn. — Omul tău îmi face o cafea.
Lee se duse la bucătărie și făcu zgomot cu vasele.
Adam zise:
— S-a întâmplat ceva neplăcut, Horace?
— Totu-i neplăcut în munca mea, întotdeauna. Am să aștept până vine cafeaua.
— Să nu-ți pese de Lee. Ascultă oricum. Aude și prin ușa închisă. Nu mă ascund cu nimic de el pentru că nu pot.
Lee intră cu o tavă. Zâmbea distrat în sinea lui și, după ce turnă cafeaua și ieși, Adam întrebă din nou:
— S-a întâmplat ceva neplăcut, Horace?
— Nu, nu cred. Adam, femeia aceea mai era căsătorită cu tine?
Adam stătea țeapăn.
— Da — zise. — Ce s-a întâmplat?
— S-a sinucis noaptea trecută.
Chipul lui Adam se schimonosi, iar ochii i se umplură și străluciră de lacrimi. Își mișcă buzele, apoi cedă, își lăsă fața în palme și izbucni în plâns.
— Ah, sărmana mea iubită.
Quinn rămase liniștit și-l lăsă să se răcorească, iar, după un timp, Adam își recăpătă stăpânirea de sine și își înălță capul.
— Iartă-mă, Horace — zise.
Lee veni de la bucătărie și îi puse în mâini un prosop ud, iar Adam își șterse ochii și i-l dădu înapoi.
— Nu m-am așteptat la asta — spuse Adam, și chipul lui era rușinat. — Ce-ar trebui să fac? O să cer cadavrul. O s-o înmormântez.
— Eu n-aș face-o — spuse Horace. — Adică, doar dacă simți că trebuie. Dar nu pentru asta am venit.
Scoase din buzunar testamentul împăturit și i-l întinse.
— Ăsta — ăsta-i sângele ei?
— Nu, nu-i. Nu-i deloc sângele ei. Citește.
Adam citi cele două rânduri și continuă să se uite la hârtie și dincolo de ea.
— El nu știe că ea e maică-sa.
— Nu i-ai spus niciodată?
— Nu.
— Doamne Dumnezeule — spuse șeriful.
Adam spuse sincer:
— Sunt sigur că el n-o să vrea nimic de la ea. Hai să-l rupem și să-l uităm. Dacă ar ști, nu cred că Aron ar vrea ceva de la ea.
— Mă tem că nu poți — zise Quinn. — Am făcut și până acum câteva lucruri ilegale. Avea un depozit la bancă. Nu-i nevoie să-ți spun unde am găsit testamentul sau cheia. M-am dus la bancă. N-am așteptat o hotărâre judecătorească. M-am gândit că ar putea exista vreo dezlegare.
Nu-i spuse lui Adam că se gândise că ar fi putut să mai fie niște fotografii.
— Bătrânul Bob m-a lăsat să deschid cutia. Putem nega oricând. Sunt peste o sută de mii de dolari bani gheață. Sunt bani în saci — și nu mai e nimic altceva acolo în afară de bani.
— Nimic?
— Doar un singur lucru — un act de căsătorie.
Adam se lăsă pe spate în fotoliu. Revenea din nou acea retragere în sine, se lăsa iarăși acea cortină cu falduri moi, protectoare, dintre el și lume. Văzu cafeaua și luă o sorbitură.
— Ce crezi că ar trebui să fac? — întrebă el nemișcat și liniștit.
— Pot să-ți spun doar ce-aș face eu — zise șeriful Quinn. — Nu-i nevoie să urmezi sfatul meu. Eu l-aș chema acum pe băiat. I-aș spune totul. I-aș spune chiar și de ce nu i-ai spus până acum. Câți ani are?
— Șaptesprezece.
— E bărbat în toată firea. Trebuia s-o afle cândva. Mai bine dacă află totul deodată.
— Cal știe. Mă întreb de ce oare a făcut testamentul în favoarea lui Aron? — spuse Adam.
— Dumnezeu știe. Ei, ce-ai de gând să faci?
— Nu știu, așa că am să fac așa cum spui tu. Vrei să rămâi cu mine?
