1
Samuel Hamilton călări îndărăt spre casă într-o noapte atât de luminată de lună, încât dealurile păreau alcătuite din aceeași materie albă, prăfoasă, ca și astrul ceresc. Pomii și pământul erau șterși, tăcuți, lipsiți de atmosferă, morți. Umbrele erau negre, fără nuanțe, iar locurile deschise erau albe, fără culoare. Ici și colo, Samuel vedea ceva mișcându-se pe furiș, animalele care se hrănesc pe clar de lună ieșiseră la treabă — cerbul care paște toată noaptea când răsare luna și doarme toată ziua prin tufișuri. Iepuri, șoareci de câmp și alte animale mici, care sunt urmărite și care se simt mai în siguranță noaptea, se târau, săreau și se fofilau sau încremeneau, aidoma cu niște pietre sau arbuști, ori de câte ori urechea sau nasul lor bănuia vreun pericol. Și animalele de pradă erau la lucru — nevăstuicile lungi ca niște valuri de lumină cafenie, pisicile sălbatice, care se târau cu burta la pământ, aproape de nevăzut, în afară de clipa când ochii lor galbeni prindeau lumina și străluceau pentru o secundă; vulpile al căror nas ascuțit, ridicat, adulmeca o cină cu sânge cald; ratonii care plescăiau din lăbuțe pe lângă apele stătătoare, broaște care orăcăiau. Coioții cercetau pantele și, frământați de o tristețe veselă, își ridicau capul și își exprimau sentimentele față de zeița lor, luna, într-un urlet ce părea pe jumătate plânset, pe jumătate râs. Peste toată această întunecime plutea țipătul bufnițelor, lăsând jos, sub ele, pe pământ, o teamă nelămurită. Vântul de după-masă dispăruse și doar o ușoară briză, ca un oftat, era stârnită de aerul cald de pe dealurile uscate.
Zgomotul pașilor sonori, neregulați, ai lui Doxology făcea ca jivinele nopții să stea liniștite până ce cal și călăreț treceau mai departe. Barba lui Samuel strălucea albă, iar părul lui argintiu îi stătea vâlvoi. Pălăria neagră și-o agățase de șa. Simțea o durere în vârful stomacului, o teamă ca un gând bolnăvicios. Era un fel de „Weltschmerz” — pe care noi l-am transformat în „Welshrats” — o tristețe pentru omenire care ți se lasă pe suflet ca o boare și împrăștie disperarea, iar când cauți cauza care a produs-o, nu dai de ea.
Samuel se întoarse cu gândul la ferma cea frumoasă și la indicațiile că există apă — de aici n-are ce tristețe să iasă, cel mult dacă s-ar fi născut vreo invidie ascunsă. Căută în sinea lui, dar nu putu găsi așa ceva. Trecu apoi la visul lui Adam despre o grădină ca Paradisul și la adorația lui Adam pentru Cathy. Nici în privința asta nu era vreun motiv — afară doar, afară doar de cazul când gândurile lui ascunse s-ar fi întors spre propria lui pierdere, de care acum se simțea vindecat. Dar astea se întâmplaseră cu atâta timp în urmă, încât uitase durerea. Amintirea era slabă și caldă, și plăcută, acum, când totul trecuse. Șalele și coapsele lui uitaseră dorința.
Călărind prin umbra copacilor și prin luminișuri, mintea lui continua să caute. Când începuse să-l roadă acea tristețe? Atunci descoperi — Cathy era de vină, Cathy era drăguță, fină, delicată. Dar ce era cu ea? Era tăcută — ei și, multe femei sunt tăcute. Dar atunci ce era? De unde venea? Își aminti că simțise o încordare asemănătoare cu aceea pe care o simțea când ținea bagheta în căutarea apei. Și își aminti cum se cutremurase, cum îl trecuse un fior. Acum descoperise momentul, locul și persoana. Se întâmplase în timpul mesei, și se întâmplase din pricina lui Cathy.
Își refăcu în memorie chipul ei și îi studie ochii depărtați, nările delicate, gura mai mică decât îi plăcea lui, dar dulce, bărbia mică, hotărâtă, și apoi, din nou ochii. Erau oare reci? Oare ochii să fi fost de vină? Se învârtea mereu în jurul lor. Ochii lui Cathy nu transmiteau nimic, nu aveau nimic de comunicat. Nu ghiceai nimic dincolo de ei. Nu erau ochi omenești. Îi amintea de ceva — dar de ce? Vreo amintire, vreo fotografie. Se străduia să afle ce e și deodată îi apăru de la sine.
