„Draga mea Lizzy, pe unde te-ai plimbat atâta?” fu întrebarea pe care i-o puse Jane Elizabethei îndată ce aceasta intră în cameră, și toți ceilalți, când se așezară la masă. Ea nu avu de răspuns decât că rătăciseră prin împrejurimi până ce nici ea nu mai știuse unde se află. Se înroși când vorbi; dar nici asta, nici altceva nu trezi vreo bănuială în privința adevărului.
Seara trecu în liniște, fără nimic deosebit. Logodnicii recunoscuți vorbeau și râdeau; cei nerecunoscuți încă tăceau. Darcy nu era omul la care fericirea să se reverse în veselie; iar Elizabeth, tulburată și încurcată, mai curând știa decât simțea că e fericită; căci, în afară de stânjeneala de moment, o așteptau și alte necazuri. Se gândea dinainte la ce vor simți cei din familie când situația ei va fi cunoscută: știa că în afară de Jane nimeni nu-l plăcea și se temea chiar că la ceilalți era o antipatie pe care nici toată averea și însemnătatea lui n-ar fi putut-o șterge.
Noaptea își deschise inima față de Jane. Deși bănuiala era cu totul străină de firea obișnuită a domnișoarei Bennet, de data aceasta nu voia nicidecum să creadă.
— Glumești, Lizzy. Nu se poate! Logodită cu domnul Darcy! Nu, nu, n-ai să mă păcălești; știu că e cu neputință.
— Ce început nenorocit, într-adevăr! Singura mea nădejde erai tu; și sunt sigură că, dacă nu mă crezi tu, nimeni altcineva n-o să mă creadă. Și totuși, sunt cum nu se poate mai serioasă. Nu spun decât adevărul. Mă iubește încă și suntem logodiți.
Jane o privi cu îndoială.
— Oh! Lizzy, nu se poate. Știu cât de nesuferit îți e.
— Nu știi nimic despre asta. Toate astea trebuie uitate. Poate că nu l-am iubit întotdeauna cât îl iubesc acum; dar în asemenea cazuri o memorie bună e de neiertat. E ultima oară când mi-o mai amintesc chiar eu.
Domnișoara Bennet părea tot numai uimire. Elizabeth o asigură din nou, și mai serios, că era adevărat.
— Dumnezeule! Se poate să fie cu adevărat așa? Totuși acum trebuie să te cred, strigă Jane. Scumpa mea, scumpa mea Lizzy, aș vrea să te felicit, te felicit; dar ești sigură — iartă-mi întrebarea —, ești absolut sigură că poți fi fericită cu el?
— Nu încape nicio îndoială. E lucru hotărât între noi că vom fi perechea cea mai fericită din lume. Dar tu te bucuri, Jane? O să-ți placă să ai un asemenea frate?
— Foarte, foarte mult. Nimic nu ne-ar putea încânta mai mult, nici pe Bingley, nici pe mine. Dar ne gândeam la asta, vorbeam despre asta ca despre ceva cu neputință. Și chiar îl iubești destul de mult? Oh! Lizzy, fă orice, numai nu te mărita fără dragoste. Ești absolut sigură că simți ce ar trebui să simți?
— Oh, da! Ai să crezi doar că simt mai mult decât ar trebui, când o să-ți povestesc tot.
— Ce vrei să spui?
— Ei bine, trebuie să mărturisesc că îl iubesc mai mult decât pe Bingley. Mă tem că ai să te superi.
— Surioara mea dragă, fii, fii serioasă acum. Vreau să vorbim foarte serios. Spune-mi fără întârziere tot ce trebuie să știu. Vrei să-mi spui de când îl iubești?
— A venit atât de treptat, încât abia dacă știu când a început; dar cred că trebuie să socotesc de la clipa în care am văzut pentru prima oară frumosul lui parc de la Pemberley.
O nouă rugăminte de a fi serioasă avu totuși efectul dorit; și curând o mulțumi pe Jane cu asigurările ei solemne de dragoste. Odată convinsă în această privință, domnișoara Bennet nu mai avu nimic de dorit.