— Sigur că da.
Adam strigă:
— Lee, spune-i lui Aron să vină la mine. E acasă, nu?
Lee veni la intrare. Pleoapele grele i se închiseră pentru o clipă, apoi se deschiseră.
— Încă nu a venit. Poate s-a întors la școală.
— Mi-ar fi spus. Știi, Horace, am băut o mulțime de șampanie de sărbători. Unde-i Cal?
— În camera lui — spuse Lee.
— Atunci cheamă-l. Adu-l aici. Cal trebuie să știe.
Chipul lui Cal era obosit și umerii lăsați de osteneală, dar fața lui era aspră și închisă, șireată și meschină.
Adam îl întrebă:
— Știi unde este fratele tău?
— Nu, nu știu — spuse Cal.
— N-ai fost cu el deloc?
— Nu.
— N-a fost acasă de două nopți. Unde-o fi?
— De unde să știu? Trebuie să am grijă de el?
Capul lui Adam se lăsă în jos, trupul îi fu străbătut de un tremur ușor. În adâncul ochilor îi licări o lumină mică, ascuțită, neînchipuit de albastră. Spuse greoi:
— Poate s-a întors la universitate.
Buzele lui păreau grele și murmură ca un om care vorbește în somn:
— Crezi că s-a întors la universitate?
Șeriful Quinn se ridică.
— Ce am eu de făcut, pot face și mai târziu. Tu, Adam, odihnește-te. Ai avut un șoc.
Adam ridică privirea spre el.
— Șoc — a, da. Mulțumesc, George. Îți mulțumesc foarte mult.
— George?
— Mulțumesc foarte mult — spuse Adam.
După ce șeriful plecă, Cal se duse în camera lui. Adam se lăsă pe spate în fotoliul său și adormi curând, cu gura deschisă și sforăind.
Lee îl privi un timp, înainte de a se întoarce la bucătărie. Ridică cutia de pâine și scoase un volumaș legat de piele, cu litere aurite, aproape complet șterse — „Meditațiile lui Marc Aureliu” în traducere engleză.
Lee își șterse cu o cârpă de vase ochelarii cu rame de oțel. Deschise cartea și o răsfoi. Își zâmbi sie însuși, căutând conștiincios să se îmbărbăteze.
Citi rar, mișcând din buze la fiecare cuvânt: „Totul nu există decât pentru o singură zi, atât ceea ce îți amintești, cât și ceea ce este de amintit”.
„Observă mereu că toate lucrurile au loc prin schimbare, și obișnuiește-te să vezi că naturii universului nu-i place nimic mai mult decât să schimbe lucrurile existente și să creeze lucruri noi asemănătoare. Pentru că tot ceea ce există este într-un fel sămânță a ceea ce va fi.”
Lee aruncă o privire în josul paginii.
„Vei muri în curând și încă nu ești liber și scutit de tulburări, nici lipsit de suspiciunea de a fi lovit de lucruri din afară, nici bine dispus față de toți; nici nu folosești încă doar suspiciunea, pentru a acționa just.”
Lee ridică privirea de pe pagină și răspunse cărții ca și cum ar fi răspuns unei rude bătrâne.
— E adevărat — zise. — E foarte greu. Îmi pare rău. Dar nu uita că se mai spune: «Mergi întotdeauna pe drumul cel mai scurt; drumul scurt este cel normal» — nu uita asta.
Lăsă foile să-i alunece printre degete până la prima pagină, pe care era scris cu un creion gros de tâmplar: „Sam'l Hamilton”.
Deodată, Lee se simți bine. Se întrebă dacă Sam'l Hamilton simțise vreodată lipsa cărții sau știa cine i-o furase. Lui Lee i se păruse că unicul mijloc curat și pur era să o fure. Și acum îi părea bine de ceea ce făcuse. Degetele lui mângâiară pielea netedă a legăturii înainte de a o ascunde din nou sub cutia de pâine. Își spuse:
„Cu siguranță că a știut cine i-a luat-o. Cine altcineva l-ar fi furat pe Marc Aureliu?”
