Elizabeth nu-și mai putea stăpâni nerăbdarea de a-i povesti Janei cele întâmplate; și, hotărându-se în cele din urmă să treacă sub tăcere orice amănunt care o privea pe sora ei și pregătind-o să fie surprinsă, îi povesti a doua zi dimineață partea cea mai însemnată a scenei dintre domnul Darcy și ea.
Uimirea domnișoarei Bennet scăzu curând, datorită puternicei părtiniri de soră care îi făcea să pară cu totul firească orice admirație pentru Elizabeth; și orice mirare se pierdu curând în alte simțăminte. Îi părea rău că domnul Darcy își mărturisise sentimentele într-un fel atât de puțin potrivit să le facă primite; dar și mai mâhnită era de nefericirea pe care trebuie să i-o fi pricinuit refuzul surorii ei.
— A fost greșit din partea lui să fie atât de sigur de izbândă, spuse ea, și desigur n-ar fi trebuit să se vadă; dar gândește-te cât de mult trebuie să-i sporească asta dezamăgirea.
— Într-adevăr, răspunse Elizabeth, îmi pare rău pentru el din toată inima; dar are alte sentimente care îi vor alunga probabil curând dragostea pentru mine. Nu mă învinuiești totuși că l-am refuzat?
— Să te învinuiesc? O, nu!
— Dar mă învinuiești că am vorbit cu atâta căldură despre Wickham?
— Nu… nu știu dacă ai greșit spunând ce ai spus.
— Dar o să știi, negreșit, după ce-ți voi povesti ce s-a întâmplat chiar a doua zi.
Îi vorbi apoi despre scrisoare, repetându-i tot ce cuprindea în privința lui George Wickham. Ce lovitură pentru biata Jane, care ar fi trecut bucuroasă prin viață fără să creadă că în tot neamul omenesc exista atâta ticăloșie câtă era strânsă aici într-un singur om! Și nici dezvinovățirea lui Darcy, deși îi era dragă inimii, n-o putea consola de o asemenea descoperire. Se strădui din toate puterile să dovedească că era cu putință o greșeală și căută să-l scoată curat pe unul fără să-l amestece pe celălalt.
— Asta nu merge, spuse Elizabeth; n-o să izbutești niciodată să-i faci pe amândoi buni de ceva. Alege, dar trebuie să te mulțumești cu unul singur. Între ei doi nu sunt decât atâtea merite cât să iasă un singur om de treabă; și în ultima vreme au cam umblat de la unul la altul. În ce mă privește, înclin să cred că sunt toate ale domnului Darcy; dar tu fă cum vrei.
Trecu însă câtva timp până să-i poată smulge Janei un zâmbet.
— Nu știu când am mai fost atât de zguduită, spuse ea. Wickham, atât de rău! E aproape de necrezut. Și bietul domn Darcy! Dragă Lizzy, gândește-te numai cât trebuie să fi suferit. O asemenea dezamăgire! Și, pe deasupra, să știe ce părere proastă ai despre el! Și să fie nevoit să povestească un asemenea lucru despre sora lui! E într-adevăr prea dureros. Sunt sigură că și tu simți la fel.
— O, nu! Părerea mea de rău și mila mea s-au risipit de tot, văzându-te atât de plină de amândouă. Știu că îi vei face o dreptate atât de deplină, încât eu devin cu fiecare clipă tot mai nepăsătoare și mai indiferentă. Risipa ta mă face econoamă; și, dacă îl mai plângi mult, inima mea o să fie ușoară ca un fulg.
— Bietul Wickham! E atâta bunătate în înfățișarea lui! Atâta sinceritate și blândețe în purtarea lui!
— Fără îndoială, s-a greșit rău cu educația acestor doi tineri. Unul are toată bunătatea, iar celălalt toată aparența ei.
— Eu n-am găsit niciodată că domnului Darcy îi lipsește aparența ei atât de mult cum găseai tu.
— Și totuși mă credeam nespus de isteață când l-am luat atât de hotărât în nume de rău, fără niciun motiv. E un asemenea îndemn pentru minte, un asemenea prilej de spirit să ai o antipatie de felul acesta! Poți să ocărăști întruna fără să spui nimic drept; dar nu poți râde mereu de un om fără să dai din când în când peste ceva spiritual.
— Lizzy, când ai citit prima oară scrisoarea aceea, sunt sigură că n-ai putut lua lucrurile cum le iei acum.
— Într-adevăr, n-am putut. M-am simțit destul de prost, m-am simțit foarte prost, pot spune chiar nefericită. Și să n-am cu cine să vorbesc despre ce simțeam, nicio Jane care să mă mângâie și să-mi spună că nu fusesem atât de slabă, de vanitoasă și de nesăbuită pe cât știam că fusesem! O, cât mi-ai lipsit!
— Ce păcat că ai folosit expresii atât de aspre când i-ai vorbit domnului Darcy despre Wickham, pentru că acum par într-adevăr cu totul nemeritate.
— Fără îndoială. Dar nenorocirea de a vorbi cu amărăciune e o urmare cât se poate de firească a prejudecăților pe care le încurajasem. Este un lucru în care vreau să-ți cer sfatul. Vreau să mi se spună dacă trebuie sau nu să le dau de înțeles cunoscuților noștri, în general, ce caracter are Wickham.
Domnișoara Bennet se gândi puțin și apoi răspunse:
— Fără îndoială, n-are rost să-l dăm în vileag într-un fel atât de cumplit. Tu ce crezi?