Imaginea îi răsări din adâncul anilor, întreagă, cu toate culorile și țipetele ei, cu toate simțămintele îngrămădite în ea. Se văzu băiețel, atât de mic, încât trebuia să se întindă ca să ajungă la mâna tatălui său. Simți sub picioare pavajul din Londonderry, și animația, și veselia din singurul oraș pe care-l văzuse. Era un bâlci, cu teatru de marionete, cu standuri de mărfuri, cu cai și oi, toate astea expuse direct în stradă, pentru a fi vândute, târguite sau licitate, precum și alte standuri cu mărunțișuri, colorate țipător, atrăgătoare și destul de ușor de obținut, dat fiind că tatăl său era un om vesel.
Apoi oamenii se transformară într-un fel de râu puternic care-i purta de-a lungul unei străzi înguste, ca și când ar fi fost niște coji duse de curent; erau împinși din față și din spate și ridicau picioarele în sus. Strada îngustă dădea într-o piață, iar lângă zidul cenușiu al unei clădiri era o platformă înaltă de cherestea și de ea atârna o spânzurătoare.
Samuel și tatăl lui fură împinși și îmbrânciți de râul de oameni, împinși tot mai aproape, mereu mai aproape. Auzea încă în memorie vocea tatălui lui.
— Asta nu-i pentru un copil! Nu-i o treabă pentru nimeni, cu atât mai puțin pentru un copil.
Tatăl lui se lupta să se întoarcă, să-și croiască drum înapoi, împotriva curentului de oameni.
— Lăsați-ne să ieșim. Vă rog, lăsați-ne. Am un copil aici.
Valul era anonim și împingea fără pasiune. Samuel își ridică ochii să se uite la platformă. Un grup de oameni cu haine și pălării negre se urcaseră pe platforma înaltă. În mijlocul lor era un bărbat cu păr auriu, îmbrăcat în pantaloni închiși și cu o cămașă albastru-deschis, desfăcută la gât. Samuel și tatăl lui erau atât de aproape, încât băiatul trebuia să-și ridice mult capul ca să vadă.
Bărbatul cu păr auriu părea că nu are brațe. El privi peste mulțime, apoi privi în jos și se uită direct la Samuel. Imaginea era clară, luminată și perfectă. Ochii bărbatului nu aveau adâncime — nu erau ca alți ochi, nu erau ca ochii unui om.
Deodată, pe platformă se produse agitație și tatăl lui Samuel puse amândouă mâinile în capul băiatului, în așa fel încât îi acoperea urechile cu palmele, iar degetele i se împreunau la ceafă. Mâinile apăsară capul lui Samuel în jos și îi lipiră strâns fața de haina neagră de sărbătoare a tatălui său. Oricât s-ar fi zbătut, n-ar fi putut întoarce capul. Nu vedea decât o dungă luminoasă pe la colțurile ochilor, iar la urechile astupate de mâinile tatălui său nu-i ajungea decât un amestec înfundat de zgomote.
Își auzea inima zvâcnindu-i în urechi. Apoi simți cum mâinile și brațele tatălui său înțepenesc, cum mușchii i se contractă, iar pe față îi simți răsuflarea grea, după felul cum i se taie respirația și cum îi tremură mâinile.
După asta a mai fost ceva; își răscoli memoria și revăzu momentul aievea, plutind parcă în aerul din fața calului — o masă veche, roasă, într-o cârciumă unde se vorbea tare și se râdea. O cană de bere în fața tatălui său și o ceașcă de lapte cald, îndulcit și aromat, cu zahăr și scorțișoară, în fața lui. Buzele tatălui său erau uimitor de vinete și avea lacrimi în ochi.
— Nu te-aș fi adus dacă aș fi știut. Nu-i un spectacol nici pentru un bărbat, darmite pentru un băiețel.
— N-am văzut nimic — ciripi Samuel. — Mi-ai ținut capul în jos.
— Îmi pare bine că n-ai văzut.
— Ce era acolo?
— Trebuie să-ți spun. Omorau un om rău.
— Era bărbatul acela cu păr auriu?