Se duse în salon și își trase un scaun lângă Adam, care adormise.
2
Cal stătea la masa de lucru în camera lui, ținându-și cu palmele capul care îl durea, iar mâinile îi apăsau tâmplele. Stomacul i se răzvrătea și simțea un miros dulce-acrișor de whisky pe din afară și pe dinăuntrul lui, miros ce îi stăruia în pori și în haine, zvâcnindu-i lent în cap.
Cal nu se mai îmbătase până atunci, nu avusese niciodată nevoie s-o facă. Vizita la Kate nu fusese o alinare a durerii și răzbunarea lui nu fusese un triumf. În amintirea lui, roiau nori mișcători și frânturi de sunete, imagini și senzații. Nu mai putea deosebi acum ce era adevărat de ce era imaginație. Când au ieșit din casa lui Kate, s-a apropiat de fratele său, care plângea, iar Aron l-a trântit cu un pumn ca o lovitură de bici. Aron a rămas în picioare în întuneric, apoi deodată s-a răsucit și a fugit, urlând ca un copil cu inima îndurerată. Cal mai auzea încă plânsetele răgușite care acopereau zgomotul pașilor în fugă. Cal zăcea liniștit acolo unde căzuse, sub arbustul înalt în curtea din fața casei lui Kate. Auzea locomotivele pufăind și sforăind lângă parcul de locomotive și scârțâitul vagoanelor de marfă care se cuplau. Apoi închise ochii, dar, auzind pași mari și simțind prezența cuiva, privi în sus. Cineva se apleca asupra lui; crezu că era Kate. Silueta se îndepărtă în tăcere.
După un timp, Cal se ridică, se scutură și o porni spre Main Street. Era surprins cât de bine se simțea. Cânta ușurel în șoaptă: „Un trandafir crește în țara nimănui și e minunat să-l privești”.
Vineri, Cal zăcu toată ziua. Seara, Joe Laguna îi aduse o sticlă de whisky. Cal era prea tânăr ca să-și poată cumpăra. Joe ar fi vrut să-i ție tovărășie, dar se mulțumi cu dolarul pe care i-l dădu Cal și se întoarse să-și ia o sticlă de vin italienesc.
Cal se duse în străduța din spatele casei familiei Abbot și găsi locul acela din umbră, din spatele stâlpului, de unde o văzuse pentru prima oară pe maică-sa. Se așeză turcește pe jos și apoi, în ciuda repulsiei și a greții, turnă în el whiskyul. Vomită de două ori, dar continuă să bea, până când pământul se răsturnă și se clătină, iar lămpile de pe stradă începură să se învârtă măreț în cerc.
Sticla îi căzu în sfârșit din mână și Cal rămase în nesimțire, dar chiar inconștient fiind, tot mai vomita. Un câine vagabond, grav, cu părul scurt și o coadă îmbârligată, intră în străduță, făcându-și popasurile, dar îl mirosi pe Cal și îi dădu ocol. Joe Laguna îl găsi și el și de asemeni îl mirosi. Joe scutură sticla care stătea sprijinită de piciorul lui Cal, o ridică la lumina becului de pe stradă și văzu că mai era plină cam o treime. Căută dopul și nu-l putu găsi. Plecă astupând gâtul sticlei cu degetul mare ca să nu verse whiskyul.
În zori Cal fu trezit de ger și readus într-o lume bolnavă, apoi se târî spre casă ca o ploșniță lovită. Nu avea de mers prea mult, doar până la intrarea în străduță și apoi să traverseze.
Lee îl auzi la ușă și îi simți mirosul dezgustător, în timp ce el se împleticea în hol spre camera lui, unde se trânti pe pat. Îi plesnea capul de durere, dar era complet treaz. Nu era rezistent la dureri și nu avea cum să se apere împotriva rușinii. După un timp, făcu ce putu. Se spălă cu apă rece ca gheața, își frecă și-și roase trupul cu o bucată de piatră de mare, iar usturimea acestei rosături îi făcu plăcere.
