Într-o dimineață, cam la o săptămână după ce se hotărâse logodna dintre Bingley și Jane, în timp ce el și doamnele familiei se aflau împreună în sufragerie, zgomotul unei trăsuri le îndreptă deodată atenția spre fereastră și zăriră un cupeu tras de patru cai, înaintând pe peluză. Era prea devreme pentru vizite și, în afară de asta, echipajul nu semăna cu al niciunuia dintre vecinii lor. Caii erau de poștă; și nici trăsura, nici livreaua servitorului care mergea înaintea ei nu le erau cunoscute. Cum era totuși sigur că venea cineva, Bingley o convinse îndată pe domnișoara Bennet să scape de captivitatea la care i-ar fi supus o asemenea intruziune și să iasă cu el la plimbare prin boschete. Plecară amândoi, iar celelalte trei continuară să facă presupuneri, fără prea mare folos, până ce ușa fu dată în lături și musafirul intră. Era Lady Catherine de Bourgh.
Toate se pregătiseră, desigur, să fie surprinse; dar uimirea lor le întrecu așteptările; iar a doamnei Bennet și a lui Kitty, deși vizitatoarea le era cu totul necunoscută, fu chiar mai mică decât a Elizabethei.
Intră în cameră cu un aer mai neprietenos decât de obicei, nu răspunse la salutul Elizabethei decât cu o ușoară înclinare a capului și se așeză fără să spună un cuvânt. La intrarea Senioriei Sale, Elizabeth îi spusese mamei ei numele, deși nu se ceruse nicio prezentare.
Doamna Bennet, toată numai uimire, dar măgulită să aibă un oaspete de o asemenea însemnătate, o primi cu cea mai mare politețe. După ce stătu o clipă în tăcere, Lady Catherine i se adresă foarte țeapăn Elizabethei:
— Sper că ești sănătoasă, domnișoară Bennet. Doamna aceasta, presupun, este mama dumitale?
Elizabeth îi răspunse foarte scurt că da.
— Iar aceasta, presupun, este una dintre surorile dumitale?
— Da, doamnă, răspunse doamna Bennet, încântată să vorbească cu o Lady Catherine. Este, dintre fetele mele, penultima. Cea mai mică dintre toate s-a măritat de curând, iar cea mare se plimbă pe undeva prin parc cu un tânăr care cred că în curând va face parte din familie.
— Aveți un parc foarte mic aici, i-o întoarse Lady Catherine după o scurtă tăcere.
— Nu e nimic pe lângă Rosings, Senioria Voastră, desigur; dar vă asigur că este mult mai mare decât al lui Sir William Lucas.
— Încăperea asta trebuie să fie foarte nepotrivită pentru serile de vară: ferestrele dau drept spre apus.
Doamna Bennet o asigură că nu stăteau niciodată acolo după masă și adăugă:
— Pot să-mi iau libertatea de a o întreba pe Senioria Voastră dacă i-a lăsat sănătoși pe domnul și doamna Collins?
— Da, foarte sănătoși. I-am văzut alaltăieri seara.
Elizabeth se aștepta acum s-o vadă scoțând o scrisoare de la Charlotte pentru ea, acesta părându-i-se singurul motiv probabil al vizitei. Dar nu apăru nicio scrisoare, și ea rămase cu totul nedumerită.
Doamna Bennet o rugă cu mare politețe pe Senioria Sa să ia o gustare; dar Lady Catherine refuză foarte hotărât, și nu prea politicos, să mănânce ceva; apoi, ridicându-se, îi spuse Elizabethei:
— Domnișoară Bennet, mi s-a părut că e un fel de colțișor sălbatic destul de drăguț pe o latură a peluzei. M-ar bucura să fac o plimbare prin el, dacă îmi faci plăcerea să mă însoțești.
— Du-te, draga mea, strigă mama ei, și arată-i Senioriei Sale toate aleile. Cred că o să-i placă ermitajul.
Elizabeth ascultă; și, după ce fugi în camera ei să-și ia umbreluța, își conduse jos nobila vizitatoare. În timp ce treceau prin hol, Lady Catherine deschise ușile sufrageriei și ale salonului și, declarându-le, după o scurtă cercetare, camere de o înfățișare cumsecade, își continuă drumul.
Trăsura ei rămase la ușă, iar Elizabeth văzu că înăuntru se afla camerista. Pășiră tăcute de-a lungul aleii cu pietriș care ducea spre pădurice; Elizabeth era hotărâtă să nu facă niciun efort pentru a lega o conversație cu o femeie care era acum mai insolentă și mai neplăcută decât de obicei.
— Cum de-am putut crede vreodată că seamănă cu nepotul ei? își spuse ea, privind-o în față.