— Acum sunt cu adevărat fericită, spuse ea, căci vei fi tot atât de fericită ca mine. Întotdeauna l-am prețuit. Chiar și numai pentru dragostea lui pentru tine, și tot l-aș fi stimat întotdeauna; dar acum, ca prieten al lui Bingley și soț al tău, numai Bingley și tu îmi puteți fi mai dragi decât el. Dar, Lizzy, ai fost foarte șireată, foarte rezervată cu mine. Cât de puțin mi-ai povestit din ce s-a petrecut la Pemberley și la Lambton! Tot ce știu despre asta datorez altcuiva, nu ție.
Elizabeth îi spuse de ce păstrase secretul. Nu voise să-l pomenească pe Bingley; iar starea nelămurită a propriilor ei sentimente o făcuse să ocolească tot astfel numele prietenului lui; acum însă nu voia să-i mai ascundă rolul pe care îl avusese el în căsătoria Lydiei. Îi mărturisi totul și petrecură jumătate din noapte stând de vorbă.
— Doamne Dumnezeule! exclamă doamna Bennet a doua zi dimineață, stând la o fereastră. Pe cinstea mea dacă nesuferitul acela de domnul Darcy nu vine iar cu scumpul nostru Bingley! Ce-o fi având de ne tot plictisește venind mereu pe aici? Eram sigură că o să se ducă la vânătoare sau cine știe unde și n-o să ne mai supere cu prezența lui. Ce să facem cu el? Lizzy, trebuie să ieși iar la plimbare cu el, ca să nu-i stea în cale lui Bingley.
Elizabeth abia se putu stăpâni să nu râdă la o propunere atât de nimerită; dar se simțea cu adevărat supărată că mama ei îi dădea mereu un asemenea epitet.
Cum intrară, Bingley o privi atât de grăitor și-i strânse mâna cu atâta căldură, încât nu mai rămânea nicio îndoială că știa totul; și curând după aceea spuse cu glas tare:
— Doamnă Bennet, nu mai aveți pe aici și alte poteci pe unde Lizzy să se poată rătăci iar astăzi?
— Îi sfătuiesc pe domnul Darcy, pe Lizzy și pe Kitty, spuse doamna Bennet, să facă azi-dimineață o plimbare până la Oakham Mount. E o plimbare lungă și frumoasă, iar domnul Darcy n-a văzut niciodată priveliștea.
— Poate fi foarte potrivită pentru ceilalți, răspunse domnul Bingley, dar sunt sigur că ar fi prea obositoare pentru Kitty. Nu-i așa, Kitty?
Kitty recunoscu că ar prefera să rămână acasă. Darcy își mărturisi marea curiozitate de a vedea priveliștea de pe deal, iar Elizabeth consimți în tăcere. Pe când urca să se pregătească, doamna Bennet o urmă, spunându-i:
— Îmi pare tare rău, Lizzy, că ești silită să rămâi singură de tot cu omul ăsta nesuferit; dar sper că n-ai să te superi. E numai de dragul Janei, înțelegi; și nu e nevoie să vorbești cu el decât din când în când; așa că nu-ți face prea mari griji.
În timpul plimbării hotărâră să ceară consimțământul domnului Bennet chiar în seara aceea; Elizabeth își păstră pentru sine sarcina de a-l cere pe al mamei ei. Nu-și putea da seama cum îl va primi mama ei; se întreba uneori dacă toată averea și măreția lui vor fi de ajuns ca să-i învingă oroarea față de om; dar, fie că se va împotrivi cu înverșunare căsătoriei, fie că va fi nespus de încântată de ea, era sigur că purtarea ei va fi la fel de nepotrivită să-i facă cinste judecății; și Elizabeth n-ar fi putut îndura ca domnul Darcy să audă primele izbucniri ale bucuriei ei, cum n-ar fi putut îndura nici prima vehemență a dezaprobării ei.
