După plecarea lor, Elizabeth, ca și cum ar fi vrut să se înverșuneze cât mai mult împotriva domnului Darcy, își alese drept îndeletnicire să recitească toate scrisorile pe care i le scrisese Jane de când venise ea în Kent. Nu cuprindeau nicio plângere adevărată, nu reînviau întâmplări trecute și nu vorbeau de vreo suferință de acum. Dar în toate, și aproape în fiecare rând din fiecare scrisoare, lipsea acea voioșie care îi caracteriza de obicei stilul și care, izvorând din seninătatea unui suflet împăcat cu sine și binevoitor față de toată lumea, nu fusese aproape niciodată umbrită. Elizabeth se opri asupra fiecărei fraze care sugera neliniștea, cu o atenție pe care abia dacă i-o dăduse la prima lectură. Lauda nerușinată a domnului Darcy, care se mândrea cu suferința pe care fusese în stare s-o pricinuiască, îi dădea o simțire mai vie a durerii surorii sale. Era o oarecare mângâiere gândul că vizita lui la Rosings avea să se încheie poimâine și o mângâiere și mai mare că, în mai puțin de două săptămâni, avea să fie din nou cu Jane și s-o ajute, cu tot ce poate face dragostea, să-și recapete liniștea.
Nu se putea gândi la plecarea lui Darcy din Kent fără să-și aducă aminte că vărul lui urma să plece împreună cu el; dar colonelul Fitzwilliam arătase limpede că nu avea niciun fel de intenții și, oricât de plăcut era, ea nu avea de gând să fie nefericită din pricina lui.
Pe când lămurea acest punct, o trezi deodată sunetul clopoțelului de la ușă; și se tulbură puțin la gândul că ar putea fi chiar colonelul Fitzwilliam, care mai venise o dată seara târziu și care poate venea acum să întrebe anume de ea. Dar gândul acesta fu curând alungat și fu tulburată cu totul altfel când, spre nemărginita ei uimire, îl văzu pe domnul Darcy intrând în cameră. Începu numaidecât, grăbit, s-o întrebe de sănătate, punând vizita pe seama dorinței de a auzi că se simțea mai bine. Ea îi răspunse cu o politețe rece. El se așeză câteva clipe, apoi se ridică și începu să se plimbe prin cameră. Elizabeth era mirată, dar nu spuse niciun cuvânt. După o tăcere de câteva minute, el veni spre ea, foarte tulburat, și începu astfel:
— Zadarnic m-am luptat. Nu se poate. Sentimentele mele nu se lasă înăbușite. Trebuie să-mi îngăduiți să vă spun cât de arzător vă admir și vă iubesc.
Uimirea Elizabethei fu de nedescris. Rămase cu ochii mari, roși, se îndoi și tăcu. El socoti aceasta o încurajare îndestulătoare și îndată urmă mărturisirea a tot ce simțea și simțise de mult pentru ea. Vorbi bine; dar, în afară de simțămintele inimii, mai erau și altele de înfățișat, și nu fu mai elocvent despre duioșie decât despre mândrie. Conștiința inferiorității ei, a faptului că ar fi fost o înjosire, a piedicilor de familie pe care judecata le opusese întotdeauna înclinației, fură dezvoltate cu o căldură care părea firească la cineva care își rănea propria importanță, dar care nu era deloc de natură să-i sprijine cererea.
În ciuda antipatiei adânc înrădăcinate, nu putea rămâne nepăsătoare la cinstea de a fi iubită de un asemenea om; și, deși hotărârea ei nu se clinti nicio clipă, la început îi păru rău de durerea pe care avea s-o simtă el; până când, stârnită la indignare de vorbele lui de mai departe, toată compasiunea i se pierdu în mânie. Încercă totuși să se liniștească, ca să-i poată răspunde cu răbdare după ce va fi terminat. El încheie înfățișându-i tăria acelui atașament pe care, cu toate strădaniile lui, îi fusese cu neputință să-l învingă și exprimându-și speranța că acum avea să-i fie răsplătit prin aceea că ea îi va primi mâna. În timp ce spunea aceasta, ea vedea limpede că nu se îndoia câtuși de puțin de un răspuns favorabil. Vorbea, ce-i drept, de teamă și neliniște, dar chipul lui exprima o siguranță deplină. O asemenea împrejurare n-o putea decât înverșuna și mai mult; și, când el tăcu, i se urcă tot sângele în obraji și spuse:
— În asemenea cazuri, cred că e obiceiul statornicit să arăți că te simți îndatorată pentru sentimentele mărturisite, oricât de puțin le-ai împărtăși. E firesc să te simți îndatorată și, dacă aș putea simți recunoștință, v-aș mulțumi acum. Dar nu pot. N-am dorit niciodată să am o părere bună în ochii dumneavoastră, iar dumneavoastră mi-ați dăruit-o, fără îndoială, foarte fără voie. Îmi pare rău că am pricinuit cuiva durere. S-a întâmplat însă cu totul fără știrea mea și sper că nu va dura mult. Sentimentele care, după cum îmi spuneți, v-au împiedicat atâta vreme să vă mărturisiți dragostea nu vor avea mare greutate s-o învingă, după această lămurire.
