Când Jane și Elizabeth rămaseră singure, Jane, care fusese mai înainte foarte rezervată în elogierea domnului Bingley, îi mărturisi surorii sale cât îl admira.
— Este exact cum trebuie să fie un tânăr, spuse ea: cu judecată, voios, plin de viață; și n-am mai văzut maniere atât de plăcute! Atâta naturalețe și o creștere atât de desăvârșită!
— Este și frumos, replică Elizabeth, cum ar trebui de altfel să fie orice tânăr, dacă poate! Prin aceasta, caracterul lui devine desăvârșit.
— Am fost tare măgulită când m-a poftit a doua oară la dans. Nu m-am așteptat la un asemenea compliment.
— Nu te-ai așteptat? Eu da, pentru tine. Dar asta este marea deosebire dintre noi: pe tine, complimentele pe care le primești te iau totdeauna prin surprindere; pe mine, niciodată. Ce putea fi mai firesc decât să te poftească încă o dată? Nu se putea să nu vadă că erai cam de cinci ori mai frumoasă decât oricare altă femeie din salon. Pentru asta, galanteria lui nu merită nicio mulțumire. Așa… domnul Bingley este, categoric, foarte drăguț, și îți dau voie să-l placi. Ți-au plăcut mulți alții mai nerozi.
— Lizzy dragă!
— Oh, știi, tu prea ești dispusă să iubești oamenii în general. Nu vezi niciun defect la nimeni. Toți oamenii sunt buni și drăguți în ochii tăi. Niciodată în viața mea nu te-am auzit vorbind de rău pe cineva.
— Doresc din toată inima să nu mă grăbesc când judec pe cineva; dar totdeauna spun ceea ce gândesc.
— Știu că așa este; și tocmai asta e minunea. Cu bunul tău simț, să fii atât de sincer oarbă la neroziile și prostia celorlalți! Să te prefaci îngăduitor este un lucru destul de obișnuit, îl întâlnești la tot pasul. Dar să fii îngăduitor fără ostentație și fără socoteală — să iei partea bună din firea fiecăruia, s-o faci și mai bună și să nu pomenești nimic de părțile proaste — asta numai tu poți. Eh, și-ți plac și surorile acestui tânăr, nu? Manierele lor nu se ridică la înălțimea celor ale lui.
— Desigur nu, la prima vedere; sunt însă femei foarte drăguțe când stai de vorbă cu ele. Domnișoara Bingley va locui la fratele ei și-i va duce gospodăria; și, dacă nu mă înșel, vom avea în ea o vecină încântătoare.
Elizabeth o ascultă în tăcere, dar nu fu convinsă; felul în care se purtaseră la bal nu fusese menit să placă tuturor; și, cu un spirit de observație mai ager și o fire mai puțin maleabilă decât a surorii sale, și cu o judecată pe care nicio atenție arătată ei n-o înmuiase, Elizabeth era foarte puțin dispusă să le aprobe. Erau, într-adevăr, doamne foarte elegante; nu le lipsea buna dispoziție când erau mulțumite, nici darul de a se face plăcute când o doreau; dar erau mândre și încrezute. Erau destul de frumoase; fuseseră educate într-unul dintre cele mai bune pensioane din Londra; aveau o avere de douăzeci de mii de lire; obișnuiau să cheltuiască mai mult decât ar fi trebuit și să frecventeze oameni din înalta societate; erau deci îndreptățite, în toate privințele, să gândească bine despre ele și rău despre alții. Făceau parte dintr-o familie respectabilă din nordul Angliei — fapt întipărit în mințile lor mai adânc decât împrejurarea că averea fratelui lor și a lor proprie fusese dobândită prin negoț.
Domnul Bingley moștenise de la tatăl său o avere care se ridica la aproape o sută de mii de lire; acesta avusese intenția să cumpere o moșie, dar nu a trăit s-o facă. Domnul Bingley avea și el aceeași intenție, și uneori alegea chiar și regiunea; dar deoarece dispunea acum de o casă bună și de dreptul de vânătoare pe domeniu, mulți dintre cei care îi cunoșteau foarte bine firea comodă se întrebau dacă nu-și va petrece restul zilelor la Netherfield, lăsând generației următoare sarcina de a cumpăra moșia.
Surorile lui erau foarte dornice ca domnul Bingley să-și aibă propria sa moșie. Cu toate că el se stabilise acum numai în calitate de chiriaș, domnișoara Bingley nu era câtuși de puțin refractară să se așeze în capul mesei lui; și nici doamna Hurst, care se căsătorise cu un bărbat mai mult elegant decât bogat, nu era mai puțin dispusă să considere casa fratelui său drept a ei proprie, când îi convenea. Abia trecuseră doi ani de când domnul Bingley devenise major că a și fost ispitit de o recomandație întâmplătoare să arunce o privire la Netherfield House. Și într-adevăr, a aruncat o privire la casă, și în casă, timp de o jumătate de oră; i-au plăcut poziția și camerele principale, a fost mulțumit de cele spuse de proprietar despre avantajele locuinței, și a luat-o pe loc.
Între el și Darcy exista o prietenie trainică, în pofida unor mari deosebiri de caracter. Bingley îi era drag lui Darcy pentru firea sa blândă, maleabilă, deschisă, deși nu s-ar fi putut găsi fire care să prezinte un contrast mai izbitor cu a sa proprie și deși Darcy nu părea niciodată nemulțumit de firea lui. Bingley avea cea mai mare încredere în tăria afecțiunii lui Darcy, iar despre judecata acestuia, părerea cea mai înaltă. Ca inteligență, Darcy era superior. Bingley nu era câtuși de puțin lipsit de minte, dar Darcy era deștept. Era în același timp semeț, rezervat și pretențios; și felul său de a fi — deși era binecrescut — nu era atrăgător. În această privință prietenul său îi era mult superior. Oriunde ar fi apărut, Bingley cucerea; Darcy jignea mereu.
Felul în care au vorbit despre balul de la Meryton era destul de grăitor. Bingley nu mai întâlnise niciodată în viața sa oameni mai drăguți sau fete mai frumoase; toți fuseseră nespus de amabili și atenți cu el; nu existase nici formalism, nici rigiditate; se simțise imediat ca între vechi cunoștințe, iar în ceea ce privește pe domnișoara Bennet, nu-și putea închipui un înger mai frumos decât ea. Darcy, dimpotrivă, nu văzuse decât o colecție de oameni cu puțină frumusețe și nicio eleganță; nu simțise pentru niciunul dintre ei nici cel mai mic interes; niciunul nu-i dăduse atenție și compania niciunuia dintre ei nu-i făcuse vreo plăcere. A recunoscut că domnișoara Bennet era drăguță, dar a găsit că zâmbea prea mult.
Doamna Hurst și sora sa au fost de acord cu toate acestea; totuși, au plăcut-o și au admirat-o; și au declarat că e o fată drăguță, una pe care n-aveau obiecțiuni s-o cunoască mai îndeaproape. Domnișoara Bennet a fost deci consacrată ca o fată drăguță, iar fratele lor s-a simțit autorizat, datorită acestei laude, să se gândească la ea cum dorea.