Ziua următoare aduse o scenă nouă la Longbourn. Domnul Collins își făcu declarația în toată regula. Cum se hotărâse s-o facă fără să mai piardă timp, deoarece concediul său ținea numai până sâmbăta următoare, și neavând niciun sentiment de sfială care să i-o facă penibilă chiar și în clipa aceea, se așternu la lucru metodic, ținând seamă de toate regulile pe care le socotea parte integrantă din această treabă. Imediat după micul dejun, găsindu-le împreună pe doamna Bennet, pe Elizabeth și pe una dintre mezine, se adresă mamei în acest fel:
— Pot spera, doamnă, în sprijinul dumneavoastră pe lângă frumoasa dumneavoastră fiică Elizabeth, când îi solicit onoarea unei audiențe particulare în cursul acestei dimineți?
Înainte ca Elizabeth să mai aibă timp pentru altceva decât pentru a roși de uimire, doamna Bennet răspunse pe loc:
— Vai de mine! Da, desigur! Sunt sigură că Lizzy se va simți foarte fericită; sunt sigură că nu poate avea nicio obiecție. Hai, Kitty! Am nevoie de tine sus.
Și, strângându-și lucrul, zori să iasă din cameră, când Elizabeth strigă:
— Mamă dragă, nu pleca. Te rog, nu pleca. Domnul Collins trebuie să mă ierte. Nu poate avea nimic să-mi spună care să nu poată fi auzit de oricine. Plec chiar eu.
— Nu, nu, prostii, Lizzy. Doresc să rămâi pe loc.
Și văzând că Elizabeth, contrariată și stânjenită, părea într-adevăr gata să fugă, adăugă:
— Lizzy, insist să rămâi și să-l asculți pe domnul Collins.
Elizabeth nu se putea opune unei asemenea porunci; și o clipă de gândire făcând-o să vadă că era mai cuminte să termine cât mai repede și mai în liniște cu putință, se așeză din nou și, ocupându-se neîncetat cu lucrul de mână, încercă să-și ascundă simțămintele, împărțite între neplăcere și amuzament. Doamna Bennet și Kitty se îndepărtară; îndată ce rămaseră singuri, domnul Collins începu:
— Credeți-mă, dragă domnișoară Elizabeth, că modestia dumneavoastră, departe de a vă dăuna, se adaugă mai curând celorlalte perfecțiuni ale dumneavoastră. Ați fi fost mai puțin plăcută în ochii mei dacă nu ați fi arătat această mică împotrivire; permiteți-mi să vă asigur însă că am aprobarea onoratei dumneavoastră mame pentru această cerere. Cu greu v-ați putea îndoi de scopul cuvântării mele, oricât de mult pudoarea dumneavoastră firească v-ar îndemna să vă prefaceți; atențiile mele au fost prea vădite pentru a putea fi greșit înțelese. Aproape din clipa când am intrat în această casă v-am ales ca tovarășă a vieții mele viitoare. Dar mai înainte de a mă lăsa furat de sentimentele mele pe această temă, poate ar fi mai cuminte să vă arăt motivele pentru care mă însor și, mai mult decât atât, motivele pentru care am venit în Hertfordshire cu scopul de a-mi alege o soție, așa cum desigur am și făcut.