Știa că trebuie să-i mărturisească tatălui său greșeala și să-i ceară iertare. Știa că trebuie să se umilească în fața lui Aron, nu numai acum, ci pentru totdeauna. Nu putea trăi altfel. Și totuși, când fu chemat și se află în cameră cu șeriful Quinn și cu tatăl lui, era tot atât de crud și fioros ca un câine turbat, iar ura lui față de sine însuși se îndreptă afară, față de toți ceilalți — era o javră vicioasă, fără să fie iubit și fără să iubească.
Apoi se întoarse în camera lui și sentimentul vinovăției îl copleși și nu avea nicio armă cu care să-i reziste.
Îl cuprinse panica pentru soarta lui Aron. Putea să fie rănit, putea să fie la ananghie. Aron era acela care nu se putea descurca singur. Cal știa că trebuie să-l aducă pe Aron îndărăt, trebuia să-l găsească și să-l facă să fie la fel cum era. Acest lucru trebuia făcut chiar dacă el, Cal, s-ar fi sacrificat pe sine.
Apoi, ideea de sacrificiu îl cuprinse așa cum se întâmplă cu toți oamenii care se simt vinovați. Poate că un sacrificiu l-ar fi adus înapoi pe Aron.
Cal se duse la biroul lui și scoase pachetul turtit de sub batistele din sertar. Se uită prin cameră și aduse pe birou o farfurie de porțelan. Trase aer adânc în piept și găsi că are un gust plăcut. Ridică una din hârtiile foșnitoare, o îndoi la mijloc ca să facă un unghi, apoi frecă un chibrit sub masa de lucru și aprinse hârtia. Hârtia grea se răsucea și se înnegrea, flacăra alerga în sus, și doar când focul ajunse aproape de degetele sale, Cal lăsă să cadă pe farfurie bucățica arsă. Luă altă hârtie și o aprinse.
După ce arse șase hârtii, Lee intră fără să bată.
— Am simțit fum — zise el, și văzu ce făcea Cal.
— Ah! — făcu Lee.
Cal se aștepta să intervină, dar nu se întâmplă nimic. Lee își încrucișă brațele la brâu și rămase tăcut în așteptare. Cal, perseverent, aprinse hârtie după hârtie până le arse pe toate, apoi sfărâmă rămășițele înnegrite și așteptă ca Lee să comenteze, dar Lee nu vorbi și nu se mișcă.
În cele din urmă, Cal zise:
— Hai, dă-i drumul, vrei să-mi spui ceva. Dă-i drumul!
— Nu, nu vreau. Și dacă nu simți nevoia să-mi vorbești — mai stau puțin și după aia plec. Voi sta aici, jos.
Se lăsă pe un scaun, puse mâinile la piept și așteptă. Zâmbea în sinea lui, iar pe chip avea o expresie de nepătruns, cum se spune.
Cal îi întoarse spatele.
— Pot să stau așa mai mult decât tine — spuse el.
— Într-o întrecere, poate că da. Dar într-o așteptare de zi cu zi, an cu an — cine știe? — secol de secol — nu, Cal. Ai pierde.
După câteva clipe, Cal spuse morocănos:
— Poți să-ți continui morala.
— Nu vreau să-ți fac morală.
— Atunci ce naiba cauți aici? Știi doar ce-am făcut și că m-am îmbătat noaptea trecută.
— Prima parte o bănuiesc, iar a doua am mirosit-o.
— Ai mirosit-o?
— Mai miroși încă — răspunse Lee.
— E prima oară. Nu-mi place — spuse Cal.
— Nici mie. Am un stomac prost pentru băutură. Și în plus mă face glumeț, intelectual, dar glumeț.
— Cum adică, Lee?
— Pot să-ți dau doar un exemplu. În tinerețe jucam tenis. Îmi plăcea și era o distracție bună pentru un servitor. Putea să salveze toate mingile proaste la dublu și să nu primească mulțumiri pentru asta, ci doar câțiva dolari. Odată, cred că atunci exista vișinată, am dezvoltat teoria că animalele cele mai iuți și mai evazive din lume sunt liliecii. Am fost prins în toiul nopții în clopotnița bisericii metodiste din San Leandro. Aveam o rachetă și se pare că-i explicam ofițerului care mă aresta că-mi îmbunătățeam back-hand-ul pe lilieci.