— Da, acela. Și nu trebuie să te necăjești pentru el. Trebuia să fie omorât. Nu odată, ci de nenumărate ori a făcut lucruri rele — lucruri la care numai un monstru poate să se gândească. Nu faptul că l-au spânzurat mă supără, ci că se face o sărbătoare dintr-un lucru care ar trebui să se desfășoare, în secret, la întuneric.
— L-am văzut pe omul acela cu păr auriu. S-a uitat drept la mine.
— Pentru asta îi mulțumesc o dată mai mult lui Dumnezeu că a murit.
— Ce-a făcut?
— N-am să-ți spun lucruri de coșmar.
— N-am mai văzut așa ochi cum avea bărbatul acela cu păr auriu. Parcă erau niște ochi de capră.
— Bea laptele și o să-ți cumpăr un băț cu panglici și un fluier ca de argint.
— Și cutia aia lucioasă cu o fotografie în ea?
— Și aia, bea laptele și nu mai cere nimic.
Aceasta era imaginea dezgropată din trecutul prăfuit.
Doxology urca ultima pantă înainte de valea în care se afla ferma și picioarele ei mari se împiedicau de pietrele din drum.
„Ochii ei sunt de vină — gândi Samuel. — Doar de două ori în viața mea am văzut asemenea ochi — ochi neomenești. O fi de vină noaptea și luna — gândi el. — Ce legătură poate să fie, Dumnezeule, între bărbatul cu păr auriu, spânzurat odinioară, și viitoarea mamă atât de dulce? Liza are dreptate. Imaginația mea o să mă ducă odată în iad. Trebuie să-mi scot din cap prostiile astea, altfel o să văd mereu un diavol în copila asta. Uite, așa putem fi prinși în cursă. Acum gândește-te bine și apoi uită. O asemănare de formă și culoare a ochilor, asta da, se vede. Dar nu, nu-i asta. Este vorba de o privire și nu are legătură cu forma sau culoarea. Atunci de ce e rea privirea asta? Poate că o asemenea privire a existat odată și pe un chip sfânt. Și acum termină cu închipuirile astea și nu le mai lăsa să te tulbure — niciodată.” Se cutremură. Se gândi că trebuie să facă ceva ca să nu-l mai cuprindă fiorii.
Samuel Hamilton se hotărî să ajute din plin la crearea Paradisului din Valea Salinas, să plătească în secret vina de a fi avut asemenea gânduri urâte.
2
Liza Hamilton, cu obrajii roșii ca para focului, se învârtea ca o fiară în cușcă prin fața sobei, când Samuel intră dimineață în bucătărie. Focul din lemne de stejar se auzea trosnind prin portița deschisă ca să încingă cuptorul pentru aluatul care aștepta alb și crescut în tăvi. Liza se trezise înainte de ivirea zorilor. Așa făcea întotdeauna. Pentru ea, să stai în pat pe lumină era un păcat la fel de mare ca și acela de a nu fi acasă pe înserat. Niciuna din situații nu era demnă de laudă. O singură persoană în lume putea să întârzie în așternutul proaspăt călcat, după răsăritul soarelui, ba chiar după ce soarele era sus, aproape de amiază, fără a fi pedepsit și fără să-i facă din asta vreo vină, și acela era băiatul ei cel mai mic, ultimul născut, Joe. Acum, doar Tom și Joe mai locuiau la fermă. Iar Tom, mare și roșu, care își îngrijea o mustață abia mijind, ședea la masa din bucătărie cu mânecile lăsate în jos, așa cum fusese învățat. Liza turnă cocă groasă dintr-un vas într-o tigaie. Plăcințelele fierbinți se umflau ca niște pernițe și pe ele se formau mici vulcani care erupeau, până ce erau gata să fie întoarse. Aveau o culoare maronie veselă, cu marginile de culoare mai închisă. Și bucătăria se umpluse de mirosul lor plăcut și dulce.
Samuel intră din curte, unde se spălase. Fața și părul îi străluceau de apă și, când intră în bucătărie, își dădu jos mânecile cămășii albastre. Doamna Hamilton nu accepta mâneci suflecate la masă. Ele arătau fie necunoașterea, fie încălcarea bunelor maniere.
— Am întârziat, mamă — spuse Samuel.
Ea nu se uită la el. Lopățica ei se repezea ca un șarpe asupra prăzii și prăjiturile fierbinți se așezau fâșâind în tigaie.
— La ce oră ai venit acasă? — întrebă ea.
— A, era târziu — târziu. Trebuie să fi fost aproape unsprezece. Nu m-am uitat, de teamă să nu te trezesc.
