Ianuarie și februarie trecură pentru familia de la Longbourn fără alte evenimente mai importante și, de altfel, fără prea multă variație în afară de plimbările la Meryton, uneori pe noroi, alteori pe frig. În martie, Elizabeth urma să plece la Hunsford. La început nu se gândise prea serios să se ducă, dar își dădu curând seama că Charlotte conta pe vizita ei și, încet-încet, începu și ea să se gândească la aceasta, cu mai mare plăcere și cu mai multă certitudine. Despărțirea îi mărise dorul de a o revedea pe Charlotte și îi micșorase dezgustul pentru domnul Collins. Proiectul însemna ceva nou și, cum cu o astfel de mamă și cu surori atât de neinteresante casa lor nu putea fi fără cusur, o mică schimbare ar fi fost binevenită, chiar și numai de dragul schimbării. Călătoria îi dădea și prilejul s-o vadă în treacăt pe Jane, așa că, pe măsură ce se apropia data plecării, i-ar fi părut foarte rău dacă s-ar fi produs vreo amânare. Totul merse însă ca pe roate și fu hotărât în cele din urmă după planul făcut inițial de Charlotte. Elizabeth urma să-i însoțească pe Sir William și pe cea de a doua lui fiică. Proiectului i se adăugă, la timp, încă o îmbunătățire — o noapte la Londra — devenind astfel cât se poate de perfect.
Singura mâhnire era că-și părăsea tatăl, care îi va simți, desigur, lipsa, și care, în clipa despărțirii, era atât de indispus de plecarea ei, încât o rugă să-i scrie și aproape că îi promise să-i și răspundă.
Despărțirea de domnul Wickham fu foarte prietenoasă; de partea lui chiar mai mult decât atât. Curtea pe care o făcea acum nu-l putea face să uite că Elizabeth fusese prima care îi stârnise și-i meritase atenția, prima care îl ascultase și-l compătimise, prima pe care o admirase; în felul în care îi ură drum bun, dorindu-i numai bucurii, amintindu-i de ceea ce trebuie să se aștepte să găsească în Lady Catherine de Bourgh, încredințat fiind că părerea lui și a ei despre dânsa — părerea lor despre oricine — va fi întotdeauna aceeași, se vedea o solicitudine, un interes care, simțea Elizabeth, o vor lega întotdeauna de el cu afecțiunea cea mai sinceră; se despărți având convingerea că, însurat sau holtei, va fi întotdeauna pentru ea modelul amabilității și al farmecului.
Tovarășii ei de drum din ziua următoare nu erau dintre cei care s-o facă să se gândească la el cu mai puțină plăcere. Sir William Lucas și fiica sa Maria, o fată veselă, dar cu un cap tot atât de gol ca și al tatălui ei, nu aveau nimic de spus care să merite să fie auzit și fură ascultați cu tot atâta plăcere ca huruitul cupeului. Pe Elizabeth o amuzau absurditățile, dar pe ale lui Sir William le știa de prea multă vreme. El nu-i mai putea spune nimic nou despre prezentarea lui la palat și înnobilarea lui, iar amabilitățile îi erau răsuflate ca și cunoștințele.
Era o călătorie de numai douăzeci și patru de mile și porniră la drum atât de devreme, încât ajunseră, până la prânz, în Gracechurch Street. În clipa în care cupeul trase la ușa domnului Gardiner, Jane aștepta la fereastra salonului, iar când ajunseră la intrare, era deja acolo pentru a le ura bun sosit; Elizabeth îi cercetă chipul și fu bucuroasă văzându-i-l sănătos și frumos ca întotdeauna. Pe scări se înșiruia o ceată de băieți și fetițe pe care nerăbdarea s-o vadă pe verișoara lor îi scosese din salon, dar pe care sfiala, căci nu o mai văzuseră de un an de zile, îi împiedicase să coboare mai jos. Totul fu numai bucurie și gentilețe. Ziua se scurse cât se poate de plăcut, dimineața cu forfotă și cumpărături, iar seara la unul dintre teatre.
