Elizabeth petrecu mai toată noaptea în camera surorii sale și dimineața avu bucuria de a putea da un răspuns mulțumitor despre sănătatea Janei, domnului Bingley care s-a interesat foarte devreme printr-o jupâneasă și, nițel mai târziu, celor două elegante cameriste ale surorilor lui. Totuși, în ciuda acestei îmbunătățiri, ea ceru să se trimită un bilețel la Longbourn, dorind ca mama ei să vină s-o vadă pe Jane și să judece singură starea în care se afla. Biletul a fost imediat expediat și tot atât de urgent s-au îndeplinit și cele cuprinse în el. Doamna Bennet, însoțită de mezinele sale, a ajuns la Netherfield îndată după micul dejun.
Dacă ar fi găsit-o pe Jane cu adevărat în pericol, ar fi fost tare nenorocită; dar văzând-o, își dădu seama că boala fiicei sale nu era îngrijorătoare și nu prea dorea ca Jane să se facă bine atât de repede, deoarece însănătoșirea însemna plecarea ei de la Netherfield. Nici nu vru să audă — prin urmare — de rugămintea fiicei sale de a fi luată acasă; și nici spițerul, care sosise cam în același timp cu doamna Bennet, nu a fost de acord. După ce stătu puțin cu Jane, când se arătă domnișoara Bingley și le pofti, mama și cele trei fiice o însoțiră în sufrageria mică. Bingley le întâmpină exprimându-și speranța că doamna Bennet nu o găsise pe fiica ei mai rău decât se așteptase.
— Ba da, domnule, sună răspunsul. E mult prea bolnavă pentru a putea fi luată acasă. Domnul Jones zice că nici nu trebuie să ne gândim să o luăm de aici. Trebuie să abuzăm încă puțin de gentilețea dumneavoastră.
— S-o luați de aici! strigă Bingley. Nici nu poate fi vorba de așa ceva. Sora mea, sunt sigur, nici nu vrea să audă de acest lucru.
— Puteți conta, doamnă, spuse domnișoara Bingley cu o rece politețe, că domnișoara Bennet se va bucura de toată atenția posibilă câtă vreme se va afla la noi.
Doamna Bennet nu mai contenea cu mulțumirile.
— Sunt încredințată, adăugă ea, că dacă n-ar fi avut prieteni atât de buni, nu știu ce s-ar fi ales de ea; deoarece este într-adevăr foarte bolnavă și suferă teribil de mult, dar cu cea mai mare răbdare posibilă, că așa e felul ei, pentru că are în toate împrejurările firea cea mai dulce pe care am văzut-o vreodată. Adesea le spun celorlalte fiice ale mele că nu sunt nici la degetul ei mic. Aveți o cameră tare dulce, domnule Bingley, și o priveliște încântătoare înspre cărarea aceasta cu pietriș. Nu știu, în tot ținutul, un loc care să se compare cu Netherfield. Sper că nici nu vă trece prin minte să plecați curând de aici, deși aveți un contract pe termen scurt.
— Tot ceea ce fac, fac în grabă, răspunse Bingley. Deci, dacă ar fi să mă hotărăsc să plec din Netherfield, aș zbura, probabil, în cinci minute. Deocamdată mă consider totuși stabilit aici.
— Chiar așa mi-am închipuit că sunteți, exclamă Elizabeth.
— Începeți să mă înțelegeți, nu? exclamă Bingley, întorcându-se către ea.
— Oh! Da! Vă înțeleg perfect.
— Aș dori să pot lua afirmația dumneavoastră drept un compliment; dar să fii atât de transparent — mă tem că e jalnic.
— Asta e după cum se-ntâmplă. Nu înseamnă că o fire adâncă, complicată, merită o mai înaltă sau o mai mică prețuire decât o fire ca a dumneavoastră.
— Lizzy, strigă mama sa, adu-ți aminte unde te afli și nu-ți lua nasul la purtare, așa cum îți îngăduim să faci acasă.
