Până în clipa în care păși în salonul de la Netherfield, căutându-l zadarnic în grămada de tunici roșii strânse acolo, Elizabeth nu se îndoi nicio clipă că domnul Wickham va fi la bal. Certitudinea de a-l întâlni acolo nu-i fusese zdruncinată de niciuna dintre acele amintiri care, nu fără temei, ar fi putut s-o neliniștească. Se îmbrăcase cu mai multă grijă decât de obicei și se pregătise, în cea mai bună dispoziție, să cucerească ceea ce rămăsese încă necucerit din inima lui, încredințată că nu era mai mult decât se putea câștiga în cursul unei seri. Dar într-o clipă o fulgeră bănuiala îngrozitoare că, pentru a-i face plăcere domnului Darcy, cei din familia Bingley îl lăsaseră intenționat afară din invitația trimisă ofițerilor; și, deși nu era chiar așa, faptul de necontestat că lipsea îi fu confirmat de prietenul acestuia, domnul Denny, căruia Lydia i se adresase nerăbdătoare, și care le spuse că Wickham fusese obligat să plece în ajun pentru treburi la Londra și că nu se întorsese încă, și adăugă cu un surâs semnificativ:
— Nu-mi închipui că treburile l-ar fi chemat tocmai acum, dacă n-ar fi dorit să evite un anumit domn de aici.
Lydia nu auzi această reflecție, Elizabeth însă o prinse. Și fiind astfel încredințată că Darcy nu era mai puțin vinovat de absența lui Wickham decât dacă ar fi fost exactă prima ei presupunere, toată antipatia ei față de el se ascuți atât de mult, din cauza acestei noi dezamăgiri, încât cu greu putu răspunde destul de politicos întrebărilor amabile pe care dânsul venise să i le pună în clipa următoare. Gentilețea, îngăduința, răbdarea față de Darcy erau nedreptăți față de Wickham. Era hotărâtă să nu stea deloc de vorbă cu el și se îndepărtă brusc, cu o proastă dispoziție ce nu și-o putu stăpâni complet, nici măcar stând de vorbă cu Bingley, a cărui oarbă părtinire față de Darcy o irita.
Elizabeth însă nu era făcută pentru proasta dispoziție și, deși toate planurile pentru seara aceea i se năruiseră, tristețea nu putea stărui prea mult în inima ei; și după ce îi povesti Charlottei Lucas, pe care nu o văzuse de o săptămână, toate necazurile, nu-i trebui mult ca să-și mute voit gândul la ciudățeniile vărului său și să-i atragă și Charlottei atenția în mod special asupra lui. Primele două dansuri însă-i redeșteptară mâhnirea; ele fură un adevărat chin. Domnul Collins, împiedicat și solemn, scuzându-se în loc să fie atent, mișcându-se adesea alandala fără să-și dea seama, aruncă asupra ei toată rușinea și chinul cu care te poate copleși un partener neplăcut, timp de două dansuri. Clipa în care se eliberă de el fu o clipă de extaz.
Dansă apoi cu un ofițer și avu bucuria să vorbească despre Wickham și să afle că era plăcut de toată lumea. După ce se sfârșiră dansurile, se reîntoarse lângă Charlotte Lucas și stătea de vorbă cu ea când, deodată, îl auzi pe domnul Darcy solicitându-i favoarea de a dansa împreună: fusese luată atât de tare prin surprindere, încât, fără să-și dea seama de ceea ce face, Elizabeth acceptă. Darcy se îndepărtă imediat din nou, iar ea rămase să se frământe pentru lipsa ei de prezență de spirit. Charlotte încercă s-o consoleze.
— Cred că îl vei găsi foarte agreabil.
— Ferească Dumnezeu! Asta ar fi cea mai mare nenorocire, să găsești agreabil pe cineva pe care ești hotărât să-l urăști. Nu-mi dori atâta rău.