Seara, curând după ce domnul Bennet se retrase în bibliotecă, îl văzu pe domnul Darcy ridicându-se și el și urmându-l, iar tulburarea ei, văzând asta, fu nespus de mare. Nu se temea că tatăl ei se va împotrivi, dar el avea să fie nefericit, și din pricina ei; gândul că ea, copilul lui preferat, îl va mâhni prin alegerea ei, îl va umple de temeri și de păreri de rău dându-și mâna altuia, era un gând chinuitor, și stătu ca pe jar până ce domnul Darcy se arătă din nou, când, privindu-l, se liniști puțin văzându-l zâmbind. Peste câteva minute el se apropie de masa la care ședea ea cu Kitty și, prefăcându-se că-i admiră lucrul, îi șopti: „Duceți-vă la tatăl dumneavoastră; vă cheamă în bibliotecă.” Ea plecă pe dată.
Tatăl ei se plimba prin cameră, grav și neliniștit.
— Lizzy, spuse el, ce faci? Ți-ai ieșit din minți de-l accepți pe omul ăsta? Nu l-ai urât tu întotdeauna?
Cât de fierbinte își dori atunci ca părerile ei de odinioară să fi fost mai cumpănite, vorbele ei mai măsurate! Ar fi fost scutită de explicații și mărturisiri pe care îi era nespus de greu să le facă; dar acum erau necesare și îl asigură, cam încurcată, de dragostea ei pentru domnul Darcy.
— Sau, cu alte cuvinte, ești hotărâtă să-l iei. E bogat, ce-i drept, și ai să poți avea mai multe rochii frumoase și mai multe trăsuri frumoase decât Jane. Dar te vor face ele fericită?
— Mai ai și alte obiecții, spuse Elizabeth, în afară de convingerea că mi-e indiferent?
— Niciuna. Știm cu toții că e un om mândru și neplăcut; dar asta n-ar fi nimic dacă l-ai plăcea cu adevărat.
— Îl plac, îl plac, răspunse ea cu lacrimi în ochi. Îl iubesc. Într-adevăr, n-are nicio mândrie nepotrivită. E cât se poate de bun și de plăcut. Nu știi cum e el cu adevărat; așa că, te rog, nu mă mâhni vorbind despre el în felul acesta.
— Lizzy, spuse tatăl ei, eu mi-am dat consimțământul. E, într-adevăr, genul de om căruia n-aș îndrăzni niciodată să-i refuz ceva din ce ar binevoi să-mi ceară. Ți-l dau acum și ție, dacă ești hotărâtă să-l iei. Dar lasă-mă să te sfătuiesc să te mai gândești. Îți cunosc firea, Lizzy. Știu că n-ai putea fi nici fericită, nici respectabilă dacă nu ți-ai stima cu adevărat soțul, dacă nu l-ai privi ca pe cineva superior ție. Darurile tale pline de vioiciune te-ar pune în cea mai mare primejdie într-o căsătorie nepotrivită. Cu greu ai putea scăpa de rușine și de nenorocire. Copila mea, nu-mi da durerea de a te vedea neputând să-ți respecți tovarășul de viață. Nu știi ce faci.
Elizabeth, și mai mișcată, îi răspunse serios și solemn; și, în cele din urmă, asigurându-l iar și iar că domnul Darcy era cu adevărat alesul ei, explicându-i schimbarea treptată prin care trecuse părerea ei despre el, povestindu-i că era absolut sigură că dragostea lui nu era lucru de o zi, ci trecuse prin încercarea multor luni de nesiguranță, și înșirându-i cu însuflețire toate calitățile lui, izbuti să învingă neîncrederea tatălui ei și să-l împace cu această căsătorie.
— Ei bine, draga mea, spuse el când ea tăcu, nu mai am nimic de spus. Dacă așa stau lucrurile, te merită. Nu m-aș fi putut despărți de tine, Lizzy a mea, pentru cineva mai puțin vrednic.
Ca să desăvârșească impresia favorabilă, îi povesti atunci ce făcuse domnul Darcy, din proprie voință, pentru Lydia. El o ascultă uluit.
— Asta e într-adevăr o seară a minunilor! Va să zică Darcy a făcut totul: a pus la cale căsătoria, a dat banii, a plătit datoriile individului și i-a obținut gradul de ofițer! Cu atât mai bine. Mă scutește de o mulțime de griji și de economii. Dacă ar fi fost fapta unchiului tău, ar fi trebuit să-i plătesc și i-aș fi plătit; dar tinerii ăștia îndrăgostiți la nebunie fac totul după capul lor. Mâine îi voi oferi să-i plătesc; el va tuna și va fulgera despre dragostea lui pentru tine și cu asta treaba se va încheia.
