Elizabeth se afla împreună cu mama și surorile sale, gândindu-se la cele auzite, întrebându-se dacă îi era îngăduit sau nu să le spună și lor, când apăru Sir William Lucas însuși, trimis de fiica lui pentru a anunța familiei logodna ei. Cu multe complimente pentru gazde și felicitându-se copios pentru perspectiva înrudirii dintre casele lor, el le dezvălui vestea în fața unui auditoriu nu numai uimit, ci de-a dreptul incredul: căci doamna Bennet îi declară, mai mult insistentă decât amabilă, că se înșela desigur pe de-a-ntregul; iar Lydia, întotdeauna imprudentă și adesea nepoliticoasă, exclamă zgomotos:
— Doamne sfinte! Sir William, cum puteți spune asemenea poveste? Nu știți că domnul Collins vrea să se însoare cu Lizzy?
Numai o politețe de curtean ar fi putut suporta, fără mânie, o asemenea atitudine; buna creștere a lui Sir William îl ajută să treacă prin toate și, deși își îngădui să susțină cu tărie adevărul veștii sale, le ascultă obrăzniciile cu cea mai îngăduitoare politețe.
Elizabeth, simțind că era de datoria ei să-l scoată dintr-o situație atât de neplăcută, confirmă cele spuse de el, menționând că fusese deja informată de acest lucru de Charlotte; încercă să pună capăt exclamațiilor mamei și surorilor sale prin zelul felicitărilor adresate lui Sir William, fiind secondată inimos de Jane, și printr-o sumedenie de remarci în legătură cu fericirea care era de așteptat de la o asemenea căsătorie, și în legătură cu caracterul admirabil al domnului Collins, și cu distanța convenabilă dintre Hunsford și Londra.
Doamna Bennet fusese prea copleșită ca să spună mare lucru, atâta timp cât Sir William stătuse la ei; dar nici nu plecase bine, că își dădu frâu liber simțămintelor. În primul rând, persista să nu dea crezare întregii chestiuni; în al doilea, era sigură că domnul Collins căzuse în cursă; în al treilea, era încredințată că nu vor fi niciodată fericiți împreună; și, în al patrulea, că logodna se putea rupe. Din toate acestea, se puteau trage limpede două concluzii: una, că Elizabeth era cauza adevărată a tuturor relelor, și cealaltă, că dânsa personal fusese tratată în mod barbar de ei toți; și asupra acestor două puncte stărui mai ales tot restul zilei. Nimic nu o putu consola, nici liniști. Și nici nu i se istovi indignarea în ziua aceea; trecu o săptămână până să poată da ochii cu Elizabeth, fără s-o certe; trecu o lună până să poată vorbi cu Sir William sau cu Lady Lucas, fără să fie mojică, și multe luni trecură până s-o poată ierta de tot pe fiica lor.
Emoțiile domnului Bennet fură cu acest prilej mult mai potolite, iar pe cele pe care le simți le declară de un fel cât se poate de plăcut, căci era mulțumit, spunea dânsul, să descopere că Charlotte Lucas, pe care se obișnuise s-o creadă destul de cu judecată, era tot atât de nesăbuită ca și soția lui și mai nesăbuită decât fiica lui!
Jane mărturisi că era nițel surprinsă de această căsătorie, dar vorbi mai puțin despre uimirea ei decât despre via dorință de a-i ști fericiți; Elizabeth nu o putu deloc convinge să considere fericirea lor drept improbabilă. Kitty și Lydia erau departe de a o invidia pe domnișoara Lucas, căci domnul Collins nu era decât un preot și vestea nu le impresionă decât ca o noutate bună de răspândit la Meryton.
Lady Lucas nu putea să nu simtă un triumf, fiind acum în stare să-i întoarcă doamnei Bennet mulțumirea de a avea o fiică bine măritată; venea la Longbourn mai des decât de obicei ca să-i spună cât era de fericită, deși privirile acre și remarcile răutăcioase ale doamnei Bennet ar fi fost suficiente ca să-i strice toată fericirea.
Între Elizabeth și Charlotte se strecurase o stinghereală care le făcea pe amândouă să păstreze tăcere pe această temă, și Elizabeth era încredințată că între ele nu ar mai putea exista vreodată o încredere totală. Dezamăgirea pe care o încercase cu Charlotte o făcuse să se îndrepte, cu mai mare dragoste, înspre Jane, sigură că părerea pe care o avea despre corectitudinea și delicatețea acesteia nu va putea fi niciodată clintită, și de fericirea căreia era zi de zi mai îngrijorată, căci Bingley era plecat de o săptămână și nu auziseră încă nimic despre întoarcerea lui.
Jane îi trimisese Carolinei un răspuns imediat la scrisoarea primită și număra zilele până când putea spera, în mod rezonabil, să primească știri de la ea. Scrisoarea de mulțumire promisă de domnul Collins sosi marți; fusese adresată tatălui lor și era scrisă cu toată solemna recunoștință pe care ar fi putut-o insufla o găzduire de douăsprezece luni de zile. După ce-și descărcase conștiința pe această temă, trecea să-i înștiințeze, cu multe expresii de extaz, de fericirea de a fi obținut afecțiunea amabilei lor vecine, domnișoara Lucas, explicându-le că, numai pentru bucuria de a fi lângă dânsa, primise el atât de repede binevoitoarea lor dorință de a-l revedea la Longbourn, unde spera că se va putea reîntoarce luni, peste două săptămâni; deoarece, adăuga domnul Collins, Lady Catherine aprobase cu dragă inimă căsătoria lor, și dorea să aibă loc îndată ce va fi posibil, ceea ce, era încredințat, va constitui un argument atât de hotărâtor pentru amabila lui Charlotte, încât va fixa o dată apropiată pentru a face din el omul cel mai fericit din lume.