Totuși, când dansul reîncepu și Darcy se apropie pentru a-i lua mâna, Charlotte nu se putu stăpâni să n-o sfătuiască, în șoaptă, să nu fie proastă și să nu-și lase slăbiciunea pentru Wickham s-o facă să pară antipatică în ochii unui bărbat de zece ori mai important decât el. Elizabeth nu-i răspunse și-și luă locul în șirul de dansatori, uimită de onoarea ce i se făcea, îngăduindu-i-se să stea față în față cu domnul Darcy și citind în ochii vecinilor de dans o uimire egală cu a ei. Trecu un timp fără să-și spună o vorbă; Elizabeth începu să creadă că muțenia lor va dura tot timpul celor două dansuri și, în primul moment, era hotărâtă să nu rupă această tăcere; dar îi trecu prin minte gândul că pentru partenerul ei ar fi o pedeapsă și mai mare dacă l-ar obliga să vorbească, și atunci făcu o remarcă banală asupra dansului. El răspunse și tăcu din nou. După o pauză de câteva minute, ea i se adresă pentru a doua oară cu cuvintele:
— Acum este rândul dumneavoastră să spuneți ceva, domnule Darcy. Eu am vorbit despre dans și dumneavoastră ar trebui să faceți o remarcă despre mărimea salonului sau numărul de perechi.
El zâmbi și o asigură că tot ceea ce ea dorea ca el să spună va fi spus.
— Perfect! Răspunsul acesta e suficient deocamdată. Poate că în curând eu voi face observația că balurile particulare sunt cu mult mai plăcute decât cele publice; dar acum putem tăcea.
— Așadar, când dansați, vorbiți după reguli?
— Uneori. Înțelegeți, puțin trebuie să vorbești. Ar părea ciudat să taci cu desăvârșire o jumătate de oră în șir; și totuși, spre binele unora, conversația ar trebui astfel condusă încât să aibă osteneala de a spune cât mai puțin cu putință.
— Țineți seamă, în cazul de față, de propriile dumneavoastră simțăminte, sau vă imaginați că le satisfaceți pe ale mele?
— De ambele, răspunse Elizabeth malițioasă, deoarece întotdeauna am băgat de seamă că există o mare asemănare în felul nostru de a gândi. Avem și unul și celălalt o natură neprietenoasă, taciturnă, și nu dorim să spunem ceva, afară doar dacă ne așteptăm să fie un lucru care să uimească tot salonul și să treacă la posteritate cu toată strălucirea unui proverb.
— Descrierea aceasta nu prezintă o asemănare izbitoare cu propriul dumneavoastră caracter, sunt sigur, spuse el. Cât de aproape poate fi de al meu, nu pot pretinde că știu. Dumneavoastră considerați că este un portret fidel, fără îndoială.
— Nu pot să-mi spun cuvântul asupra propriei mele opere.
Domnul Darcy nu răspunse nimic și tăcură din nou până ajunseră la capătul șirului, când el o întrebă dacă nu se plimba adesea, împreună cu surorile sale, la Meryton. Ea îi răspunse afirmativ și, incapabilă să reziste ispitei, adăugă:
— Când ne-ați întâlnit mai deunăzi, tocmai făcusem o nouă cunoștință.
Efectul fu instantaneu: o umbră și mai adâncă de trufie i se așternu pe chip, dar nu spuse niciun cuvânt; iar Elizabeth, deși își reproșa slăbiciunea, nu mai fu în stare să continue. În sfârșit, Darcy vorbi și spuse cu un aer constrâns:
— Manierele fermecătoare cu care este fericit înzestrat domnul Wickham îi îngăduie să-și facă ușor prieteni; e mai puțin sigur însă că este la fel de capabil să îi și păstreze.
— A avut nefericirea de a pierde prietenia dumneavoastră, replică Elizabeth apăsat, și încă într-un fel de care foarte probabil va suferi întreaga viață.
Darcy nu răspunse nimic și păru dornic să schimbe subiectul. În clipa aceea apăru lângă ei Sir William Lucas care avea de gând să treacă printre rânduri în cealaltă parte a salonului; dar, zărindu-l pe domnul Darcy, se opri cu o plecăciune de o înaltă curtenie ca să-l complimenteze pentru felul cum dansa și pentru partenera lui.
— Am fost într-adevăr mai mult decât încântat privindu-vă, dragul meu domn; nu ai deseori prilejul să vezi un mod atât de frumos de a dansa. Este evident că aparțineți cercurilor celor mai distinse. Dar permiteți-mi să vă spun că frumoasa dumneavoastră parteneră nu vă face de rușine și că — vreau să sper — această plăcere se va repeta des, mai ales când un anumit eveniment mult dorit, scumpă domnișoară Eliza (aruncându-și ochii către sora ei și Bingley), va avea loc. Ce potop de felicitări vor curge atunci! Fac apel la domnul Darcy… dar să nu vă întrerup, domnule. Sigur că nu mi-ați mulțumi dacă v-aș răpi fermecătoarei conversații a acestei domnișoare, ai cărei ochi strălucitori mă dojenesc și ei.