— Nu m-am trezit — răspunse sever Liza. — Poate că tu găsești că-i sănătos să hoinărești toată noaptea, dar bunul Dumnezeu o să facă ce crede El de cuviință.
Era bine cunoscut faptul că Liza Hamilton și Dumnezeu aveau păreri asemănătoare în aproape toate problemele.
Se întoarse, făcu o mișcare, și o farfurie de prăjituri rumenite și fierbinți se afla deja în mâinile lui Tom.
— Cum arăta ferma Sanchez? — întrebă ea.
Samuel se îndreptă spre soția sa, se aplecă și îi sărută obrazul rotund și roșu.
— Bună-dimineața, mamă. Binecuvântează-mă.
— Fii binecuvântat — răspunse mecanic Liza.
Samuel se așeză la masă și spuse:
— Fii binecuvântat, Tom. Ei, ce să spun, domnul Trask face schimbări mari. Aranjează casa cea veche în care au de gând să locuiască.
De lângă sobă, Liza se întoarse brusc.
— Aia în care au dormit ani de zile vacile și porcii?
— Ei, a scos podelele și tocurile de la geamuri. Totul e nou și proaspăt vopsit.
— N-o să dispară niciodată mirosul de porci. Porcul lasă un miros ascuțit pe care nimic nu-l spală și nu-l acoperă — spuse Liza cu hotărâre.
— Mamă, eu am intrat înăuntru și m-am uitat și nu mi-a mirosit decât a vopsea.
— Când vopseaua are să se usuce, o să simți miros de porc, replică ea.
— Are o grădină irigată cu apă de izvor și o parte a lăsat-o pentru flori, trandafiri și altele, iar unii arbuști sunt aduși direct de la Boston.
— Nu știu cum se împacă Dumnezeu cu o asemenea risipă — spuse ea acru. — Nu că mie nu mi-ar plăcea un trandafir.
— A spus că o să încerce să-mi pună și mie câțiva la prins — zise Samuel.
Tom își termină plăcințelele fierbinți și își mestecă în cafea.
— Tată, ce fel de om e?
— Cred că e un om cumsecade — știe să vorbească și are o minte bună. Îi place să viseze…
— Râde ciob de oală spartă — îl întrerupse Liza.
— Știu, știu, mamă. Dar nu te-ai gândit vreodată că visele mele țin loc de ceva ce-mi lipsește? Domnul Trask are visuri practice și are și bănuții respectivi ca să le realizeze. Vrea să facă din pământul lui o grădină și o să reușească.
— Cum arată soția lui? — întrebă Liza.
— E foarte tânără și foarte drăguță. E liniștită, abia de scoate o vorbă, dar în curând o să nască primul copil.
— Asta știu — spuse Liza. — Cum o chema înainte?
— Nu știu.
— Dar de unde vine?
— Nu știu.
Liza puse farfuria cu plăcințele înaintea lui, îi turnă cafea în ceașcă și umplu din nou ceașca lui Tom.
— Atunci ce-ai aflat? Cum se îmbracă?
— Foarte drăguț, frumos — o rochie albastră și o jachetă roz, strânsă pe talie.
— La asta te pricepi. Crezi că erau haine de comandă sau cumpărate de gata?
— Cred că erau de gata.
— Tu habar n-ai de-astea. Credeai că și costumul de călătorie pe care și l-a făcut Dessie când s-a dus la San Jose era de gata.
— Dessie e foarte îndemânatecă. Acul cântă în mâinile ei — spuse Samuel.
— Dessie se gândește să deschidă un magazin de modă la Salinas — zise Tom.
— Mi-a spus. O să aibă mare succes cu așa ceva — răspunse Samuel.
— La Salinas? — Liza își puse mâinile în șold. — Mie nu mi-a spus.
— Mi-e teamă că i-am făcut un prost serviciu dragei noastre — zise Samuel. — Ea voia să-i facă mamei o adevărată surpriză și noi ne-am dat de gol.
— Ar fi putut să-mi spună. Nu-mi plac surprizele. Și mai departe ce făcea?
— Cine?
— Doamna Trask, bineînțeles.
— Ce făcea? Ședea, ședea așezată pe un scaun sub un stejar. Nu mai are mult până naște.
— Mâinile, Samuel, mâinile — ce făcea cu mâinile?
Samuel își cercetă memoria.