Îndată ce intrară în pădurice, Lady Catherine începu în felul următor:
— Nu se poate să nu înțelegi, domnișoară Bennet, motivul călătoriei mele încoace. Propria dumitale inimă, propria dumitale conștiință trebuie să-ți spună de ce am venit.
Elizabeth o privi cu neprefăcută uimire.
— Vă înșelați, într-adevăr, doamnă; nu sunt deloc în stare să-mi explic cinstea de a vă vedea aici.
— Domnișoară Bennet, replică Senioria Sa pe un ton mânios, ar trebui să știi că nu se glumește cu mine. Dar oricât de nesinceră ai hotărât dumneata să fii, pe mine n-ai să mă găsești astfel. Firea mea a fost totdeauna renumită pentru sinceritate și franchețe și, într-o chestiune atât de importantă ca aceasta, cu siguranță că nu mă voi abate de la ea. Acum două zile mi-a ajuns la ureche un zvon cât se poate de alarmant. Mi s-a spus că nu numai sora dumitale e pe punctul de a face o căsătorie foarte avantajoasă, ci că dumneata, că domnișoara Elizabeth Bennet, după toate probabilitățile, se va uni curând după aceea cu nepotul meu, cu propriul meu nepot, domnul Darcy. Deși știu că trebuie să fie o minciună scandaloasă, deși nu i-aș face lui nedreptatea de a crede că ar putea fi adevărat, m-am hotărât pe loc să pornesc încoace ca să-ți fac cunoscute simțămintele mele.
— Dacă ați crezut că e cu neputință să fie adevărat, spuse Elizabeth, îmbujorându-se de uimire și de dispreț, mă mir că v-ați dat osteneala să veniți atât de departe. Ce și-a putut propune Senioria Voastră?
— Să cer imediat ca un asemenea zvon să fie dezmințit în fața tuturor.
— Venirea dumneavoastră la Longbourn, ca să mă vedeți pe mine și pe ai mei, spuse Elizabeth cu răceală, va fi mai curând o confirmare a lui — dacă, într-adevăr, există un astfel de zvon.
— Dacă! Pretinzi deci că nu știi de el? N-a fost răspândit cu sârguință de dumneavoastră înșivă? Nu știi că un asemenea zvon umblă din gură în gură?
— N-am auzit niciodată așa ceva.
— Și poți declara de asemenea că n-are niciun temei?
— Nu am pretenția de a fi la fel de sinceră ca Senioria Voastră. Dumneavoastră puteți pune întrebări la care eu n-am să vreau să răspund.
— Asta nu se poate îndura. Domnișoară Bennet, insist să primesc un răspuns. Ți-a făcut el, ți-a făcut nepotul meu o cerere în căsătorie?
— Senioria Voastră a declarat că lucrul acesta e cu neputință.
— Așa ar trebui să fie; așa trebuie să fie, câtă vreme e în toate mințile. Dar vicleșugurile și farmecele dumitale au putut să-l facă să uite, într-o clipă de orbire, ce-și datorează lui însuși și întregii sale familii. Poate că l-ai prins în mreje.
— Dacă am făcut-o, aș fi ultima persoană care s-o mărturisească.
— Domnișoară Bennet, știi cine sunt eu? Nu sunt obișnuită cu un asemenea limbaj. Sunt aproape cea mai apropiată rudă pe care o are pe lume și am dreptul să-i cunosc toate treburile cele mai intime.
— Dar nu aveți dreptul să le cunoașteți pe ale mele; și o purtare ca aceasta nu mă va face niciodată să fiu mai explicită.
— Să ne înțelegem bine. Căsătoria aceasta, la care ai îndrăzneala să aspiri, nu va avea loc niciodată. Nu, niciodată. Domnul Darcy este logodit cu fiica mea. Acum, ce ai de spus?
— Numai atât: că, dacă este așa, nu puteți avea niciun motiv să presupuneți că-mi va face mie o cerere în căsătorie.
Lady Catherine șovăi o clipă și apoi răspunse:
— Logodna dintre ei este de un fel deosebit. Au fost meniți unul altuia din copilărie. A fost cea mai dragă dorință a mamei lui, ca și a mamei ei. De când erau în leagăn am plănuit unirea lor; și acum, când dorințele celor două surori ar fi să se împlinească, căsătoria lor să fie împiedicată de o tânără de neam mai prejos, fără nicio însemnătate în lume și fără nicio legătură cu familia? N-ai niciun respect pentru dorințele familiei lui — pentru logodna lui tacită cu domnișoara de Bourgh? Ți-ai pierdut orice simț al bunei-cuviințe și al delicateței? Nu m-ai auzit spunând că din primele lui ceasuri a fost sortit verișoarei sale?
