A doua zi dimineață sperau cu toții să primească o scrisoare de la domnul Bennet, dar poșta sosi fără să aducă un singur rând de la el. Familia lui știa că, în împrejurări obișnuite, era un corespondent cât se poate de neglijent și de zăbavnic; dar într-o asemenea clipă nădăjduiseră că va face un efort. Fură siliți să tragă concluzia că nu avea nicio veste plăcută de trimis; dar ar fi fost bucuroși să fie siguri măcar de asta. Domnul Gardiner nu așteptase decât poșta ca să pornească la drum.
După plecarea lui erau cel puțin siguri că vor primi necontenit știri despre cele ce se petreceau; iar unchiul lor făgăduise la despărțire să-l înduplece pe domnul Bennet să se întoarcă la Longbourn cât mai curând, spre marea mângâiere a surorii sale, care socotea că numai așa putea fi sigură că soțul ei nu va fi ucis în duel.
Doamna Gardiner și copiii urmau să mai rămână câteva zile în Hertfordshire, căci ea credea că prezența ei le-ar putea fi de folos nepoatelor. Le ajuta să o îngrijească pe doamna Bennet și le era o mare mângâiere în orele lor libere. Cealaltă mătușă le vizita și ea des, și întotdeauna, după cum spunea, cu gândul să le înveselească și să le îmbărbăteze — deși, cum nu venea niciodată fără să le povestească vreo nouă pildă a risipei sau a destrăbălării lui Wickham, rareori pleca fără să le lase mai abătute decât le găsise.
Întregul Meryton părea că se întrece în a-l ponegri pe omul care, cu numai trei luni în urmă, fusese aproape un înger al luminii. Se spunea că avea datorii la toți negustorii din localitate, iar intrigile lui, toate cinstite cu numele de seducție, se întinseseră în familia fiecărui negustor. Toată lumea declara că era tânărul cel mai ticălos din lume; și toată lumea începu să descopere că nu avusese niciodată încredere în aparența lui de om cumsecade. Elizabeth, deși nu credea mai mult de jumătate din cele ce se spuneau, credea destul ca încredințarea ei de mai înainte că sora ei era pierdută să devină și mai sigură; și chiar Jane, care credea și mai puțin, își pierduse aproape orice speranță, mai ales că venise acum vremea când, dacă ar fi plecat în Scoția — lucru de care ea nu deznădăjduise niciodată cu totul până atunci —, ar fi trebuit după toate probabilitățile să se afle ceva despre ei.
Domnul Gardiner plecase din Longbourn duminică; marți, soția lui primi o scrisoare de la el, în care le spunea că, de îndată ce sosise, îl găsise pe cumnatul său și îl convinsese să vină în Gracechurch Street; că domnul Bennet fusese la Epsom și la Clapham înainte de sosirea lui, dar fără să afle nimic mulțumitor; și că acum era hotărât să întrebe la toate hotelurile mai de seamă din oraș, căci domnul Bennet credea că se putea să fi tras la unul dintre ele, când ajunseseră la Londra, înainte de a-și găsi o locuință. Domnul Gardiner însuși nu se aștepta la vreun succes de pe urma acestui demers; dar cum cumnatul lui era atât de dornic, avea de gând să-l ajute. Mai adăuga că domnul Bennet nu părea deloc dispus deocamdată să plece din Londra și făgăduia să scrie din nou foarte curând. Mai era și un post-scriptum, cam așa:
I-am scris colonelului Forster să-l rog să afle, dacă e cu putință, de la vreunul dintre prietenii apropiați ai tânărului din regiment, dacă Wickham are rude sau cunoștințe care ar putea ști în ce parte a Londrei s-a ascuns acum. Dacă ar fi cineva la care să ne putem adresa, cu oarecare speranță de a găsi un asemenea fir, ar putea fi un lucru hotărâtor. Deocamdată n-avem nimic care să ne călăuzească. Colonelul Forster va face, cred, tot ce-i stă în putință ca să ne mulțumească în privința asta. Dar, gândindu-mă mai bine, poate că Lizzy ne-ar putea spune mai bine decât oricine ce rude în viață are el acum.
Elizabeth înțelegea fără greutate de unde venea această încredere în cele ce știa ea; dar nu-i stătea în putință să dea vreo informație atât de mulțumitoare pe cât ar fi meritat complimentul.
Nu auzise niciodată ca el să fi avut alte rude în afară de tată și mamă, care muriseră amândoi de mulți ani. Era totuși posibil ca vreunul dintre tovarășii lui din regimentul din …shire să poată da mai multe lămuriri; și, deși nu prea nădăjduia în asta, demersul era totuși ceva de care să-și lege așteptarea.