Partea din urmă a acestei cuvântări abia dacă fu auzită de Darcy; aluzia lui Sir William la prietenul său păru însă să-l izbească puternic și, cu o privire foarte serioasă, își îndreptă ochii către Bingley și Jane care dansau împreună. Revenindu-și totuși curând, se întoarse către partenera lui și-i spuse:
— Intervenția lui Sir William m-a făcut să uit despre ce vorbeam.
— Nu cred că vorbeam deloc. Sir William n-ar fi putut întrerupe nicio altă pereche din acest salon, care să aibă mai puțin să-și spună. Am încercat deja, fără niciun succes, două, trei subiecte și nu-mi pot imagina despre ce vom mai vorbi.
— Ce credeți despre cărți? întrebă el, zâmbind.
— Cărți! Oh, nu! Sunt sigură că nu citim deloc aceleași cărți, sau nu cu aceleași sentimente.
— Îmi pare rău că gândiți astfel, dar, chiar dacă acesta ar fi cazul, cel puțin n-am duce lipsă de subiecte. Am putea să ne comparăm părerile diferite.
— Nu, nu pot vorbi despre cărți la un bal; mi-e capul mereu plin de altceva.
— Vă preocupă întotdeauna prezentul în asemenea împrejurări, nu este așa? întrebă el cu îndoială în priviri.
— Da, întotdeauna, replică Elizabeth fără să-și dea seama de ceea ce spune, căci gândul i se îndepărtase de subiect, așa cum se văzu curând, când exclamă pe neașteptate:
— Îmi amintesc, domnule Darcy, că v-am auzit spunând odată că aproape niciodată nu iertați — că resentimentul dumneavoastră, odată stârnit, este de nepotolit. Sunteți, presupun, foarte precaut să nu-l lăsați să se stârnească?
— Sunt, spuse el pe un ton hotărât.
— Și nu vă îngăduiți niciodată să vă lăsați orbit de vreo prejudecată?
— Sper că nu.
— Cei care nu-și schimbă niciodată părerile au mai ales datoria să fie siguri că judecă drept de la început.
— Aș putea întreba ce urmăriți cu aceste întrebări?
— Doar să vă înțeleg caracterul, răspunse Elizabeth, încercând să se scuture de gravitatea ei. Încerc să-l descifrez.
— Și cu ce rezultat?
Ea clătină din cap.
— Nu înaintez deloc. Aud lucruri atât de diferite despre dumneavoastră, încât sunt pusă în mare încurcătură.
— Sunt gata să cred, răspunse Darcy grav, că despre mine se pot spune lucruri foarte diferite și mi-aș îngădui, domnișoară Bennet, să vă rog a nu-mi schița caracterul în momentul de față, pentru că există motive să mă tem că portretul n-ar arunca o lumină bună asupra niciunuia dintre noi.
— Dar dacă nu o fac acum, s-ar putea să nu mai am alt prilej.
— N-aș vrea cu niciun preț să vă curm vreodată o plăcere, răspunse el rece. Elizabeth nu mai spuse nimic; sfârșiră dansul al doilea și se despărțiră în tăcere, nemulțumiți și unul și celălalt, dar nu în egală măsură; căci în inima lui Darcy era un sentiment destul de puternic pentru ea, sentiment care îl făcu s-o ierte curând și să-și îndrepte întreaga mânie împotriva altcuiva.
De abia se despărțiseră când domnișoara Bingley veni înspre ea și, cu o expresie de dispreț politicos, i se adresă astfel:
— Așadar, domnișoară Eliza, aud că sunteți încântată de George Wickham? Sora dumneavoastră mi-a vorbit de el și mi-a pus o mie de întrebări; am aflat astfel că tânărul a uitat să vă comunice, între altele, că este fiul bătrânului Wickham, intendentul defunctului domn Darcy. Permiteți-mi totuși să vă recomand prietenește să nu dați crezare, fără rezerve, tuturor afirmațiilor lui, căci în ce privește faptul că domnul Darcy s-a purtat rău cu el, acest lucru este total fals; dânsul a fost, din contră, întotdeauna deosebit de bun cu el, deși George Wickham l-a tratat în modul cel mai infam. Nu cunosc detaliile, dar știu foarte bine că domnul Darcy nu este câtuși de puțin de condamnat; că nu poate nici măcar să audă de numele lui George Wickham; și că, deși fratele meu a considerat că nu putea evita să-l includă în invitația adresată ofițerilor, a fost prea fericit că Wickham s-a dat singur la o parte. Chiar și venirea lui în localitate este într-adevăr o mare obrăznicie și mă mir cum de a îndrăznit s-o facă. Vă plâng, domnișoară Eliza, pentru această descoperire a vinovăției favoritului dumneavoastră; dar, într-adevăr, dacă ții seama de originea lui, nu te poți aștepta la mai mult.
