Tot ce văzu Elizabeth a doua zi, în timpul călătoriei, i se păru nou și interesant. Era în culmea bucuriei pentru că o văzuse pe sora ei arătând atât de bine, încât putea goni orice teamă pentru sănătatea ei; iar proiectul călătoriei spre nord era o nesecată sursă de bucurie.
Când lăsară șoseaua și apucară pe drumul către Hunsford, ochii tuturor începură să caute cu nerăbdare casa parohială, așteptându-se ca fiecare cotitură să le-o scoată înainte. Gardul parcului Rosings hotărnicea drumul pe o latură. Elizabeth surâse, amintindu-și de tot ce auzise despre cei ce locuiau acolo.
În cele din urmă se zări și casa parohială. Grădina ce cobora înspre drum, casa din mijloc, țărușii verzi și dafinii gardului viu, totul stătea mărturie că se apropiau. Domnul Collins și Charlotte apărură în prag; printre zâmbetele tuturor și saluturile de la distanță, trăsura opri în fața porții mici de unde o alee scurtă, presărată cu pietriș, ducea până la casă. Într-o clipă săriră toți din cupeu, bucuroși să se revadă. Doamna Collins îi ură bun sosit prietenei sale cu cea mai vie plăcere; și când Elizabeth se văzu primită cu atâta dragoste, se bucură cu adevărat că venise. Constată imediat că felul de a fi al vărului ei nu se schimbase deloc în urma căsătoriei: politețea lui plină de formalism era exact ce fusese mai înainte; dânsul o reținu câteva minute la poartă, ca să-i asculte răspunsurile la întrebările lui despre toată familia. Apoi, fără să zăbovească mai mult decât era necesar pentru a le atrage atenția asupra îngrijirii intrării, fură conduși în casă; și cum ajunseră în salon, le ură a doua oară, cu un formalism ostentativ, bun venit în umila sa locuință și repetă întocmai toate ofertele soției sale de a le servi o gustare.
Elizabeth era pregătită să-l vadă în toată gloria și nu se putu stăpâni să nu-și închipuie că ei i se adresa mai ales, când le atrase atenția asupra aspectului și a proporțiilor perfecte ale camerei precum și asupra mobilierului — de parcă ar fi dorit s-o facă să simtă ceea ce pierduse, atunci când îl refuzase. Dar deși totul părea ordonat și îmbietor, Elizabeth nu fu în stare să-l fericească cu vreun suspin de regret; și o privi — cu destulă uimire — pe prietena ei care putea avea un aer atât de vesel lângă un astfel de tovarăș de viață. Când domnul Collins spunea ceva de care soția lui s-ar fi putut — pe bună dreptate — rușina, ceea ce desigur nu se întâmpla rar, ochii ei se îndreptau, fără voie, către Charlotte. O dată sau de două ori i se păru că discerne pe chipul ei o ușoară roșeață, dar în general Charlotte — înțeleaptă — nu auzea. După ce rămaseră în cameră destul ca să admire fiecare mobilă în parte de la bufet și până la grilajul de la gura căminului, și ca să povestească despre călătoria lor și despre tot ce văzuseră la Londra, domnul Collins îi invită să dea o raită prin grădina care era mare și frumos rânduită și de care se ocupa el, personal. A lucra în grădină era una dintre cele mai respectabile plăceri ale sale; și Elizabeth admiră stăpânirea de sine cu care vorbea Charlotte despre faptul că era atât de sănătos să faci mișcare, recunoscând că dânsa încuraja, cât putea, acest lucru. Conducându-i pe fiecare alee și potecă, abia lăsându-le timpul pentru exclamațiile de laudă pe care le aștepta de la ei, domnul Collins le scoase în relief fiecare priveliște atât de amănunțit, încât frumusețea rămânea cu totul în urmă. Putea enumera exact câte lanuri erau în fiecare direcție și putea spune câți copaci erau în pâlcul cel mai îndepărtat. Dar dintre toate priveliștile cu care se putea mândri grădina sa, ținutul sau regatul, niciuna nu se putea compara cu priveliștea ce se vedea înspre Rosings printr-o deschidere între copacii care mărgineau parcul, aproape în fața casei sale. Era o clădire modernă, arătoasă, bine plasată pe o ridicătură de teren.
Din grădină, domnul Collins i-ar fi plimbat în jurul celor două pajiști ale sale, dar cum doamnele nu aveau pantofi potriviți pentru bruma ce mai stăruia încă, se întoarseră acasă și, în timp ce Sir William continua să-l însoțească, Charlotte le arătă surorii și prietenei sale casa, extrem de încântată probabil că avea prilejul s-o facă fără ajutorul soțului. Casa era destul de mică, dar bine construită și comodă; și totul era aranjat cu o ordine și un gust pe care Elizabeth le atribui în întregime Charlottei. Când domnul Collins putea fi uitat, domnea într-adevăr peste tot un aer de mare confort și, după vădita mulțumire pe care i-o dădea Charlottei, Elizabeth presupuse că el trebuia să fie adeseori uitat.