— N-am știut, continuă Bingley imediat, că vă ocupați cu studiul firii oamenilor. Trebuie să fie un studiu amuzant.
— Da, iar firile complicate sunt cele mai amuzante. Ele prezintă, cel puțin, acest avantaj.
— Viața la țară, interveni Darcy, îți poate oferi în general prea puține subiecte pentru un asemenea studiu. La țară te miști într-o societate foarte restrânsă și lipsită de variație.
— Dar oamenii se schimbă atât de mult, încât mereu, mereu poți observa ceva nou la ei.
— Da, cu adevărat, se amestecă doamna Bennet, jignită de felul lui de a vorbi despre viața la țară. Vă asigur că se întâmplă din astea tot atât de mult și la țară ca și la Londra.
Toată lumea rămase surprinsă, iar Darcy, după ce o privi un moment, se întoarse tăcut într-altă parte. Doamna Bennet, care-și închipuia că repurtase o totală victorie asupra lui, continuă triumfătoare:
— În ceea ce mă privește, nu găsesc că Londra ar prezenta cine știe ce avantaje, în afară de magazine și localuri publice. Viața la țară este infinit mai plăcută, nu-i așa, domnule Bingley?
— Când sunt la țară, răspunse el, nici nu mi-ar trece prin minte să plec de acolo, iar când sunt la Londra, simt cam același lucru. Au fiecare avantajele lor și pot fi tot atât de fericit și într-o parte și-n cealaltă.
— Da, pentru că sunteți așa cum trebuie să fie un om, dar domnul de colo — și-și aruncă ochii înspre Darcy — pare să creadă că viața la țară nu înseamnă absolut nimic.
— Vai, mamă, te înșeli! spuse Elizabeth, roșind pentru mama sa. L-ai înțeles total greșit pe domnul Darcy. Dânsul a vrut să spună că la țară nu găsești o gamă atât de variată de oameni ca la Londra, ceea ce trebuie să recunoști că este adevărat.
— Sigur, draga mea, n-a zis nimeni că găsești; dar în ceea ce privește ocazia de a întâlni multă lume aici, cred că sunt puține localități mai mari. Eu una știu că luăm masa cu douăzeci și patru de familii.
Numai grija față de Elizabeth îl făcu pe Bingley să-și păstreze seriozitatea. Sora lui fu mai puțin delicată și-și îndreptă ochii către domnul Darcy, cu un surâs foarte expresiv. Elizabeth, pentru a spune ceva care să schimbe gândurile mamei sale, o întrebă dacă Charlotte Lucas mai trecuse pe la Longbourn de când plecase ea de acasă.
— Da, a venit ieri cu tatăl ei. Ce om încântător e Sir William; nu este așa, domnule Bingley? Un bărbat atât de elegant! Atât de amabil și de degajat! Găsește întotdeauna un cuvânt de spus, tuturor. Asta este ideea mea despre bună-creștere; iar persoanele acelea care se cred foarte importante și nu-și dezlipesc niciodată buzele se înșală amarnic.
— Charlotte a luat masa la noi?
— Nu, a ținut morțiș să plece acasă. Îmi închipui că aveau nevoie de ea pentru pateuri. În ceea ce mă privește, domnule Bingley, eu țin slugi care se pricep să facă treabă. Fetele mele sunt crescute altfel. Dar fiecare face cum îl taie capul și domnișoarele Lucas sunt un soi foarte bun de fete, vă asigur. Ce păcat că nu sunt arătoase! Nu că eu aș socoti-o pe Charlotte atât de urâtă! Și, pe urmă, ea este prietena noastră intimă.
— Pare a fi o fată agreabilă, interveni Bingley.