— Vinovăția și originea lui par, după spusele dumneavoastră, să se confunde, zise Elizabeth mânioasă, căci n-am auzit să-l acuzați de ceva mai rău decât că este fiul intendentului domnului Darcy; și despre aceasta vă pot asigura că m-a informat chiar el.
— Vă cer iertare, replică domnișoara Bingley, depărtându-se cu un zâmbet sarcastic. Scuzați-mi intervenția; a fost făcută cu gânduri bune.
— Insolentă făptură! își spuse Elizabeth. Vă înșelați amarnic dacă sperați să mă influențați printr-un atac atât de meschin. Nu văd în el decât propria și voita dumneavoastră ignoranță și răutatea domnului Darcy.
Elizabeth o căută apoi pe sora ei mai mare, care se însărcinase să-l descoase pe Bingley pe aceeași temă. Jane o întâmpină cu un surâs plin de o atât de dulce bucurie, cu o expresie radiind de atâta fericire, încât dovedeau cu prisosință cât era de mulțumită de întâmplările acelei seri. Elizabeth îi ghici îndată sentimentele; și, în clipa aceea, interesul ei pentru Wickham, resentimentele față de dușmanii lui și toate celelalte pieriră în fața speranței că Jane se afla pe drumul cel mai bun către fericire.
— Vreau să știu, spuse ea, cu un chip tot atât de surâzător ca și al surorii sale, ce ai aflat despre domnul Wickham. Dar poate că ai fost prea plăcut ocupată ca să te mai gândești la o a treia persoană, în care caz poți fi sigură de iertarea mea.
— Nu, îi răspunse Jane, nu l-am uitat, dar nu am nimic îmbucurător de spus. Domnul Bingley nu-i cunoaște povestea în întregime și ignoră împrejurările care, în mod special, l-au nemulțumit pe domnul Darcy; dar garantează buna purtare, probitatea și onoarea prietenului său și este convins că domnul Wickham a meritat din partea domnului Darcy mai puțină atenție decât i s-a dat; și-mi pare rău că trebuie s-o mărturisesc, dar, după spusele lui și ale surorii sale, domnul Wickham nu este deloc un tânăr respectabil. Mă tem că a fost foarte nesăbuit și că a meritat să piardă stima domnului Darcy.
— Domnul Bingley nu-l cunoaște personal pe domnul Wickham.
— Nu, nu l-a văzut niciodată până acum câteva zile, la Meryton.
— Așadar, ce știe a aflat de la domnul Darcy. Sunt perfect edificată. Dar de parohie ce-a spus?
— Nu-și amintește cu precizie împrejurările, deși l-a auzit — și nu numai o dată — pe domnul Darcy vorbind despre ele; dar crede că i-a fost lăsată numai cu anumite condiții.
— Nu am nicio îndoială în privința sincerității domnului Bingley, spuse Elizabeth cu căldură. Trebuie să mă ierți însă dacă numai asigurările nu mă pot convinge. Cred că felul în care domnul Bingley și-a apărat prietenul a fost foarte îndemânatec, dar cum el nu cunoaște unele aspecte ale problemei, iar pe celelalte le-a aflat numai de la prietenul său, îndrăznesc să cred despre ambii domni ceea ce am crezut și mai înainte.
Schimbă apoi subiectul cu unul mai îmbucurător pentru amândouă și asupra căruia nu puteau exista divergențe de păreri. Elizabeth ascultă încântată destăinuirea fericitelor și totuși modestelor speranțe pe care Jane le nutrea în privința afecțiunii lui Bingley și îi spuse tot ceea ce putea să-i întărească nădejdile. În clipa în care domnul Bingley se apropie de ele, Elizabeth se retrase lângă domnișoara Lucas, căreia de abia apucase să-i răspundă la întrebările despre amabilitatea ultimului ei partener, când domnul Collins veni la ele și le povesti, exultând de bucurie, că avusese norocul de a face o descoperire de cea mai mare importanță.