— Da; și mai auzisem asta înainte. Dar ce mă privește pe mine? Dacă nu există nicio altă piedică pentru căsătoria mea cu nepotul dumneavoastră, desigur că nu mă va opri faptul că mama și mătușa lui au dorit ca el s-o ia pe domnișoara de Bourgh. Ați făcut amândouă cât ați putut ca să plănuiți această căsătorie. Înfăptuirea ei depindea de alții. Dacă domnul Darcy nu e legat de verișoara sa nici prin onoare, nici prin înclinație, de ce n-ar putea face o altă alegere? Și dacă eu sunt aleasa, de ce să nu-l pot accepta?
— Pentru că onoarea, decența, prudența, ba chiar și interesul o interzic. Da, domnișoară Bennet, interesul; căci să nu te aștepți să fii băgată în seamă de familia sau de prietenii lui, dacă lucrezi cu bună știință împotriva dorințelor tuturor. Vei fi criticată, desconsiderată și disprețuită de toți cei legați de el. Căsătoria dumitale va fi o rușine; numele dumitale nu va fi nici măcar pomenit vreodată de vreunul dintre noi.
— Acestea sunt mari nenorociri, răspunse Elizabeth. Dar soția domnului Darcy trebuie să aibă, legate în mod necesar de situația ei, izvoare de fericire atât de extraordinare, încât, una peste alta, n-ar avea de ce să se plângă.
— Fată încăpățânată, îndărătnică! Mi-e rușine de dumneata! Asta ți-e recunoștința pentru atențiile pe care ți le-am arătat primăvara trecută? Nu-mi datorezi nimic pentru ele? Să ne așezăm. Trebuie să înțelegi, domnișoară Bennet, că am venit aici cu hotărârea neclintită de a-mi atinge scopul; și nu mă voi lăsa abătută de la el. Nu sunt obișnuită să mă supun capriciilor nimănui. Nu am obiceiul să înghit dezamăgiri.
— Aceasta va face situația de acum a Senioriei Voastre și mai vrednică de milă; asupra mea însă nu va avea niciun efect.
— Nu permit să fiu întreruptă! Ascultă-mă în tăcere. Fiica și nepotul meu sunt făcuți unul pentru altul. Coboară, după mamă, din aceeași viță nobilă; iar după tată, din familii respectabile, onorabile și vechi, deși fără titluri. Averea lor, de amândouă părțile, e strălucită. Sunt sortiți unul altuia de glasul fiecărui membru al caselor lor; și ce să-i despartă? Pretențiile de parvenită ale unei tinere fără familie, fără relații și fără avere! Se poate îndura așa ceva? Dar nu trebuie, nu se va întâmpla! Dacă ți-ai cunoaște binele, n-ai dori să ieși din cercul în care ai fost crescută.
— Căsătorindu-mă cu nepotul dumneavoastră, n-aș socoti că ies din acest cerc. El este un gentleman; eu sunt fiica unui gentleman; până aici suntem egali.
— Adevărat. Ești fiica unui gentleman. Dar ce a fost mama dumitale? Cine sunt unchii și mătușile dumitale? Să nu-ți închipui că nu le cunosc situația.
— Oricare ar fi rudele mele, spuse Elizabeth, dacă nepotul dumneavoastră nu are nimic împotriva lor, pe dumneavoastră nu vă pot privi cu nimic.
— Spune-mi, odată pentru totdeauna, ești logodită cu el?
Deși Elizabeth n-ar fi răspuns la această întrebare numai ca să-i facă pe plac lui Lady Catherine, nu putu să nu spună, după o clipă de gândire:
— Nu sunt.
Lady Catherine păru mulțumită.
— Și-mi promiți că nu te vei logodi niciodată cu el?
— Nu fac nicio promisiune de felul acesta.
— Domnișoară Bennet, sunt scandalizată și uimită. M-am așteptat să găsesc o tânără mai rezonabilă. Dar nu te amăgi crezând că voi da vreodată înapoi. Nu voi pleca de aici până nu-mi vei da asigurarea pe care o cer.