Domnul Darcy, care stătea rezemat de cămin, cu ochii ațintiți asupra chipului ei, păru să-i primească vorbele cu nu mai puțină mânie decât uimire. Fața i se făcu palidă de mânie și tulburarea minții i se vedea în fiecare trăsătură. Se lupta să pară stăpân pe sine și nu voia să deschidă gura până nu va fi crezut că a izbutit. Pentru Elizabeth, tăcerea aceasta fu îngrozitoare. În cele din urmă, cu un glas silit să pară calm, spuse:
— Și acesta e tot răspunsul pe care am onoarea să-l aștept! Aș putea, poate, dori să aflu de ce, cu atât de puțină strădanie de a fi politicoasă, sunt respins astfel. Dar asta are prea puțină importanță.
— Aș putea tot atât de bine să vă întreb, replică ea, de ce, cu intenția atât de vădită de a mă jigni și de a mă insulta, ați ales să-mi spuneți că vă plac împotriva voinței, împotriva rațiunii și chiar împotriva firii dumneavoastră? Nu era aceasta întrucâtva o scuză pentru lipsa de politețe, dacă am fost într-adevăr nepoliticoasă? Dar am și alte motive. Știți bine că am. Dacă propriile mele sentimente nu s-ar fi hotărât împotriva dumneavoastră, dacă ar fi fost nepăsătoare sau chiar dacă v-ar fi fost favorabile, credeți că vreun considerent m-ar fi putut ispiti să-l accept pe omul care a nimicit, poate pentru totdeauna, fericirea unei surori preaiubite?
În timp ce rostea aceste cuvinte, domnul Darcy se schimbă la față; dar tulburarea fu scurtă și o ascultă fără să încerce s-o întrerupă, în timp ce ea continua:
— Am toate motivele din lume să gândesc rău despre dumneavoastră. Niciun motiv nu poate scuza rolul nedrept și lipsit de generozitate pe care l-ați jucat acolo. Nu îndrăzniți, nu puteți tăgădui că ați fost principalul, dacă nu singurul mijloc prin care au fost despărțiți unul de altul, expunându-l pe unul osândei lumii pentru toane și nestatornicie, iar pe celălalt batjocurii ei pentru speranțele înșelate, și aruncându-i pe amândoi în suferința cea mai cumplită.
Se opri și văzu, nu fără indignare, că el o asculta cu un aer care dovedea că nu-l atinsese nicio remușcare. O privea chiar cu un zâmbet de prefăcută neîncredere.
— Puteți tăgădui că ați făcut-o? repetă ea.
Cu o liniște silită, el răspunse atunci:
— Nu doresc deloc să tăgăduiesc că am făcut tot ce mi-a stat în putință ca să-l despart pe prietenul meu de sora dumneavoastră sau că mă bucur de reușita mea. Față de el am fost mai bun decât față de mine însumi.
Elizabeth se feri, cu dispreț, să pară că a băgat de seamă această reflecție politicoasă, dar înțelesul ei nu-i scăpă și nici nu era de natură s-o îmbuneze.
— Dar nu numai pe întâmplarea aceasta, continuă ea, se întemeiază antipatia mea. Cu mult înainte să se fi petrecut, părerea mea despre dumneavoastră era hotărâtă. Caracterul dumneavoastră mi s-a dezvăluit în povestirea pe care am auzit-o, acum multe luni, de la domnul Wickham. Ce puteți avea de spus în privința aceasta? Prin ce act închipuit de prietenie vă puteți apăra aici? Sau prin ce denaturare îi puteți înșela aici pe ceilalți?
— Vă interesați cu multă înflăcărare de treburile acelui domn, spuse Darcy, pe un ton mai puțin liniștit și cu obrajii mai aprinși.
— Cine, știind prin ce nenorociri a trecut, se poate opri să nu se intereseze de el?
— Nenorocirile lui! repetă Darcy cu dispreț. Da, nenorocirile lui au fost într-adevăr mari.