Imaginea domnului Collins, cu tot calmul lui solemn, furat de sentimentele lui, era gata s-o facă pe Elizabeth să pufnească în râs, încât nu putu folosi scurta pauză pe care el și-o îngădui pentru a încerca să-l oprească; iar el continuă:
— Motivele pentru care mă însor sunt: primul, fiindcă socotesc că este bine ca fiecare preot înstărit (cum sunt eu) să dea exemplul căsătoriei în parohia lui; al doilea, pentru că sunt convins că aceasta va adăuga foarte mult la fericirea mea; al treilea, pe care poate ar fi trebuit să-l menționez mai la început, pentru că acesta este sfatul și recomandarea specială a însăși nobilei doamne pe care am cinstea s-o numesc protectoarea mea. De două ori a binevoit dânsa să-mi spună părerea ei (și încă neîntrebată!) în această privință; și chiar sâmbătă seara, înainte de plecarea mea din Hunsford, între două partide de cadril, pe când doamna Jenkinson aranja taburetul domnișoarei de Bourgh, mi-a spus: „Domnule Collins, trebuie să te însori. Un preot ca dumneata trebuie să se însoare. Fă o alegere bună, găsește o femeie de calitate, de dragul meu și al dumitale; să fie dintre cele active, utile, nu crescută cu pretenții; să fie în stare să facă mult dintr-un venit mic. Acesta e sfatul meu. Găsește o femeie de acest fel, cât poți de repede, adu-o la Hunsford și am s-o vizitez.” Îngăduiți-mi — fiindcă veni vorba — să vă mărturisesc, frumoasă verișoară, că nu socotesc atenția și bunăvoința lui Lady Catherine de Bourgh printre cele mai mici dintre avantajele pe care am putința să vi le ofer. Veți găsi că are maniere pe care nu am cuvinte să le descriu; iar agerimea și vioiciunea dumneavoastră cred că îi vor conveni, în special când vor fi temperate de tăcerea și respectul pe care rangul Senioriei Sale nu se poate să nu le impună. Atâta, privitor la intenția mea, în general, în favoarea căsătoriei; mai rămâne acum de spus ceea ce m-a îndreptat înspre Longbourn în loc să mă mâne înspre împrejurimile parohiei mele, unde, vă rog să mă credeți, există multe tinere femei amabile. De fapt însă, fiind, cum sunt, moștenitorul acestei moșii la moartea stimatului dumneavoastră tată (care totuși poate să mai trăiască încă mulți ani), nu m-am putut împăca deloc cu gândul să nu-mi aleg o soție dintre fiicele sale, pentru ca pierderea să fie pentru ele cât mai mică posibil, atunci când va avea loc tristul eveniment, care totuși, așa cum am mai spus-o, s-ar putea să nu se producă încă vreo câțiva ani. Acesta mi-a fost, scumpă verișoară, motivul; și-mi place să cred că el nu mă va coborî în stima dumneavoastră. Și acum, nu-mi mai rămâne nimic altceva decât să vă încredințez, cu vorbe dintre cele mai arzătoare, de violența sentimentelor mele. Sunt total indiferent la avere și nu voi adresa tatălui dumneavoastră nicio cerere de acest fel, deoarece știu prea bine că n-ar putea fi satisfăcută și că cele o mie de lire în rentă cu patru la sută, care nu vă vor reveni decât după decesul mamei dumneavoastră, sunt tot ce veți putea pretinde vreodată. Asupra acestui capitol, prin urmare, voi păstra neîntrerupt tăcere și puteți fi încredințată că de pe buzele mele nu veți auzi vreodată vreun reproș meschin, atunci când vom fi soț și soție.
Acum era absolut necesar să-l întrerupă.
— Sunteți prea grăbit, domnule, strigă Elizabeth. Uitați că nu v-am dat niciun răspuns. Dați-mi voie s-o fac, fără să mai pierdem timpul. Primiți mulțumirile mele pentru complimentul pe care mi-l faceți. Sunt foarte conștientă de onoarea cererii dumneavoastră, dar îmi este imposibil să fac altfel decât s-o resping.
— Nu aflu acum pentru prima oară, replică domnul Collins, cu un gest ceremonios al mâinii, că printre tinerele domnișoare se obișnuiește a respinge propunerile bărbatului pe care, în secret, au de gând să-l accepte, când acesta le solicită mâna pentru întâia oară, și că uneori refuzul este repetat a doua și chiar a treia oară. Nu sunt deci deloc descumpănit de ceea ce mi-ați spus și sper să nu treacă mult și să vă conduc în fața altarului.
— Pe cuvântul meu, domnule, strigă Elizabeth, speranța dumneavoastră este cam ciudată, după cele ce v-am spus. Vă asigur că nu fac parte dintre acele tinere domnișoare (dacă există cumva astfel de tinere domnișoare) care sunt atât de îndrăznețe, încât să-și pună fericirea în joc, luându-și riscul unei a doua cereri. Refuz cu toată seriozitatea. Dumneavoastră nu m-ați putea face fericită și sunt convinsă că eu sunt ultima femeie din lume care v-ar putea face fericit. Ba mai mult, dacă prietena dumneavoastră, Lady Catherine, m-ar cunoaște, am convingerea că m-ar găsi din toate punctele de vedere nepotrivită pentru această poziție.