Aflase deja că Lady Catherine era încă la țară. Lucrul acesta fu din nou discutat în timpul mesei, când domnul Collins, amestecându-se în vorbă, remarcă:
— Da, domnișoară Elizabeth, duminica viitoare, la biserică, veți avea cinstea de a o vedea pe Lady Catherine de Bourgh și nu mai este nevoie să spun că veți fi încântată de dânsa. Este amabilitatea și bunăvoința personificată și nu mă îndoiesc că, la sfârșitul serviciului divin, veți fi onorată cu oarecare atenție din partea dânsei. Nu șovăi aproape deloc să spun că vă va include, pe dumneavoastră și pe cumnata mea Maria, în toate invitațiile cu care ne va onora, pe durata rămânerii dumneavoastră aici. Purtarea sa față de draga mea Charlotte este minunată. De două ori pe săptămână luăm masa la Rosings și niciodată nu ni se îngăduie să ne întoarcem acasă pe jos. Trăsura Senioriei Sale primește întotdeauna poruncă să ne ducă acasă. Ar trebui să spun una dintre trăsurile Senioriei Sale, pentru că are câteva.
— Lady Catherine este într-adevăr o femeie foarte respectabilă și cu multă judecată, adăugă Charlotte, și o vecină cum nu se poate mai atentă.
— Foarte adevărat, scumpa mea; este exact ceea ce spun și eu. Este dintre acele femei față de care nu poți avea niciodată prea multă deferență.
Seara trecu mai ales cu discutarea veștilor din Hertfordshire și cu repovestirea celor ce-și comunicaseră deja prin scris; apoi, în singurătatea camerei sale, Elizabeth, stând să mediteze asupra gradului de mulțumire a Charlottei, trebui să recunoască îndemânarea cu care-și conducea soțul și calmul cu care-l suporta și să constate că totul era foarte bine făcut. Se mai gândi, de asemenea, la felul cum se va desfășura vizita ei, la cursul liniștit al ocupațiilor lor zilnice, la amestecul supărător al domnului Collins și la amuzamentele datorite relațiilor lor cu Rosings. Via ei închipuire stabili repede totul.
A doua zi, cam pe la amiază, pe când se pregătea în camera ei pentru o plimbare, se iscă deodată, de jos, o zarvă care părea să arate că toată casa era în fierbere și, după ce ascultă o clipă, auzi pe cineva gonind în mare grabă pe scări și strigând-o cu glas tare. Deschise ușa și o întâlni pe palier pe Maria, care, cu respirația tăiată de tulburare, strigă:
— Oh, Eliza dragă, te rog grăbește-te și vino în sufragerie; de acolo se vede ceva extraordinar! Nu-ți spun ce. Grăbește-te și coboară chiar acum.
Zadarnice fură întrebările ei; Maria nu voi să-i mai spună nimic, așa că fugiră amândouă în sufrageria care dădea înspre drum ca să vadă minunea: două doamne într-un faeton scund, care oprise la poarta grădinii.
— Și asta e tot? strigă Elizabeth. M-am așteptat — cel puțin — să fi intrat porcii în grădină și nu e nimic altceva în afară de Lady Catherine și fiica ei!
— Auzi vorbă! Draga mea, spuse Maria, scandalizată de greșeala ei, nu este Lady Catherine. Doamna în vârstă este doamna Jenkinson care locuiește cu ele; cealaltă este domnișoara de Bourgh. Uită-te numai la ea. E doar o bucățică de om. Cine s-ar fi gândit că poate fi atât de slabă și de mică?
— Este îngrozitor de prost crescută s-o țină pe Charlotte afară, pe vântul ăsta. De ce nu intră în casă?
— Oh! Charlotte spune că n-o face mai niciodată. Când domnișoara de Bourgh intră, este unul dintre cele mai mari favoruri.
— Îmi place cum arată, spuse Elizabeth, fulgerată de alte gânduri. Are un aer bolnăvicios și îmbufnat. Da, e tocmai ce-i trebuie lui. O să fie o nevastă foarte potrivită pentru el.
Domnul Collins și Charlotte, amândoi la poartă, ședeau de vorbă cu doamnele, iar Sir William, spre marele haz al Elizabethei, rămăsese în pragul ușii, într-o gravă contemplare a măreției din fața lui, înclinându-se mereu, ori de câte ori domnișoara de Bourgh se uita în direcția aceea.
În cele din urmă, nu mai avură ce-și spune; doamnele mânară mai departe și ceilalți se întoarseră în casă. Nici nu dădu bine cu ochii de cele două fete, că domnul Collins se și porni să le felicite pentru marele lor noroc, pe care li-l lămuri Charlotte, aducându-le la cunoștință că fuseseră invitați cu toții să ia masa la Rosings, a doua zi.