— Iar eu n-o voi da, desigur, niciodată. Nu mă las intimidată să fac ceva atât de nerezonabil. Senioria Voastră dorește ca domnul Darcy să se însoare cu fiica dumneavoastră; dar dacă v-aș da promisiunea dorită, ar face asta căsătoria lor câtuși de puțin mai probabilă? Presupunând că ține la mine, refuzul meu de a-i primi mâna l-ar face oare să dorească s-o ofere verișoarei lui? Îngăduiți-mi să vă spun, Lady Catherine, că argumentele cu care ați sprijinit această cerere extraordinară au fost tot atât de ușuratice pe cât de nechibzuită a fost cererea. Vă înșelați cu totul asupra caracterului meu dacă vă închipuiți că pot fi înduplecată prin asemenea mijloace. Cât de mult ar încuviința nepotul dumneavoastră amestecul dumneavoastră în treburile lui, n-aș putea spune; dar nu aveți, cu siguranță, niciun drept să vă amestecați într-ale mele. Vă rog deci să nu mă mai importunați în această privință.
— Nu te pripi, te rog. N-am terminat nici pe departe. La toate obiecțiile pe care le-am adus până acum mai am de adăugat una. Nu-mi sunt necunoscute amănuntele fugii rușinoase a celei mai mici dintre surorile dumitale. Știu totul; știu că măritișul ei a fost o treabă cârpită, pe cheltuiala tatălui și a unchiului dumitale. Și o asemenea fată să fie cumnata nepotului meu? Iar soțul ei, fiul intendentului răposatului său tată, să-i fie cumnat? Cer și pământ! La ce te gândești? Să fie oare pângărite astfel umbrele de la Pemberley?
— Acum nu mai puteți avea nimic să-mi spuneți, răspunse ea cu resentiment. M-ați insultat în toate felurile posibile. Vă rog să-mi îngăduiți să mă întorc în casă.
Și, spunând acestea, se ridică. Lady Catherine se ridică și ea și făcură cale întoarsă. Senioria Sa era peste măsură de mânioasă.
— Nu ai deci niciun respect pentru onoarea și reputația nepotului meu! Fată egoistă și fără inimă! Nu te gândești că o legătură cu dumneata trebuie să-l facă de rușine în ochii tuturor?
— Lady Catherine, nu mai am nimic de spus. Îmi cunoașteți sentimentele.
— Ești hotărâtă deci să-l iei?
— N-am spus nimic de felul acesta. Sunt hotărâtă numai să mă port așa cum, după părerea mea, îmi va aduce fericirea, fără să țin seama de dumneavoastră sau de oricare altă persoană care nu are nicio legătură cu mine.
— Prea bine. Refuzi deci să mă îndatorezi. Refuzi să asculți de glasul datoriei, al onoarei și al recunoștinței. Ești hotărâtă să-l nenorocești în ochii tuturor prietenilor săi și să faci din el disprețul lumii.
— Nici datoria, nici onoarea, nici recunoștința, răspunse Elizabeth, nu pot pretinde nimic de la mine în cazul de față. Niciun principiu al lor n-ar fi încălcat prin căsătoria mea cu domnul Darcy. Cât despre resentimentul familiei lui sau indignarea lumii, dacă cel dintâi ar fi stârnit de căsătoria lui cu mine, nu mi-ar pricinui nicio clipă de grijă; iar lumea, în general, ar avea prea multă minte ca să se alăture disprețului.
— Va să zică, asta e adevărata dumitale părere! Asta e hotărârea dumitale definitivă! Foarte bine. Acum voi ști ce am de făcut. Să nu-ți închipui, domnișoară Bennet, că ambiția dumitale va fi vreodată satisfăcută. Am venit să te încerc. Am sperat să te găsesc rezonabilă; dar fii sigură că îmi voi atinge scopul.
În felul acesta vorbi Lady Catherine până ce ajunseră la portiera trăsurii, unde, întorcându-se brusc, adăugă:
— Nu-mi iau rămas bun de la dumneata, domnișoară Bennet. Nu-i trimit complimente mamei dumitale. Nu meriți o asemenea atenție. Sunt cât se poate de serios nemulțumită.
Elizabeth nu răspunse nimic; și, fără să încerce s-o convingă pe Senioria Sa să intre din nou în casă, intră liniștită ea însăși. În timp ce urca scările, auzi trăsura depărtându-se. Mama ei o întâmpină nerăbdătoare la ușa budoarului, ca s-o întrebe de ce Lady Catherine nu voise să intre iar și să se odihnească.
— N-a vrut, răspunse fiica ei; a ținut să plece.
— Ce femeie arătoasă! Și vizita ei aici a fost nemaipomenit de politicoasă! Căci a venit, presupun, numai ca să ne spună că soții Collins sunt sănătoși. E în drum spre undeva, desigur, și, trecând prin Meryton, s-a gândit că poate tot atât de bine să treacă și pe la tine. Presupun că n-a avut ceva anume să-ți spună, Lizzy?
Aici, Elizabeth fu silită să recurgă la o mică minciună; căci îi era cu neputință să mărturisească despre ce vorbiseră.