Se întâmplă, dar mai rar, ca în Valea Salinas să plouă în noiembrie. E un lucru atât de rar, încât The Journal sau The Index sau chiar amândouă publică editoriale. Dealurile înverzesc peste noapte și aerul miroase frumos. În acest anotimp ploaia nu e prea bună pentru agricultură decât dacă ar continua, ceea ce e cu totul neobișnuit. De cele mai multe ori se întoarce seceta, mlădițele se usucă sau le chircește vreun geruleț și în felul ăsta se irosește o parte din semințe.
Anii războiului au fost ani ploioși și mulți oameni au pus vremea stranie și capricioasă pe seama tunurilor care trăgeau în Franța. Despre asta se vorbea cu seriozitate, în articole și discuții.
În acea primă iarnă, n-am prea avut trupe în Franța, dar milioane de ostași făceau instrucție, pregătindu-se să plece.
Deși era dureros, războiul era în același timp emoționant. Germanii n-au fost opriți. De fapt, luaseră din nou inițiativa, îndreptându-se metodic spre Paris și numai Dumnezeu știa când vor putea fi opriți — dacă vor putea fi opriți. Generalul Pershing ne-ar fi salvat, dacă ar fi fost cazul să fim salvați. Figura lui elegantă, într-o uniformă militară frumoasă, apărea în toate ziarele în fiecare zi. Bărbia lui era ca granitul și pe tunica lui nu era nicio cută. Era întruchiparea soldatului perfect. Nimeni nu știa ce gândea el cu adevărat.
Știam că nu puteam pierde și totuși se părea că ne îndreptam spre înfrângere. Nu mai puteai cumpăra făină albă fără să iei de patru ori pe atâta făină neagră. Cei care își puteau permite mâncau pâine și biscuiți din făină albă, iar din cea neagră făceau terci pentru găini.
În vechea sală de arme a armatei, făcea instrucție Miliția cu oameni de peste cincizeci de ani și nu cei mai apți pentru armată, dar făceau exerciții de două ori pe săptămână, purtau insignele Miliției și șepci militare, își dădeau ordine unul altuia și se ciorovăiau mereu cine să fie ofițeri. William C. Burt a murit chiar pe podeaua sălii în timpul unui exercițiu. Inima lui n-a rezistat.
Mai erau „Oamenii minut”, numiți astfel pentru că țineau discursuri de câte un minut pentru America, în săli de cinematograf și în biserici. Aveau și ei insigne.
Femeile înfășurau bandaje și purtau uniforme de cruce roșie și se considerau îngerii Salvării. Toată lumea tricota ceva pentru cineva. Se făceau mânecuțe, mici tuburi de lână care să nu permită vântului să intre în mânecile soldaților și căciuli tricotate, având o singură gaură în față prin care să te poți uita. Acestea aveau rolul să le apere capetele să nu înghețe din pricina căștilor noi de fier.
Fiecare bucățică de piele bună era luată pentru cizmele ofițerilor și pentru centiroane Sam Browne. Aceste centiroane erau elegante și numai ofițerii aveau voie să le poarte. Ele erau formate dintr-un cordon lat și o diagonală subțire care trecea peste piept și sub epoletul stâng. Noi le-am copiat după englezi, dar chiar și englezii uitaseră scopul lor inițial, care era să țină o sabie grea. Săbii nu se mai purtau decât la paradă, dar pe niciun ofițer nu-l surprindea moartea fără centironul Sam Browne. Unul bun costa până la 25 de dolari.
Am învățat o mulțime de lucruri de la englezi, dar, dacă n-ar fi fost luptători buni, nu i-am fi copiat.
Oamenii începură să poarte batistele în mânecă, iar unii locotenenți, care făceau caz de ținuta lor, începură să poarte cravașe elegante. Totuși, față de ceva anume am opus multă vreme rezistență. Ceasurile de mână erau pur și simplu urâte. Se părea că nu-i vom copia niciodată în această privință.
Aveam și dușmanii noștri interni, și ne exercitam vigilența. San Jose îi urmărea pe spioni, și Salinas nu era să se lase mai prejos — mai ales că orașul se dezvolta.
De vreo douăzeci de ani, domnul Fenchel fusese croitor la Salinas. Era mic și rotund și avea un accent care te făcea să râzi. Toată ziua ședea pe masă cu picioarele încrucișate în micuța prăvălie de pe strada Alisal, iar seara se ducea acasă la căsuța lui mică, albă, departe de Central Avenue. Tot timpul își văruia casa și gărdulețul alb din fața ei. Accentul lui nu dăduse nimănui de gândit până la venirea războiului, dar deodată ne-am dat seama. Era neamț. Aveam neamțul nostru. Nu l-a ajutat cu nimic faptul că s-a ruinat cumpărând bonuri de război. Era un mod prea simplist de a se ascunde. Miliția nu voia să-l primească în rândurile ei. Nu voiau ca un spion să afle planurile secrete pentru apărarea orașului Salinas. Și cine voia să poarte un costum de haine făcut de un dușman? Domnul Fenchel ședea toată ziua pe masă și cosea și desfăcea mereu și mereu aceeași bucată de stofă.