Fiecare zi la Longbourn era acum o zi de neliniște; dar partea cea mai neliniștită a fiecăreia era ceasul când se aștepta poșta. Sosirea scrisorilor era cea dintâi și cea mai mare pricină de nerăbdare în fiecare dimineață. Prin scrisori avea să se afle orice era de aflat, bun sau rău; și se aștepta ca fiecare zi să aducă vreo veste importantă.
Dar înainte de a mai primi vești de la domnul Gardiner, sosi o scrisoare pentru tatăl lor din altă parte, de la domnul Collins; și cum Jane primise poruncă să deschidă tot ce venea pentru el în lipsa lui, o citi; iar Elizabeth, care știa ce curiozități erau întotdeauna scrisorile lui, se uită peste umărul ei și o citi și ea. Iată ce scria:
Dragă domnule,
Mă simt chemat, prin înrudirea noastră și prin situația mea în viață, să vă împărtășesc durerea pentru cumplita nenorocire care v-a lovit și despre care am fost înștiințați ieri printr-o scrisoare din Hertfordshire. Fiți încredințat, dragă domnule, că doamna Collins și cu mine vă compătimim sincer, pe dumneavoastră și pe toată respectabila dumneavoastră familie, în suferința de acum, care trebuie să fie dintre cele mai amare, căci izvorăște dintr-o pricină pe care nicio vreme n-o poate înlătura. Din partea mea nu vor lipsi argumentele care pot ușura o atât de grea nenorocire sau care vă pot mângâia într-o împrejurare ce trebuie să fie, dintre toate, cea mai dureroasă pentru inima unui părinte. Moartea fiicei dumneavoastră ar fi fost o binecuvântare în comparație cu aceasta. Și e cu atât mai de plâns, cu cât sunt motive să se creadă, după cum mă informează scumpa mea Charlotte, că această destrăbălare în purtarea fiicei dumneavoastră se trage dintr-o îngăduință vinovată; deși, în același timp, spre mângâierea dumneavoastră și a doamnei Bennet, sunt înclinat să cred că firea ei trebuie să fie rea de la natură, altfel nu s-ar fi putut face vinovată de o asemenea grozăvie la o vârstă atât de fragedă. Oricum ar fi, sunteți cumplit de compătimit; și în această părere mi se alătură nu numai doamna Collins, ci și Lady Catherine și fiica ei, cărora le-am povestit întâmplarea. Ele sunt de acord cu mine că acest pas greșit al unei fiice va fi păgubitor pentru soarta tuturor celorlalte; căci cine, după cum binevoiește să spună Lady Catherine însăși, se va mai înrudi cu o asemenea familie? Și această considerație mă face, pe deasupra, să mă gândesc cu și mai mare mulțumire la o anumită întâmplare din noiembrie trecut; căci, de-ar fi fost altfel, ar fi trebuit să fiu amestecat în toată durerea și rușinea dumneavoastră. Îngăduiți-mi deci să vă sfătuiesc, dragă domnule, să vă mângâiați cât se poate de mult, să vă smulgeți pentru totdeauna din inimă copila nevrednică și s-o lăsați să culeagă roadele cumplitei ei fărădelegi.
Rămân, dragă domnule, etc. etc.
Domnul Gardiner nu mai scrise până nu primi răspuns de la colonelul Forster; și nici atunci nu avu ceva plăcut de trimis. Nu se știa ca Wickham să aibă vreo rudă cu care să mai fi păstrat vreo legătură și era sigur că nu avea nicio rudă apropiată în viață. Cunoștințele lui de altădată fuseseră numeroase; dar de când intrase în miliție, nu părea să fi legat o prietenie mai strânsă cu vreuna dintre ele. Nu era deci nimeni despre care să se poată spune că ar putea da vreo veste despre el. Iar în starea jalnică a finanțelor lui, avea un motiv foarte puternic să se ascundă, pe lângă teama de a fi descoperit de rudele Lydiei; căci tocmai ieșise la iveală că lăsase în urmă datorii de joc pentru o sumă foarte însemnată. Colonelul Forster credea că era nevoie de mai bine de o mie de lire ca să-i acopere cheltuielile de la Brighton. Datora destul de mult în oraș, dar datoriile lui de onoare erau și mai înfricoșătoare. Domnul Gardiner nu încercă să ascundă aceste amănunte familiei de la Longbourn; Jane le auzi cu groază.
— Un jucător de cărți! exclamă ea. La asta nu mă așteptam deloc; habar n-aveam.
Domnul Gardiner mai adăuga în scrisoare că îl puteau aștepta pe tatăl lor acasă în ziua următoare, care era sâmbătă. Descurajat de nereușita tuturor strădaniilor lor, cedase rugăminții cumnatului său să se întoarcă la familia lui și să-l lase pe el să facă tot ce împrejurările vor arăta că e nimerit pentru continuarea căutărilor. Când doamnei Bennet i se spuse asta, nu se arătă atât de mulțumită cum se așteptau copiii, având în vedere cât se temuse înainte pentru viața lui.