— Și pricinuite de dumneavoastră, strigă Elizabeth cu putere. Dumneavoastră l-ați adus în starea de sărăcie de acum, de sărăcie relativă. Dumneavoastră i-ați refuzat avantajele despre care trebuie să știți că îi fuseseră hărăzite. L-ați lipsit, în cei mai frumoși ani ai vieții, de acea independență care i se cuvenea tot atât cât o merita. Ați făcut toate acestea! Și totuși puteți vorbi cu dispreț și batjocură despre nenorocirile lui.
— Și aceasta, strigă Darcy, străbătând camera cu pași repezi, e părerea dumneavoastră despre mine! Aceasta e prețuirea în care mă țineți! Vă mulțumesc că mi-ați explicat-o atât de pe larg. Greșelile mele, după socoteala aceasta, sunt într-adevăr grele! Dar poate, adăugă el, oprindu-se din mers și întorcându-se spre ea, că aceste vini ar fi fost trecute cu vederea dacă mândria dumneavoastră n-ar fi fost rănită de mărturisirea cinstită a scrupulelor care m-au împiedicat multă vreme să-mi fac vreun plan serios. Aceste acuzații amare ar fi putut fi înăbușite dacă, mai diplomat, mi-aș fi ascuns luptele și v-aș fi măgulit făcându-vă să credeți că am fost mânat de o înclinație deplină, fără nicio umbră; de rațiune, de chibzuință, de toate. Dar orice fel de prefăcătorie mi-e nesuferită. Și nici nu mi-e rușine de sentimentele pe care vi le-am mărturisit. Erau firești și drepte. V-ați fi putut aștepta să mă bucur de inferioritatea rudelor dumneavoastră? Să mă felicit că sper să am rude a căror poziție în lume este atât de vădit sub a mea?
Elizabeth simțea cum o cuprindea, cu fiecare clipă, tot mai multă mânie; totuși, se strădui din răsputeri să vorbească liniștit când spuse:
— Vă înșelați, domnule Darcy, dacă presupuneți că felul în care v-ați făcut declarația m-a atins altfel decât scutindu-mă de părerea de rău pe care aș fi putut-o simți refuzându-vă, dacă v-ați fi purtat mai mult ca un gentleman.
Îl văzu tresărind la aceste cuvinte; dar el nu spuse nimic, și ea continuă:
— Nu mi-ați fi putut cere mâna în niciun fel care să mă fi ispitit s-o accept.
Uimirea lui fu din nou vădită, și o privi cu o expresie în care se amestecau neîncrederea și umilința. Ea urmă:
— De la început, aș putea spune chiar din prima clipă în care v-am cunoscut, purtarea dumneavoastră, care m-a convins pe deplin de aroganța, de înfumurarea și de disprețul egoist pe care îl aveți pentru simțămintele altora, a fost de așa natură încât a pus temelia dezaprobării pe care întâmplările de mai târziu au clădit o antipatie atât de neclintită; și nu vă cunoșteam nici de o lună când am simțit că sunteți ultimul om din lume cu care m-aș fi putut lăsa vreodată convinsă să mă mărit.
— Ați spus destul, doamnă. Vă înțeleg pe deplin sentimentele și nu-mi mai rămâne decât să-mi fie rușine de ce au fost ale mele. Iertați-mă că v-am răpit atâta timp și primiți cele mai bune urări de sănătate și fericire.
Și, cu aceste cuvinte, ieși în grabă din cameră, iar Elizabeth îl auzi în clipa următoare deschizând ușa de la intrare și plecând din casă. Vâltoarea din sufletul ei era acum dureros de mare. Nu știa cum să se mai țină și, de slăbiciune, se așeză și plânse o jumătate de oră. Uimirea ei, când se gândea la cele petrecute, creștea de fiecare dată când le trecea din nou în revistă. Să primească o cerere în căsătorie de la domnul Darcy! El să fi fost îndrăgostit de ea de atâtea luni! Atât de îndrăgostit încât să vrea s-o ia de soție, în ciuda tuturor obiecțiilor care îl făcuseră să-și împiedice prietenul să se însoare cu sora ei și care, în cazul lui, trebuiau să cântărească cel puțin la fel de greu, era aproape de necrezut! Era măgulitor să fi stârnit, fără să știe, o dragoste atât de puternică. Dar mândria lui, mândria lui odioasă, mărturisirea fără rușine a ceea ce făcuse în privința Janei, îndrăzneala de neiertat cu care o recunoscuse, deși n-o putea justifica, și nepăsarea cu care pomenise de domnul Wickham, față de care nici nu încercase să-și tăgăduiască cruzimea, biruiră curând mila pe care gândul la dragostea lui i-o stârnise o clipă.
Rămase cufundată în gânduri foarte tulburătoare până când zgomotul trăsurii lui Lady Catherine o făcu să simtă cât de puțin era în stare să înfrunte privirea atentă a Charlottei și o făcu să fugă în grabă în camera ei.