Acolo, Elizabeth izbuti să se așeze lângă mătușa ei. Primul subiect fu sora ei și se întristă, mai mult decât se miră, când auzi răspunsul la întrebările ei amănunțite, că deși Jane se lupta continuu să se stăpânească, avea și perioade de deprimare. Era totuși rezonabil să spere că acestea nu vor mai dura mult. Doamna Gardiner îi dete de asemeni detalii în privința vizitei domnișoarei Bingley în Gracechurch Street și-i reproduse convorbirile pe care dânsa le avusese în repetate rânduri cu nepoata ei și care dovedeau că Jane și-o scosese pe domnișoara Bingley din inimă.
Doamna Gardiner o tachină pe Elizabeth pentru dezertarea lui Wickham și o lăudă că suportase totul atât de bine.
— Dar, scumpa mea Elizabeth, adăugă ea, ce fel de fată este domnișoara King? Mi-ar părea rău să cred că amicul nostru este interesat.
— Te rog, mătușică scumpă, care este diferența între interes și prudență în chestiunile matrimoniale? Unde sfârșește chibzuința și unde începe lăcomia? De Crăciun, te temeai să nu se însoare cu mine pentru că ar fi fost o imprudență și acum, când încearcă să ia o fată care are numai zece mii de lire, vrei să-l crezi un om interesat.
— Dacă ai vrea numai să-mi spui ce fel de fată este domnișoara King, aș ști ce să cred.
— E o fată foarte cumsecade, cred. Nu știu nimic rău despre ea.
— Dar nu i-a dat nici cea mai mică atenție până când moartea bunicului ei n-a făcut-o stăpâna acestei averi?
— Nu. De ce i-ar fi dat? Dacă nu-i era îngăduit să-mi câștige mie inima, pentru că nu aveam bani, ce rost avea să facă curte unei fete de care nu-i păsa și care era tot atât de săracă?
— Pare totuși nedelicat din partea lui că și-a îndreptat atenția către ea atât de repede după această întâmplare.
— Un om într-o situație precară n-are timp pentru tot ceremonialul elegant pe care alții îl pot respecta. Dacă ea nu are nimic împotrivă, de ce am avea noi?
— Faptul că ea nu are nimic împotrivă nu este o justificare pentru el. Asta dovedește doar că ei îi lipsește ceva: judecata sau sensibilitatea.
— Prea bine, exclamă Elizabeth, fie cum vrei tu. El să fie interesat, iar ea, o zănatecă.
— Nu, Lizzy, tocmai asta nu vreau. Aș fi mâhnită, știi bine, să am o părere rea despre un tânăr care a trăit atâta timp în Derbyshire.
— Oh, dacă asta e tot, am o părere foarte proastă despre tinerii domni care trăiesc în Derbyshire, iar prietenii lor intimi, care locuiesc în Hertfordshire, nu-s mult mai buni. Sunt sătulă de toți. Slavă cerului! Mâine voi pleca acolo unde voi găsi un bărbat care nu are nicio însușire plăcută, care nu are nici maniere, nici minte care să-l recomande. Proștii sunt, până la urmă, singurii bărbați pe care merită să-i cunoști.
— Ai grijă, Lizzy, vorbele tale au un puternic iz de dezamăgire.
Înainte ca sfârșitul spectacolului să le despartă, Elizabeth avu neașteptata bucurie de a fi invitată să meargă împreună cu unchiul și mătușa ei într-o călătorie de plăcere, pe care intenționau s-o facă în vara aceea.
— Încă nu ne-am hotărât până unde vom merge, spuse doamna Gardiner, poate până la Lacuri.
Pentru Elizabeth nu putea fi proiect mai plăcut; acceptă invitația imediat și cu mare recunoștință.
— Dragă, dragă mătușică, exclamă ea extaziată, ce încântare, ce fericire! Îmi dai viață și puteri noi. Adio dezamăgire și melancolie. Ce sunt bărbații în comparație cu stâncile și munții? Oh, ce ore de extaz vom trăi! Și când ne vom întoarce, nu va fi ca la ceilalți călători, care nu sunt în stare să dea o idee exactă despre nimic. Noi vom ști pe unde am fost; noi ne vom aminti ceea ce am văzut. Lacurile, munții și râurile nu se vor amesteca talmeș-balmeș în mintea noastră și nici nu vom începe să ne certăm, când va fi vorba să descriem vreo scenă mai deosebită, în privința locului relativ unde s-a petrecut. Și să avem grijă ca primele noastre explozii de entuziasm să fie mai puțin insuportabile decât ale majorității călătorilor.