Am folosit toate cruzimile cunoscute față de domnul Fenchel. Era neamțul nostru. Trecea pe lângă casa noastră în fiecare zi și era o vreme când stătea de vorbă cu fiecare bărbat și femeie, copil sau cățel, și toți îi răspundeau. Acum nimeni nu vorbea cu el și revăd și acum, în amintire, singurătatea lui și chipul plin de mândrie rănită.
Sora mea cea mică și cu mine am avut și noi partea noastră în ce-l privește pe domnul Fenchel și păstrez o amintire rușinoasă care mă face și acum să mă treacă sudorile și să mi se strângă gâtlejul. Într-o seară stăteam în curtea din fața casei noastre, pe peluză, și l-am văzut venind cu pași mici, greoi. Pălăria lui neagră era periată și așezată drept pe cap. Nu-mi amintesc dacă am discutat planul, probabil că da, pentru că l-am îndeplinit foarte bine.
Când s-a apropiat, sora mea și cu mine am pornit-o încet să traversăm strada, unul lângă altul. Domnul Fenchel a ridicat ochii și ne-a văzut venind spre el. Când s-a apropiat, ne-am oprit în șanț.
A zâmbit și a spus:
— Pună seara, Cion, pună seara, Mary.
Noi am rămas bățoși unul lângă altul și am spus la unison:
— Hoch der Kaiser!
Parcă îi văd și acum chipul, ochii albaștri, nevinovați, speriați. A încercat să spună ceva, apoi a început să plângă. Nici nu încerca să se ascundă. Stătea pur și simplu și suspina. Și știți? — Mary și cu mine ne-am întors și am traversat bățoși strada și am intrat în curte. Ne-am simțit îngrozitor. Și acum mă simt la fel când mă gândesc la asta.
Eram prea mici să facem ceva ca lumea în legătură cu domnul Fenchel. Era nevoie de oameni puternici — vreo treizeci. Într-o sâmbătă seara, s-au adunat într-un bar și au mărșăluit în coloană, câte patru, pe Central Avenue, strigând la unison:
— Ura! Ura!
Au rupt gărdulețul alb al domnului Fenchel și i-au dat foc la casă. Cu noi n-o să-i meargă niciunui afurisit al Kaiserului. Și în felul ăsta, Salinas a putut să-și țină capul sus față de San Jose.
Bineînțeles că isteria asta a cuprins și Watsonville. Ei au uns cu smoală și au tăvălit în pene un polonez, crezând că-i neamț. Avea un accent aparte.
Noi, cei din Salinas, am făcut și am gândit toate lucrurile care se fac și se gândesc în mod inevitabil într-un război. Am urlat de bucurie la zvonurile bune și am intrat în panică la știrile proaste. Fiecare avea un secret pe care trebuia să-l comunice fără a menționa sursa, ca să-i păstreze calitatea de secret. Modul nostru de viață s-a schimbat, așa cum era firesc. Salariile și prețurile au crescut. Zvonurile că vor fi lipsuri ne făceau să cumpărăm și să stocăm alimente. Doamne simpatice, liniștite, se luau de păr pentru o conservă de roșii.
Nu era totul doar răutate, meschinărie sau isterie. Era și eroism. Câțiva bărbați, care ar fi putut să scape de armată, s-au înrolat totuși, iar alții s-au ridicat împotriva războiului pe considerente morale sau religioase și au luat drumul Golgotei, lucru firesc în asemenea situație. Au fost oameni care au dat tot ce-au avut pentru război pentru că era ultimul război și, câștigându-l, vom elimina războiul, ca pe un ghimpe, din carnea omenirii și nu vor mai exista asemenea lucruri absurde și îngrozitoare.
Moartea în bătălie este lipsită de demnitate. În general, moartea în război e o împrăștiere de carne și sânge omenesc, iar rezultatul este ceva destul de murdar; în schimb, există o mare și aproape dulce demnitate în durere, durerea neajutorată, fără speranță, ce cuprinde o familie care primește o telegramă. N-ai nimic de spus, nimic de făcut, nu-ți rămâne decât o speranță — sper că n-a suferit — și ce speranță deșartă și fără posibilitate de alegere! E adevărat că erau și unii care, atunci când durerea lor începea să-și piardă din savoare, o schimbau ușor în mândrie și se simțeau tot mai importanți din pricina pierderii lor. Unii dintre aceștia au realizat chiar profituri din asta, după terminarea războiului. Este firesc, pe cât e de firesc ca un om, a cărui misiune în viață este să facă bani, să câștige de pe urma unui război. Nimeni nu blama un om pentru asta, dar se aștepta de la el să investească o parte din beneficii în bonuri pentru apărare. La Salinas ne închipuiam că noi am inventat toate astea, până și durerea.