— Am descoperit, le spuse el, printr-o ciudată întâmplare, că aici în salon se află o rudă apropiată a protectoarei mele. S-a întâmplat să-l aud chiar pe acest domn menționând față de tânăra domnișoară care face onorurile casei numele verișoarei lui — domnișoara de Bourgh — și a mamei acesteia, Lady Catherine. Ce minunate lucruri se întâmplă! Cine s-ar fi gândit că voi întâlni aici, în această adunare, pe — probabil — un nepot de-al lui Lady Catherine de Bourgh! Sunt cum nu se poate mai recunoscător că am descoperit acest lucru la timp pentru a-i prezenta respectele mele, ceea ce voi face chiar acum, și sper că mă va ierta că nu i le-am prezentat mai înainte. Totala mea neștiință în privința acestei înrudiri trebuie să-mi pledeze scuza.
— Nu cumva aveți de gând să vă prezentați singur domnului Darcy?
— Ba da. Mă voi ruga să mă ierte că nu am făcut-o mai din vreme. Cred că este nepotul lui Lady Catherine. Îmi stă în putință să-l asigur că Senioria Sa era perfect sănătoasă acum opt zile.
Elizabeth încercă din răsputeri să-l abată de la planul lui, asigurându-l că domnul Darcy ar considera faptul de a i se adresa fără o prealabilă prezentare drept o îndrăzneală impertinentă, mai curând decât un omagiu adus mătușii sale; că nu era deloc necesar să se ia în seamă unul pe altul; și că, dacă ar fi fost cumva nevoie, îi revenea domnului Darcy, ca superior în rang, să facă începutul cunoștinței. Domnul Collins o ascultă hotărât să-și urmeze propria lui dorință și, când ea încetă cu explicațiile, îi răspunse:
— Scumpă domnișoară Elizabeth, am cea mai înaltă părere despre excelenta dumneavoastră judecată în toate chestiunile aflate în sfera priceperii dumneavoastră, dar fie-mi îngăduit a vă spune că neîndoielnic există o mare diferență între formele de etichetă stabilite pentru laici și acelea ce privesc clerul; căci, permiteți-mi să observ, eu consider funcția de cleric egală, din punct de vedere al demnității, cu rangul cel mai înalt din regat, cu condiția să fie menținută în același timp o comportare plină de cuvenită smerenie. Trebuie, prin urmare, să-mi îngăduiți să urmez, în cazul de față, poruncile conștiinței mele care mă îndeamnă să îndeplinesc ceea ce cred că este de datoria mea. Iertați-mă că nu profit de sfatul dumneavoastră care-mi va fi călăuză nelipsită în orice altă chestiune, deși, în cazul de față, mă consider, datorită educației și studiului meu statornic, mult mai îndreptățit să hotărăsc ce se cuvine, decât o tânără domnișoară ca dumneavoastră.
Și, cu o adâncă plecăciune, o părăsi pentru a-l ataca pe domnul Darcy; Elizabeth urmări cu înfrigurare cum îi primea acesta avansurile, iar uimirea lui de a se vedea astfel interpelat era foarte vădită. Vărul ei își începu cuvântarea cu o solemnă plecăciune și, deși Elizabeth nu putea auzi nicio vorbă, i se părea că o aude în întregime și descifra pe buzele lui cuvintele „scuze”, „Hunsford” și „Lady Catherine de Bourgh”. O supăra să-l vadă făcându-se de râs în fața unui asemenea om. Domnul Darcy îl privea cu o uimire nestăpânită; și când, în cele din urmă, domnul Collins îl lăsă și pe el să spună ceva, acesta îi răspunse cu un aer de politețe distantă. Domnul Collins totuși nu se lăsă descurajat și vorbi din nou; disprețul domnului Darcy părea să crească văzând cu ochii, în proporție cu lungimea celei de a doua cuvântări, la sfârșitul căreia făcu numai o ușoară plecăciune și se îndepărtă. Domnul Collins se reîntoarse la Elizabeth.