— Că n-ar trebui să încercăm. Domnul Darcy nu mi-a îngăduit să fac publice cele ce mi-a spus. Dimpotrivă, tot ce privea pe sora lui trebuia să păstrez, cât se poate, numai pentru mine; iar dacă încerc să le deschid oamenilor ochii în privința restului purtării lui, cine o să mă creadă? Prejudecata generală împotriva domnului Darcy e atât de înverșunată, încât, dacă ai încerca să-l pui într-o lumină plăcută, ar muri jumătate din oamenii de treabă din Meryton. Nu sunt în stare de așa ceva. Wickham va pleca în curând; și, prin urmare, nimănui de aici n-o să-i mai pese ce este el cu adevărat. Peste o vreme o să se afle totul, și atunci o să putem râde de prostia lor că n-au știut-o mai înainte. Deocamdată n-am să spun nimic.
— Ai perfectă dreptate. Dacă i s-ar face greșelile publice, ar putea fi pierdut pentru totdeauna. Poate că acum îi pare rău de ce a făcut și dorește să-și refacă reputația. Nu trebuie să-l împingem la deznădejde.
Conversația aceasta potoli vâltoarea din mintea Elizabethei. Scăpase de două dintre tainele care o apăsaseră timp de două săptămâni și era sigură că va găsi în Jane o ascultătoare binevoitoare ori de câte ori ar mai fi vrut să vorbească despre vreuna dintre ele. Dar mai rămânea ceva ascuns, pe care prudența o oprea să-l dezvăluie. Nu îndrăznea să povestească cealaltă jumătate a scrisorii domnului Darcy, nici să-i explice surorii sale cât de sincer fusese prețuită de prietenul lui. Erau lucruri pe care nu le putea împărtăși nimănui; și știa bine că numai o înțelegere desăvârșită între cei doi ar fi putut-o îndreptăți să arunce și această ultimă povară a tainei.
— Și atunci, își spuse ea, dacă acest lucru atât de puțin probabil s-ar întâmpla vreodată, n-aș putea spune decât ce Bingley însuși va putea spune într-un fel mult mai plăcut. Libertatea de a vorbi nu poate fi a mea până nu-și va fi pierdut orice valoare!
Acum, că era așezată acasă, avea răgaz să observe adevărata stare sufletească a surorii sale. Jane nu era fericită. Încă nutrea pentru Bingley o dragoste foarte duioasă. Cum nu-și închipuise niciodată mai înainte că ar fi îndrăgostită, simțământul ei avea toată căldura primei iubiri și, datorită vârstei și firii ei, mai multă statornicie decât se pot lăuda adesea primele iubiri; și ținea atât de fierbinte la amintirea lui și îl prefera atât de mult oricărui alt bărbat, încât îi trebuia toată judecata și toată grija față de simțămintele celor dragi ca să nu se lase în voia unor regrete care ar fi fost dăunătoare sănătății ei și liniștii lor.
— Ei, Lizzy, spuse doamna Bennet într-o zi, ce părere ai acum de povestea asta tristă cu Jane? În ce mă privește, sunt hotărâtă să nu mai vorbesc niciodată despre ea cu nimeni. I-am spus-o și soră-mii Philips deunăzi. Dar n-am putut afla dacă Jane l-a văzut cât de cât la Londra. Ei, e un tânăr care nu merită nimic; și nu cred să mai fie nici cea mai mică șansă din lume ca Jane să-l mai prindă vreodată. Nu se mai vorbește că ar veni la vară la Netherfield; și am întrebat pe toți care ar putea să știe.
— Nu cred că va mai locui vreodată la Netherfield.
— Ei, n-are decât să facă cum vrea. Nu ține nimeni să vină; deși eu am să spun întotdeauna că s-a purtat foarte urât cu fiica mea; și, dacă eram în locul ei, n-aș fi răbdat așa ceva. Ei, mângâierea mea e că sunt sigură că Jane o să moară de inimă rea, și atunci o să-i pară rău de ce a făcut.
Dar cum Elizabeth nu putea găsi nicio mângâiere într-o asemenea așteptare, nu răspunse nimic.
— Ei, Lizzy, urmă mama ei curând după aceea, și zici că soții Collins trăiesc foarte comod, nu? Bine, bine, numai să dureze. Și ce fel de masă țin? Charlotte e o gospodină grozavă, îmi închipui. Dacă e pe jumătate atât de ageră ca maică-sa, pune destul deoparte. În casa lor nu se face risipă, îmi închipui.
— Nu, deloc.
— Gospodărie chibzuită, poți fi sigură. Da, da. Ei au să aibă grijă să nu cheltuiască peste venit. Ei n-au să ducă niciodată lipsă de bani. Ei, să le fie de bine! Și, îmi închipui, vorbesc des că or să ia Longbournul când o muri taică-tău. Îl socotesc de pe acum al lor, îmi închipui, pentru când s-o întâmpla.
— Era un subiect pe care nu-l puteau pomeni de față cu mine.
— Nu; ar fi fost ciudat s-o facă. Dar nu mă îndoiesc că vorbesc des despre asta între ei. Ei, dacă pot să stea liniștiți cu o moșie care nu e a lor după lege, cu atât mai bine. Mie mi-ar fi rușine să am o moșie care mi-a revenit doar prin clauza de moștenire.