Întoarcerea domnului Collins în Hertfordshire nu mai era un motiv de bucurie pentru doamna Bennet. Din contră, era tot atât de dispusă ca și soțul ei să se plângă de acest lucru. Era foarte ciudat că el venea la Longbourn în loc să se ducă la Lucas Lodge; era de asemeni foarte stânjenitor și teribil de incomod. Nu putea suferi să primească oaspeți când sănătatea îi era atât de proastă și, dintre toți oamenii din lume, îndrăgostiții erau cei mai nesuferiți. Așa sunau blândele murmure ale doamnei Bennet și ele scădeau numai în fața durerii sale mai adânci: absența prelungită a domnului Bingley.
Nici Jane și nici Elizabeth nu se simțeau prea liniștite în legătură cu acest subiect. Trecea zi după zi fără să aducă vreo altă veste despre el, în afară de zvonul, care în curând se răspândise la Meryton, că nu se va mai întoarce în iarna aceea la Netherfield — zvon care o punea pe doamna Bennet pe jar; și nu scăpa niciun prilej de a-l contrazice ca pe cea mai revoltătoare minciună.
Chiar și Elizabeth începuse să se teamă — nu că Bingley ar fi fost indiferent, ci că surorile lui vor reuși să-l țină departe de Netherfield. Oricât ar fi dorit să respingă o idee atât de distrugătoare pentru fericirea Janei și atât de dezonorantă pentru statornicia admiratorului acesteia, ea îi tot revenea în minte. Strădaniile unite ale neîndurătoarelor lui surori și ale prietenului său atât de influent, ajutate de farmecul domnișoarei Darcy și distracțiile Londrei, ar putea fi prea mult, se temea Elizabeth, pentru tăria dragostei lui.
Cât despre Jane, îngrijorarea ei era, în această încordată așteptare, mai dureroasă decât a Elizabethei; dar oricare i-ar fi fost sentimentele, Jane dorea să și le ascundă și, de aceea, între ea și Elizabeth, acest subiect nu mai fu niciodată pomenit. Dar cum pe mama ei nu o reținea niciun fel de delicatețe de acest gen, rareori trecea un ceas în care să nu vorbească de Bingley, să-și exprime nerăbdarea în legătură cu venirea lui sau chiar să-i ceară Janei să recunoască, în caz că el nu se va mai reîntoarce, că fusese urât tratată. Jane avea nevoie de toată neînfrânta ei blândețe ca să îndure aceste atacuri cu destulă liniște.
Domnul Collins reveni foarte punctual, luni, peste două săptămâni, dar primirea lui la Longbourn nu mai fu atât de binevoitoare ca atunci când se prezentase pentru întâia oară. Era însă prea fericit ca să aibă nevoie de multă atenție și, spre norocul celorlalți, treburile curții pe care i-o făcea logodnicei îi scutiră în mare măsură de prezența lui. Cea mai mare parte a zilei o petrecea la Lucas Lodge și uneori se întorcea la Longbourn tocmai la timp ca să se scuze pentru absența lui, înainte ca familia să se ducă la culcare.
Doamna Bennet era într-adevăr într-o stare de plâns. Era de ajuns o aluzie referitoare la această căsătorie ca s-o arunce într-o copleșitoare proastă dispoziție și, oriunde s-ar fi dus, era sigură că va auzi vorbindu-se de ea. Prezența domnișoarei Lucas îi era odioasă. Ca succesoare a sa în casa aceea, o privea cu o oroare plină de gelozie. Ori de câte ori venea să-i vadă, doamna Bennet era convinsă că Charlotte anticipa clipa intrării ei în posesie și ori de câte ori vorbea în șoaptă cu domnul Collins, era încredințată că șușoteau despre moșia Longbourn, hotărând s-o dea pe ea și pe fiicele ei afară din casă, imediat ce domnul Bennet va fi mort. Se plânse cu mare amărăciune soțului de toate acestea.
— Într-adevăr, domnule Bennet, spuse ea, mi-e tare greu să mă gândesc că Charlotte Lucas va fi vreodată stăpâna acestei case, că eu voi fi silită să-i fac loc și c-o să trăiesc ziua s-o văd luându-mi locul aici!
— Draga mea, nu te lăsa pradă unor gânduri atât de negre. Să sperăm în lucruri mai bune. Să ne măgulim cu gândul că eu aș putea fi supraviețuitorul.
Aceasta nu însemna cine știe ce consolare pentru doamna Bennet și, de aceea, în loc să dea un răspuns, continuă în același fel.
— Nu pot suporta că vor pune mâna pe toată moșia asta. Dacă n-ar fi fost clauza de moștenire, nu mi-ar fi păsat de nimic.
— Despre ce nu ți-ar fi păsat?
— Nu mi-ar fi păsat deloc, de nimic.
— Să fim recunoscători că ești scutită de a da dovadă de o asemenea lipsă de simțire.
— Nu voi putea fi niciodată recunoscătoare, domnule Bennet, pentru nimic în legătură cu clauza de moștenire. Cum a avut cineva inima ca, prin clauza de moștenire, să le ia o moșie de sub nas propriilor sale fiice, n-o pot înțelege; și totul de dragul domnului Collins! De ce s-o aibă el și nu oricine altcineva?
— Las asta s-o hotărăști singură, îi răspunse domnul Bennet.