— N-am niciun motiv, vă încredințez, spuse el, să fiu nemulțumit de felul cum am fost primit. Domnul Darcy a părut încântat de atenția mea. Mi-a răspuns cu politețea cea mai desăvârșită și mi-a făcut chiar complimentul de a-mi spune că era atât de convins de discernământul lui Lady Catherine, încât era sigur că dânsa n-ar fi putut niciodată acorda cuiva o favoare nemeritată. Acesta a fost într-adevăr un gând foarte frumos. Una peste alta, sunt foarte mulțumit de dânsul.
Cum Elizabeth nu mai avea nimic de dorit pentru sine, își îndreptă atenția, aproape exclusiv, înspre sora ei și domnul Bingley; întreg șirul de plăcute gânduri care se născură din observațiile ei o făcu poate tot atât de fericită cât era și Jane. În mintea ei o văzu stabilită chiar în casa aceasta, în deplinătatea fericirii pe care o poate dărui o căsătorie din dragoste; și se simți în stare, în asemenea împrejurări, să încerce chiar să le îndrăgească pe cele două surori ale lui Bingley. Gândurile mamei ei — vedea limpede — erau pornite în aceeași direcție și se hotărî să nu se aventureze în preajma ei, de teamă să nu audă prea multe. Când se așezară la cină socoti prin urmare o nefericită încăpățânare a sorții faptul că le pusese la un singur loc una de alta; și fu adânc contrariată să constate că mama ei vorbea cu persoana care le despărțea (Lady Lucas) fără nicio reținere, deschis, și despre nimic altceva decât despre speranța ei că Jane se va mărita curând cu domnul Bingley. Subiectul era captivant și doamna Bennet părea incapabilă să obosească tot enumerând avantajele acestei căsătorii. Faptul că domnul Bingley era un tânăr atât de fermecător, atât de bogat și că locuia la numai trei mile de ei fură primele motive de mulțumire; și apoi era așa de plăcut să te gândești ce mult o iubeau surorile lui pe Jane și să fii sigură că și ele doreau această înrudire tot atât cât și ea. Pe deasupra, ce perspectivă pentru celelalte fiice ale sale, căci Jane, măritându-se atât de strălucit, o să le scoată și pe ele în calea altor bărbați bogați; și, în cele din urmă, ce fericire la vârsta ei, să-și poată lăsa fiicele încă necăsătorite în grija surorii lor, astfel încât să nu mai fie obligată să iasă în lume mai mult decât i-ar fi făcut plăcere. Se cuvenea să înfățișeze lucrul acesta ca pe o plăcere, căci, în asemenea ocazii, așa cere eticheta; dar nimeni n-ar fi găsit mai puțină bucurie în a sta acasă decât doamna Bennet, la oricare vârstă a vieții sale. Încheie urându-i de nenumărate ori lui Lady Lucas să aibă și dânsa parte de un asemenea noroc, deși — vădit și triumfător — era convinsă că nu exista nicio șansă.
Zadarnice fură încercările Elizabethei de a frâna potopul de vorbe al mamei sale, de a o convinge să-și descrie fericirea în șoapte mai puțin sonore căci, spre marea ei mâhnire, își putea da seama că domnul Darcy, care ședea în fața lor, auzea aproape totul. Mama ei doar o certă că spune prostii.
— Și ce mi-e mie, rogu-te, domnul Darcy, ca să-mi fie teamă de el? Sunt încredințată că nu-i datorăm o politețe atât de excesivă încât să ne fie teamă să spunem ceva ce nu i-ar plăcea dumnealui s-audă.
— Pentru numele lui Dumnezeu, mamă, vorbește mai încet. Ce folos poți avea dacă-l jignești pe domnul Darcy? N-ai să te faci plăcută prietenului lui procedând astfel.
Dar nimic din ceea ce spuse nu avu vreun efect. Mama ei îi dădea înainte pe același ton, cât se poate de limpede auzit. Elizabeth roșea și tot roșea de rușine și supărare. Nu se putea stăpâni să nu-și întoarcă mereu ochii către Darcy, deși fiecare privire o convingea de ceea ce se temuse; cu toate că el nu era tot timpul cu ochii asupra doamnei Bennet, era convinsă că atenția îi era neîncetat ațintită asupra ei. Expresia de pe chip i se schimbă încet, încet, de la un dispreț plin de indignare la o calmă și neclintită gravitate.