— Vai, da! Dar trebuie să recunoașteți că e foarte urâtă. Lady Lucas a spus și ea adeseori lucrul ăsta și mă invidiază pentru frumusețea Janei. Nu-mi place să mă fălesc cu propriii mei copii, dar, la drept vorbind, ca Jane — nu se vede des fată mai frumoasă. Așa spune toată lumea. Nu mă încred în părtinirea mea de mamă. Când avea numai cincisprezece ani, un domn care stătea la fratele meu Gardiner, la Londra, se îndrăgostise atât de tare de Jane, încât cumnată-mea era sigură c-o s-o ceară înainte de plecarea noastră. Totuși n-a cerut-o. Poate a găsit că era prea tânără. A scris totuși niște versuri despre ea; și tare drăguțe mai erau.
— Și cu asta s-a sfârșit și dragostea lui, interveni Elizabeth nerăbdătoare. Mulți s-au vindecat în acest fel, îmi închipui. Mă întreb cine o fi descoperit eficacitatea versurilor în alungarea dragostei.
— Am fost obișnuit să consider versurile ca o hrană pentru dragoste, spuse Darcy.
— Poate, pentru o dragoste frumoasă, puternică, sănătoasă. Totul hrănește ceea ce este deja viguros. Dar, dacă e vorba numai de o înclinație ușoară, superficială, sunt convinsă că un singur sonet bun e de ajuns s-o lase să moară de foame.
Darcy zâmbi doar, și liniștea generală ce urmă o făcu pe Elizabeth să tremure de teamă că mama ei se va compromite din nou. Ar fi vrut să spună ceva, dar nu găsi nimic de spus. După o scurtă tăcere, doamna Bennet reîncepu să-i mulțumească domnului Bingley pentru amabilitatea ce-i arăta Janei, scuzându-se că-l deranja și cu prezența lui Lizzy. Domnul Bingley îi răspunse cu o firească politețe și o sili pe sora lui mai mică să fie de asemeni politicoasă și să spună ceea ce se cuvenea. Ea își făcu datoria fără prea multă bunăvoință; dar doamna Bennet se simți mulțumită și, curând după aceasta, ceru să-i vină trăsura. La acest semnal, cea mai mică dintre fiicele sale se ridică. Tot timpul vizitei, cele două fete șușotiseră între ele și hotărâseră ca mezina să-i amintească domnului Bingley promisiunea făcută la venirea lui în localitate, de a da un bal la Netherfield.
Lydia era o fată de cincisprezece ani, voinică, înaltă, cu un ten frumos și o fire veselă; era preferata mamei sale care, din slăbiciune, o scosese prea devreme în lume. Era zburdalnică și avea un fel de siguranță de sine firească; aceasta se transformase în îndrăzneală, datorită atențiilor ofițerilor, cărora mesele bune ale unchiului ei și purtările ei dezinvolte i-o recomandau. Era deci pe deplin în stare să-i vorbească domnului Bingley despre bal și îi aminti, cu bruschețe, de promisiunea făcută, adăugând că ar fi un lucru tare rușinos dacă n-ar respecta-o. Răspunsul lui la acest atac neașteptat fu o încântare pentru urechile doamnei Bennet.
— Sunt cu totul gata, vă asigur, să-mi țin promisiunea; și, când sora dumneavoastră se va însănătoși, va trebui — dacă vă face plăcere — să fixați precis ziua balului. Dar nu cred c-ați dori să dansați, atâta vreme cât dânsa este suferindă.
Lydia se declară mulțumită.
— Oh, da, ar fi mult mai bine să așteptăm ca Jane să se însănătoșească și, foarte probabil, până atunci căpitanul Carter va fi înapoi la Meryton. Și după ce veți da dumneavoastră balul, adăugă ea, am să insist să dea și ei unul. Am să-i spun colonelului Forster că ar fi rușinos dacă n-ar face-o.
Apoi, doamna Bennet și fiicele sale plecară, iar Elizabeth se întoarse numaidecât la Jane, lăsându-le pe cele două doamne și pe domnul Darcy să comenteze purtarea ei și a familiei sale; acesta din urmă însă nu putu fi convins să li se alăture în criticile la adresa ei, în pofida tuturor sarcasmelor domnișoarei Bingley asupra ochilor frumoși.