— Cred că nimic. Mi-aduc aminte — are mâini mici și le ține strânse în poală.
Liza pufni.
— Nu cosea, nu țesea, nu tricota?
— Nu, mamă.
— Nu știu dacă e o idee prea bună să te duci acolo. Bogăția și lenevia sunt uneltele diavolului și tu nu ești prea rezistent la astea.
Samuel înălță capul și râse cu plăcere. Uneori soția lui îl încânta, dar nu-i putea spune niciodată de ce.
— E vorba numai de bogăție. Mă duc acolo numai pentru bogăție. Voiam să-ți spun după micul dejun, ca să poți să șezi și să asculți. Vrea să-i forez patru sau cinci puțuri și poate să-i fac niște mori de vânt și niște rezervoare.
— Ai discutat totul? E o moară de vânt mișcată de apă? O să-ți plătească sau o să te întorci scuzându-l ca de obicei? „O să plătească la strângerea recoltei”, îl imită ea. „O să plătească după ce moare unchiul cel bogat.” Am destulă experiență, Samuel, și ar trebui să ai și tu, că, dacă nu plătesc la început, nu mai plătesc deloc. Am putea cumpăra o fermă în vale cu ce ți se datorează.
— Adam Trask o să plătească — zise Samuel. — Are bani. Tatăl lui i-a lăsat o avere. O să am de lucru toată iarna, mamă. O să punem ceva de o parte și o să avem un Crăciun pe cinste. O să plătească cincizeci de cenți piciorul de foraj și morile de vânt, mamă. Pot să fac totul aici, pe loc, în afară de montaj. Am nevoie de băieți să mă ajute. Vreau să-i iau pe Tom și pe Joe.
— Joe nu poate merge, știi cât e de delicat — spuse ea.
— Credeam că pot să-i mai dau jos din delicatețea asta. Moare de foame cu delicatețea.
— Joe nu poate să meargă — spuse ea, fără drept de apel. — Și cine o să se ocupe de fermă când tu și cu Tom o să fiți plecați?
— Mă gândeam să-l chem acasă pe George. Lui nu-i place să fie funcționar, nici măcar la King City.
— Poate că nu-i place, dar pentru opt dolari pe săptămână nu faci numai ce vrei.
— Mamă — imploră Samuel — asta-i singura noastră șansă să ne deschidem și noi un cont la First National Bank! Nu arunca greutatea cuvântului tău în calea norocului. Te rog, mamă!
Mormăi singură toată dimineața, trebăluind, în timp ce Tom și Samuel controlară uneltele de foraj, ascuțiră cuțitele, desenară schițe noi de mori de vânt și făcură măsurători pentru cherestea și rezervoarele de apă din lemn de sequoia. Spre amiază, Joe ieși, veni la ei și fu atât de fascinat, încât îi ceru lui Samuel să-l lase să vină și el.
Samuel zise:
— Îmi pare rău că trebuie să fiu împotrivă, Joe. Mama are nevoie de tine aici.
— Dar vreau să mă duc și eu, tată. Și nu uita, la anul mă duc la școală la Palo Alto. Și asta înseamnă că plec de acasă, nu-i așa? Te rog, lasă-mă să merg. O să lucrez cât pot de mult.
— Sunt sigur de asta, dacă ai putea veni. Dar sunt împotrivă. Și când vorbești cu mama, ți-aș fi recunoscător dacă ai lăsa să-ți scape că eu mă împotrivesc. Ai putea chiar să spui în treacăt că te-am refuzat.
Joe zâmbi și Tom râse în gura mare.
— Ai s-o lași să te convingă? — întrebă Tom.
Samuel se încruntă la băieți.
— Eu sunt un om cu principii ferme. Odată ce am luat o hotărâre, nu mă clintești nici cu carul cu boi. Am analizat problema din toate unghiurile și mi-am spus cuvântul. Joe nu poate să meargă. Nu cumva ați vrea să mă faceți să-mi calc cuvântul?
— Mă duc să discut cu ea chiar acum — spuse Joe.
— Ușurel, băiete — strigă Samuel după el. — Pune-ți mintea la contribuție. Las-o pe ea să facă totul. Între timp eu mă încăpățânez din ce în ce mai tare.
Două zile mai târziu, căruța cea mare pornea, încărcată cu cherestea și unelte. Tom mâna patru cai, iar alături de el stăteau Samuel și Joe, legănându-și picioarele.