Cal râse cu atâta voie bună, încât Lee aproape că dorea să fi fost adevărată povestea.
Cal spuse:
— Eu am stat pur și simplu în spatele unui stâlp și am băut ca un porc.
— Totdeauna animalele…
— M-am temut că, dacă nu mă îmbăt, o să mă împușc — îl întrerupse Cal.
— N-ai să faci asta niciodată. Ești prea meschin. Dar apropo, unde-i Aron? — întrebă Lee.
— A fugit. Nu știu unde s-a dus.
— El nu-i meschin — spuse Lee nervos.
— Știu, la asta mă gândesc. Nu crezi că ar face-o, Lee, nu-i așa?
Lee zise cu asprime:
— La naiba, ori de câte ori cineva vrea să se asigure, îi cere unui prieten să gândească ceea ce ar vrea să fie adevărat. E ca și cum ai întreba un chelner ce are mai bun în seara asta. De unde dracu să știu eu?
Cal strigă:
— De ce am făcut asta — de ce am făcut-o?
— Nu mai complica lucrurile — zise Lee. — Știi de ce ai făcut-o. Erai furios pe el, și erai furios pentru că tatăl tău ți-a rănit sentimentele. Asta nu-i greu. Ai fost pur și simplu josnic.
— Cred că ăsta-i faptul de care mă mir — de ce sunt meschin. Nu vreau să fiu meschin, Lee, ajută-mă!
— Un moment. Mi s-a părut că-l aud pe tatăl tău.
O zbughi pe ușă.
Cal auzi voci timp de o secundă, apoi Lee se întoarse în odaie.
— Se duce la poștă. Nu primim niciodată poștă după-amiaza. Nimeni nu primește. Și totuși fiecare bărbat din Salinas se duce după-amiaza la poștă.
— Unii mai iau un pahar pe drum — spuse Cal.
— Cred că e un fel de obicei și un fel de odihnă. Se văd cu prietenii.
Și Lee mai adăugă:
— Cal, nu-mi plac privirile tatălui tău. Are o privire rătăcită. Ah, am uitat. Nu știi. Mama ta s-a sinucis noaptea trecută.
— Zău? — spuse Cal, apoi mârâi: — Sper că a suferit. Nu, nu voiam să spun asta. Nu vreau să gândesc astfel. Vezi, iar mi-a venit. Iar a venit! Nu vreau să fiu așa.
Lee se scărpină în cap, și asta făcu să-l mănânce tot capul, și se scărpină peste tot, fără să se grăbească. Îl făcea să pară adâncit în gânduri. Întrebă:
— Arderea banilor ți-a făcut multă plăcere?
— Cred — cred că da.
— Îți face plăcere autoflagelarea asta? Te bucuri de disperarea ta?
— Lee!
— Ești plin de tine însuți. Te minunezi la tragicul spectacol al lui Caleb Trask — Caleb magnificul, unicul! Caleb, ale cărui suferințe ar trebui să-și aibă un Homer al lor. Te-ai gândit vreodată la tine ca la un copil cu mucii la nas — uneori meschin, alteori neînchipuit de generos? Murdar în acțiuni și curios de pur în gândire? Poate că ai nițeluș mai multă energie decât cei mai mulți, doar atât, energie, dar în afară de asta ești la fel ca toți ceilalți copii mucoși. Încerci să atragi asupra ta demnitatea și tragedia, pentru că mama ta a fost o târfă? Și dacă s-a întâmplat ceva fratelui tău, vei fi în stare să-ți asumi singur gloria de a fi un ucigaș, mucosule?
Cal se întoarse încet la masa lui de lucru. Lee îl urmări, ținându-și răsuflarea ca un doctor care urmărește reacția la o injecție. Lee vedea reacțiile ce-l cuprindeau pe Cal — furia față de insultă, agresivitatea și apoi sentimentele rănite și în cele din urmă începutul ușurării.