În cele din urmă, totuși, doamna Bennet nu mai avu nimic de spus; iar Lady Lucas, care căsca de mult, tot ascultând descrierea repetată a unor fericiri de care nu vedea cum o să aibă și ea parte, fu lăsată să se consoleze cu șuncă și pui rece. Elizabeth începu să-și revină. Dar intervalul de liniște nu fu lung deoarece, de cum luă sfârșit cina, auzi vorbindu-se de muzică și avu de îndurat chinul de a o vedea pe Mary ridicându-se, după foarte puține rugăminți, gata să îndatoreze oaspeții. Elizabeth încercă cu multe priviri semnificative și multe rugăminți să împiedice o asemenea dovadă de îndatoritoare bunăvoință; zadarnic însă. Mary nu voia să înțeleagă. Prilejul ce i se oferea de a se produce îi era încântător și-și începu cântecul. Ochii Elizabethei, plini de cea mai mare dezolare, erau ațintiți asupra ei urmărind-o în timp ce parcurgea cele câteva strofe, cu o nerăbdare prost răsplătită la sfârșit, căci Mary, auzind printre mulțumirile comesenilor și aluzia la speranța lor că se va lăsa înduplecată să le mai facă iar favoarea de a cânta, după o pauză de o jumătate de minut începu alt cântec. Posibilitățile ei nu erau în niciun fel pe măsura unei asemenea manifestări; avea o voce mică și o manieră afectată. Elizabethei îi venea să intre în pământ. Se uită înspre Jane să vadă cum reacționează ea, dar Jane stătea de vorbă senină cu domnul Bingley. Se uită la cele două surori ale acestuia și le văzu schimbând semne de batjocură între ele și cu Darcy, care rămânea totuși de o gravitate de nepătruns. Se uită la tatăl ei pentru a-l implora să intervină, fiindu-i teamă că Mary ar putea cânta toată noaptea. El îi prinse sugestia și, când Mary termină și al doilea cântec, spuse cu glas tare:
— A fost prea destul, fetițo. Ne-ai bucurat îndeajuns. Lasă și celorlalte domnișoare rândul să se producă.
Mary, deși se făcu a nu-l auzi, se simți totuși descumpănită; și Elizabethei îi păru rău pentru sora ei, îi păru rău pentru cuvintele tatălui ei, plină de teamă că îngrijorarea ei nu dusese la nimic bun. Fură rugați acum și alții din societate.
— Dacă eu, spuse domnul Collins, aș avea norocul să știu să cânt, m-aș bucura foarte, sunt convins, să îndatorez societatea cu o melodie, deoarece consider muzica drept o petrecere foarte nevinovată și total compatibilă cu profesiunea de cleric. Nu vreau să spun totuși că am putea avea o justificare dacă am consacra prea mare parte din timpul nostru muzicii, deoarece mai sunt desigur și alte treburi de făcut. Parohul are multe de îndeplinit. În primul rând trebuie să ajungă la o învoială asupra dijmei care să-i fie lui de folos și să nu-l supere pe protectorul său. Trebuie să-și scrie predicile, iar timpul ce-i mai rămâne nu-i va prisosi pentru toate îndatoririle parohiale și pentru întreținerea și îmbunătățirea locuinței pe care nu-i va fi iertat dacă n-o face cât mai confortabilă cu putință. Și nu cred că este de mică importanță ca el să aibă o purtare împăciuitoare și atentă cu fiecare în parte și, în special, cu cei cărora le datorează numirea. De această îndatorire eu nu-l pot absolvi și nici n-aș putea avea o părere bună despre acela care ar lăsa să-i scape vreun prilej pentru a-și arăta respectul față de oricine ar fi din familia protectorului său.
Și, cu o plecăciune către domnul Darcy, își încheie cuvântarea, rostită atât de tare încât fusese auzită de jumătate din salon. Mulți făcură ochii mari, mulți zâmbiră, dar nimeni nu avu un chip mai amuzat decât domnul Bennet însuși, în timp ce soția lui îl lăuda cu toată seriozitatea pe domnul Collins pentru vorbirea lui atât de cu judecată și remarca, pe jumătate în șoaptă, către Lady Lucas, că domnul Collins era un tânăr de soi bun și cum nu se poate mai deștept.