— Dacă ar fi sigur că Lady Catherine ar crede astfel… spuse domnul Collins foarte grav. Dar nu pot să-mi închipui că Senioria Sa va avea ceva de zis împotriva dumneavoastră. Și puteți fi sigură că, atunci când voi avea cinstea de a o revedea, îi voi vorbi în termenii cei mai elogioși despre modestia, spiritul dumneavoastră gospodăresc și alte frumoase însușiri pe care le aveți.
— Orice laudă, domnule Collins, va fi într-adevăr inutilă. Trebuie să-mi îngăduiți să judec singură și să-mi faceți cinstea de a crede ceea ce spun. Doresc să fiți foarte fericit și foarte bogat și, refuzându-vă mâna, fac tot ce-mi stă în putere ca să vă împiedic de a fi altfel. Cerându-mă în căsătorie, trebuie să fi dat satisfacție delicateței sentimentelor dumneavoastră față de familia mea și puteți intra în posesia moșiei Longbourn când va fi cazul, fără să vă faceți niciun reproș. Chestiunea poate fi deci socotită complet închisă.
La aceste vorbe se ridică și ar fi părăsit camera dacă domnul Collins nu i s-ar fi adresat astfel:
— Când voi avea din nou onoarea să vorbesc despre acest subiect, sper să primesc un răspuns mai favorabil decât mi-ați dat acum; sunt, cu toate acestea, departe de a vă acuza în prezent de cruzime, deoarece știu că așa se obișnuiește printre persoanele de sexul dumneavoastră — să respingă bărbatul la prima lui cerere; și poate că mi-ați spus deja atât cât trebuie, în conformitate cu adevăratul simț de pudoare al firii femeiești, pentru a mă încuraja în cererea mea.
— Într-adevăr, domnule Collins, strigă Elizabeth oarecum enervată, mă uimiți la culme. Dacă ceea ce v-am spus până acum vă poate părea o încurajare, nu știu cum să-mi exprim refuzul într-un mod care să vă poată convinge că este un refuz.
— Trebuie să-mi dați voie, scumpă verișoară, să cred că cererea mea este refuzată numai de formă. Motivele pentru care cred astfel sunt, pe scurt, următoarele: nu mi se pare că persoana mea ar fi nedemnă să fie acceptată de dumneavoastră, sau că căminul pe care vi-l pot oferi ar fi altfel decât foarte dezirabil. Poziția mea în lume, legăturile mele cu familia de Bourgh și rudenia mea cu familia dumneavoastră sunt tot atâtea împrejurări foarte favorabile mie; și ar trebui să mai țineți seama că, în ciuda numeroaselor dumneavoastră farmece, nu este deloc sigur că vi se va mai face vreodată o altă cerere în căsătorie. Zestrea dumneavoastră este, din nefericire, atât de mică, încât, foarte probabil, ea va anihila efectul drăgălășeniei dumneavoastră și al bunelor dumneavoastră însușiri. Deoarece trebuie să conchid că refuzul dumneavoastră nu este serios, îmi place să-l atribui dorinței dumneavoastră de a-mi stârni și mai mult dragostea, ținându-mă în nesiguranță, în acord cu practica obișnuită printre femeile distinse.
— Vă asigur, domnule, că n-am nici cea mai mică pretenție că aș fi dotată cu acest fel de distincție care constă în a chinui un om onorabil. Aș prefera complimentul de a fi crezută sinceră. Vă mulțumesc iară și iară pentru cinstea ce mi-ați făcut-o, dar îmi este imposibil să accept cererea dumneavoastră în căsătorie. Din toate punctele de vedere sentimentele mele mi-o interzic. Pot să vorbesc mai limpede de atât? Nu mă considerați acum o femeie distinsă care are de gând să vă chinuie, ci o făptură rațională care vă spune adevărul din toată inima.
— Sunteți mereu fermecătoare! strigă Collins, cu un aer de neîndemânatică galanterie, și sunt convins că atunci când cererea mea va fi consfințită de autoritatea expresă a ambilor dumneavoastră excelenți părinți, ea nu va putea fi socotită decât acceptabilă.
Elizabeth nu mai avu ce răspunde la asemenea încăpățânare într-o voită amăgire de sine și se retrase imediat în tăcere, hotărâtă ca, în caz că domnul Collins va persista să considere repetatele ei refuzuri drept măgulitoare încurajări, să se adreseze tatălui ei al cărui „nu” ar putea fi rostit în așa fel, încât să fie decisiv, și a cărui purtare, cel puțin, nu va putea fi luată drept mofturi și cochetărie de femeie distinsă.