Își aminti apoi de stânjeneala ei de cu câteva zile în urmă, când îi citise scrisoarea domnului Collins; și, după ce o luă puțin în râs, o lăsă în sfârșit să plece, spunându-i în timp ce ieșea din cameră:
— Dacă vin niște tineri pentru Mary sau pentru Kitty, trimite-i la mine, căci acum sunt cu totul liber.
Elizabethei i se luase de pe inimă o piatră foarte grea; și, după o jumătate de oră de gândire liniștită în camera ei, fu în stare să li se alăture celorlalți destul de stăpână pe sine. Totul era prea proaspăt ca să fie veselă, dar seara se scurse liniștit; nu mai era nimic serios de care să se teamă, iar tihna și obișnuința aveau să vină cu timpul.
Seara, când mama ei urcă în budoar, Elizabeth o urmă și îi făcu importanta comunicare. Efectul fu cât se poate de neobișnuit; căci, auzind-o, doamna Bennet rămase întâi nemișcată, fără să poată scoate o silabă. Și numai după multe, multe minute putu pricepe ce auzise, deși de obicei nu se lăsa greu să creadă ce era spre folosul familiei ei sau ce se înfățișa în chip de pretendent pentru vreuna dintre fiice. În cele din urmă începu să-și revină, să se foiască pe scaun, să se ridice, să se așeze iar, să se mire și să-și facă cruce.
— Doamne Dumnezeule! Doamne, iartă-mă! Ia te gândește! Vai de mine! Domnul Darcy! Cine-ar fi crezut? Și e chiar adevărat? Oh, Lizzy, dulceața mea! Ce bogată și ce mare doamnă ai să fii! Ce bani de buzunar, ce bijuterii, ce trăsuri o să ai! Ale Janei nu-s nimic pe lângă ale tale, absolut nimic. Sunt atât de mulțumită, atât de fericită. Ce om fermecător! Atât de chipeș! Atât de înalt! Oh, draga mea Lizzy! Te rog, cere-i scuze din partea mea că nu l-am putut suferi atâta mai înainte. Sper că o să treacă cu vederea. Draga mea, draga mea Lizzy! O casă la Londra! Tot ce e mai minunat! Trei fete măritate! Zece mii pe an! Oh, Doamne! Ce-o să se aleagă de mine? Am să înnebunesc.
Asta era de ajuns ca să arate că nu era cazul să se îndoiască de încuviințarea ei; iar Elizabeth, bucuroasă că o asemenea revărsare fusese auzită numai de ea, plecă repede. Dar nu stătuse nici trei minute în camera ei, că mama ei veni după ea.
— Copila mea scumpă, strigă ea, nu mă pot gândi la nimic altceva! Zece mii pe an și foarte probabil mai mult! E ca și cum ai lua un lord! Și o dispensă specială: trebuie și ai să te măriți cu o dispensă specială. Dar, iubita mea scumpă, spune-mi ce fel de mâncare îi place mai mult domnului Darcy, ca să i-l pregătesc mâine.
Era o tristă prevestire a felului în care s-ar fi putut purta mama ei cu însuși acel domn; și Elizabeth își dădu seama că, deși era sigură de cea mai fierbinte dragoste a lui și de consimțământul rudelor ei, îi mai rămânea totuși ceva de dorit. Dar ziua următoare trecu mult mai bine decât se așteptase; căci doamna Bennet, din fericire, era atât de intimidată de viitorul ei ginere, încât nu îndrăznea să-i vorbească decât atunci când putea să-i arate vreo atenție sau să-și arate respectul pentru părerea lui.
Elizabeth avu mulțumirea să-și vadă tatăl străduindu-se să-l cunoască mai bine; iar domnul Bennet o asigură curând că Darcy creștea în stima lui cu fiecare ceas.
— Îi admir foarte mult pe toți trei ginerii mei, spuse el. Wickham, poate, e favoritul meu; dar cred că soțul tău îmi va plăcea tot atât cât al Janei.