Elizabethei i se păru că dacă membrii familiei sale s-ar fi vorbit să se dea în spectacol în seara aceea cât vor putea mai bine, le-ar fi fost imposibil să-și joace rolurile cu mai mult avânt sau cu mai mare succes; și ce fericire, se gândea ea, pentru Bingley și sora ei, că lui îi scăpase o parte din reprezentație și că sentimentele lui nu erau dintre acelea care să fie prea tulburate de nerozia la care trebuie să fi fost martor. Era totuși destul de rău că cele două surori ale lui și domnul Darcy avuseseră un asemenea prilej de a-și bate joc de rudele ei; și nu-și putea da seama ce fusese mai greu de îndurat, disprețul tăcut al domnului sau surâsurile insolente ale doamnelor.
Restul serii nu-i mai oferi mare lucru. Domnul Collins o sâcâi mereu și se ținu scai de ea; și, deși nu o mai putu convinge să danseze din nou cu el, o puse în situația de a nu mai dansa cu nimeni. Zadarnic îl rugă să danseze cu altcineva și îi oferi să-l prezinte vreunei alte domnișoare. El o asigură că dansul nu-i spunea mai nimic și că scopul lui principal era ca prin atenții delicate să i se facă agreabil și că de aceea își va face un punct de onoare din a rămâne lângă dânsa toată seara. Nu mai era nimic de spus față de asemenea proiect. Elizabeth datoră clipe de mare ușurare prietenei sale, domnișoara Lucas, care veni adesea lângă ea și, din drăgălășenie, îl atrase pe domnul Collins într-o conversație cu ea.
Elizabeth fu cel puțin scutită de ofensa de a mai fi luată în seamă de domnul Darcy care, deși se aflase adesea foarte aproape de ea, fără să fie ocupat cu cineva, nu se mai apropiase niciodată atât cât să-i poată vorbi. Ea își spuse că era probabil urmarea aluziei ce o făcuse cu privire la domnul Wickham și se bucură.
Cei de la Longbourn rămaseră ultimii și, printr-o manevră a doamnei Bennet, trebuiră să aștepte trăsura încă un sfert de oră după plecarea tuturor celorlalți, ceea ce le dădu timp să constate cât de călduros doreau o parte din gazde să-i vadă plecați. Doamna Hurst și sora ei abia dacă mai deschiseră gura și atunci numai ca să se plângă de oboseală, fiind foarte nerăbdătoare să rămână singure. Respinseră toate încercările de conversație ale doamnei Bennet, creând astfel o atmosferă de amorțeală prea puțin înviorată de cuvântările lungi ale domnului Collins, care îi felicita pe domnul Bingley și pe surorile sale pentru eleganța petrecerii și pentru ospitalitatea și politețea comportării lor față de musafiri. Darcy nu spunea nimic. Domnul Bennet, la fel de tăcut, se delecta privind scena. Domnul Bingley și Jane își vorbeau, stând împreună, puțin mai departe de toți ceilalți. Elizabeth păstra o tăcere tot atât de neclintită ca a doamnei Hurst sau a domnișoarei Bingley; chiar și Lydia era prea obosită ca să mai rostească vreo vorbă, afară doar de câte o exclamație întâmplătoare ca: „Doamne, ce obosită sunt!” însoțită de un căscat până la urechi.
Când în sfârșit se ridicară pentru a-și lua rămas bun, doamna Bennet fu deosebit de stăruitoare în politețea cu care își exprimă speranța de a-i primi în curând pe toți la Longbourn, adresându-se mai ales domnului Bingley pentru a-l asigura că i-ar face foarte fericiți dacă ar lua masa în familie la ei, oricând, fără ceremonia unei invitații formale. Bingley radia de bucurie și promise, plin de recunoștință, că se va folosi de primul prilej pentru a le face o vizită, după ce se va întoarce de la Londra, unde trebuia să plece chiar a doua zi, pentru scurt timp.
Doamna Bennet era pe deplin mulțumită și plecă de acolo cu încântătoarea convingere că, lăsând răgazul necesar pregătirii contractului de căsătorie, trăsurilor noi și rochiilor de nuntă, era neîndoielnic că, la capătul a trei sau patru luni, fiica ei va fi instalată la Netherfield. La eventualitatea de a-și mai vedea încă una dintre fiice măritată cu domnul Collins se gândea cu tot atâta certitudine și cu o mare, dar nu egală, plăcere. Elizabeth îi era cea mai puțin dragă dintre fete, și, deși bărbatul și partida erau destul de bune pentru ea, valoarea și a unuia, și a celeilalte era eclipsată de domnul Bingley și de Netherfield.