— Cum! Vine acasă, și fără biata Lydia? exclamă ea. Doar n-o să plece din Londra înainte de a-i găsi. Cine o să se bată cu Wickham și o să-l facă să se însoare cu ea, dacă vine el acasă?
Cum doamna Gardiner începuse să dorească să fie acasă, se hotărî ca ea și copiii să plece la Londra în același timp în care domnul Bennet se întorcea de acolo. Trăsura îi duse deci până la prima stație a călătoriei și îl aduse înapoi la Longbourn pe stăpânul ei.
Doamna Gardiner plecă cu toată nedumerirea în privința Elizabethei și a prietenului ei din Derbyshire care o însoțise din acea parte a lumii. Nepoata ei nu-i pomenise niciodată numele de bunăvoie în fața lor; iar acel soi de așteptare pe jumătate pe care o nutrise doamna Gardiner, că le-ar urma o scrisoare de la el, nu dusese la nimic. De când se întorsese, Elizabeth nu primise nicio scrisoare care să fi putut veni de la Pemberley.
Starea nefericită de acum a familiei făcea de prisos orice altă explicație pentru tristețea ei; așa că nu se putea trage pe drept nicio concluzie din asta — deși Elizabeth, care își cunoștea de acum destul de bine simțămintele, știa foarte bine că, dacă nu l-ar fi cunoscut pe Darcy, ar fi putut îndura ceva mai ușor groaza infamiei Lydiei. I-ar fi cruțat, gândea ea, o noapte nedormită din două.
Când sosi domnul Bennet, avea întru totul aerul lui obișnuit de calm filozofic. Vorbi tot atât de puțin cât avusese întotdeauna obiceiul să vorbească; nu pomeni nimic despre treaba care îl făcuse să plece; și trecu o vreme până ce fiicele lui avură curajul să vorbească despre ea.
Abia după-amiază, când veni la ceai cu ele, se încumetă Elizabeth să aducă vorba; și atunci, când își arătă pe scurt părerea de rău pentru tot ce trebuie să fi îndurat, el răspunse:
— Nu vorbi de asta. Cine să sufere, dacă nu eu? Eu am făcut-o și e drept s-o simt.
— Nu trebuie să fii prea aspru cu tine însuți, răspunse Elizabeth.
— Bine faci că mă pui în gardă împotriva unui asemenea rău. Natura omenească e atât de înclinată să cadă în el! Nu, Lizzy, lasă-mă măcar o dată în viață să simt cât de vinovat am fost. Nu mă tem că voi fi copleșit de simțământul acesta. O să treacă destul de repede.
— Crezi că sunt la Londra?
— Da; unde altundeva s-ar putea ascunde atât de bine?
— Și Lydia voia mereu să meargă la Londra, adăugă Kitty.
— Atunci e fericită, spuse tatăl ei sec; și probabil că șederea ei acolo va fi de oarecare durată.
Apoi, după o scurtă tăcere, continuă:
— Lizzy, nu-ți port pică pentru că sfatul pe care mi l-ai dat în mai s-a dovedit îndreptățit, ceea ce, având în vedere cele întâmplate, arată o oarecare mărinimie.
Fură întrerupți de domnișoara Bennet, care venise să ia ceaiul mamei ei.
— Iată o paradă care îți face bine! exclamă el. Dă atâta eleganță nenorocirii! Altă dată am să fac și eu la fel: am să stau în bibliotecă, cu scufia de noapte pe cap și în halat, și am să dau de lucru cât pot de mult — sau poate că am s-o amân până fuge Kitty.
— Eu n-am să fug, tată, spuse Kitty supărată. Dacă m-aș duce vreodată la Brighton, m-aș purta mai bine decât Lydia.
— Tu, la Brighton! N-aș avea încredere să te las nici măcar până la Eastbourne, nici pentru cincizeci de lire! Nu, Kitty, cel puțin am învățat să fiu prevăzător, și ai să simți urmările. Niciun ofițer nu va mai intra vreodată în casa mea și nici măcar nu va mai trece prin sat. Balurile vor fi cu desăvârșire interzise, afară doar dacă dansezi cu una dintre surorile tale. Și nu vei mai ieși din casă până nu vei putea dovedi că ai petrecut zece minute pe zi în mod rațional.
Kitty, care lua toate aceste amenințări în serios, începu să plângă.
— Lasă, lasă, spuse el, nu te necăji. Dacă vei fi cuminte în următorii zece ani, la sfârșitul lor te duc la o paradă militară.