Lee oftă. Acționase din greu și cu blândețe și munca lui părea că reușise. Spuse blând:
— Noi suntem un popor violent, Cal. Ți se pare straniu că mă includ și pe mine însumi? Poate e adevărat că descindem din strămoși neliniștiți, nervoși, criminali, certăreți și scandalagii, dar și din alții, curajoși, independenți și generoși. Dacă strămoșii noștri n-ar fi fost așa, ar fi stat pe bucățelele lor de pământ din lumea veche și ar fi murit de foame pe solul arid.
Cal întoarse capul spre Lee, și chipul lui își pierduse încordarea. Zâmbi și Lee își dădu seama că nu-l prostise pe băiat întru totul. Cal înțelegea acum că asta fusese o treabă — o treabă bine făcută — și îi era recunoscător.
Lee continuă:
— De asta mă includ și pe mine însumi. Avem cu toții această moștenire, indiferent din care țară veche au venit strămoșii noștri. Americanii de toate culorile și originile au oarecum aceleași trăsături. Suntem un neam selecționat occidental. De aceea suntem prea curajoși și prea neînfricați — suntem buni și cruzi ca niște copii. Suntem prea prietenoși și în același timp ne temem de străini. Suntem lăudăroși și ne lăsăm impresionați. Suntem prea sentimentali și realiști. Suntem cu picioarele pe pământ și materialiști — dar mai cunoști vreo națiune care acționează pentru idealuri? Mâncăm prea mult. N-avem gust, n-avem simțul proporțiilor. Ne împrăștiem energia ca și gunoaiele. În țările vechi se spune despre noi că trecem de la barbarie la decadență fără o cultură intermediară. Nu cumva criticii noștri nu cunosc cheia sau limba culturii noastre? Asta suntem, Cal — cu toții. Tu nu ești prea deosebit.
— Mai vorbește — spuse Cal, zâmbi și repetă: — Mai vorbește!
— Nu mai e nevoie — zise Lee. — Am sfârșit acum. Aș vrea să se întoarcă tatăl tău. Mă îngrijorează.
Și Lee ieși nervos.
În hol, chiar lângă ușa din față, îl găsi pe Adam sprijinit de perete, cu pălăria lăsată pe ochi și umerii căzuți.
— Adam, ce-i cu tine?
— Nu știu. Cred că-s obosit. Cred că-s obosit.
Lee îl luă de braț și i se păru că trebuie să-l conducă în salon. Adam căzu greoi în fotoliu și Lee îi scoase pălăria de pe cap. Adam își frecă mâna stângă cu cea dreaptă. Ochii îi erau stranii, foarte limpezi, dar nemișcați. Buzele îi erau uscate și umflate, iar cuvintele lui sunau ca rostite prin somn, rar și venind de departe. Își frecă mâna cu putere.
— Curios — spuse. — Cred că am leșinat — la poștă. N-am leșinat niciodată. Domnul Piocla m-a ajutat să mă ridic. Cred că a durat doar o secundă. N-am leșinat niciodată.
Lee întrebă:
— A fost ceva corespondență?
— Da, da, cred că era corespondență. — Își băgă mâna stângă în buzunar și după un moment o scoase.
— Mâna mi-e amorțită — spuse ca o scuză, și întinse mâna dreaptă în partea cealaltă și scoase o carte poștală oficială, galbenă.
— Cred că am citit-o — spuse. — Trebuie s-o fi citit.
O ținu ridicată în fața ochilor, apoi o lăsă să-i cadă în poale.
— Lee, cred că trebuie să-mi iau ochelari. N-am avut nevoie în viața mea. Nu pot s-o citesc. Literele îmi joacă.
— Să ți-o citesc eu?
— Curios — primul lucru pe care-l am de făcut e să-mi iau ochelari. Da, ce spune?
Lee citi:
„Dragă tată, m-am înrolat în armată. Le-am spus că am optsprezece ani. O să fie bine. Nu fi îngrijorat pentru mine. Aron.”
— Curios — spuse Adam. — Mi s-a părut că am citit-o. Dar cred că mă înșel. — Își frecă mâna.