— Sper, scumpa mea, spuse domnul Bennet soției sale, a doua zi de dimineață, la micul dejun, că ai comandat o masă bună pentru astăzi, deoarece am motive să aștept un adaos la grupul nostru familial.
— La cine te gândești, dragul meu? Sunt sigură că nu știu să vină cineva, afară doar dacă nu s-o întâmpla să treacă pe aici Charlotte Lucas și sper că mesele mele sunt destul de bune pentru dânsa. Nu cred să aibă multe mese de astea acasă la ea.
— Persoana despre care vorbesc este un domn și un străin.
Ochii doamnei Bennet scânteiară.
— Un domn și un străin! E domnul Bingley, sunt sigură. Vai, Jane, n-ai lăsat să-ți scape o vorbă despre asta, șireată ce ești! Ei bine, sunt, desigur, foarte fericită să-l primesc pe domnul Bingley. Dar, Doamne Dumnezeule! Ce nenorocire! Nu se găsește azi nicio bucățică de pește! Lydia, suflețelul meu, sună, te rog. Trebuie să vorbesc imediat cu Hill.
— Nu este domnul Bingley, o întrerupse soțul său, este cineva pe care nu l-am văzut în viața mea.
Lucrul acesta stârni o uimire generală, iar el avu plăcerea să fie chestionat cu zel de soția și cele cinci fiice ale sale, deodată.
După ce se amuză un timp de curiozitatea lor, le dădu următoarea explicație:
— Acum aproape o lună, am primit această scrisoare și, acum aproape două săptămâni, am răspuns la ea, fiindcă am socotit că este o chestiune oarecum delicată, care cere o atenție grabnică. Este o scrisoare de la vărul meu, domnul Collins, care după moartea mea vă poate da afară din această casă, când i-o plăcea.
— Vai, dragul meu, strigă soția, nu pot s-aud pomenindu-se de asta. Mă rog dumitale, nu-mi vorbi de omul ăsta odios. Socot că este lucrul cel mai groaznic din lume ca moșia dumitale să treacă, prin clauza de moștenire, în alte mâini decât ale propriilor dumitale copii, și te asigur că, în locul dumitale, aș fi încercat de mult să fac ceva în chestia asta.
Jane și Elizabeth încercară să-i explice ce înseamnă o clauză de moștenire. Încercaseră adesea și mai înainte, dar era un subiect la care doamna Bennet nu mai asculta de rațiune, și continua să blesteme cruzimea de a lua o moșie de la o familie cu cinci fete ca s-o dai unui om de care nu-i păsa nimănui.
— Este, desigur, un act de mare nedreptate, spuse domnul Bennet, iar pe domnul Collins nimic nu-l poate spăla de vina de a moșteni proprietatea Longbourn. Dar, dacă vrei să-i asculți scrisoarea, s-ar putea ca felul lui de a spune lucrurile să te liniștească puțin.
— Nu! Sunt sigură că n-am să mă liniștesc și cred că este o mare obrăznicie și o mare ipocrizie din partea lui că ți-a scris. Detest asemenea prieteni falși. Ce-l împiedica oare să continue să se războiască mai departe cu dumneata, așa cum a făcut și tatăl său, înaintea lui?
— Ei bine, în chestiunea asta pare să aibă, cu adevărat, unele scrupule filiale, așa cum vei auzi chiar acum.
Hunsford, lângă Westerham, Kent, 15 octombrie
Dragă domnule,
Neînțelegerea existentă între dumneavoastră și al meu defunct prea stimat tată mi-a pricinuit totdeauna multă neliniște și, de când am avut nefericirea de a-l pierde, am fost adesea însuflețit de dorința unei reconcilieri; m-au reținut, un timp, însă, propriile mele îndoieli, teamă fiindu-mi că a fi în termeni buni cu cineva cu care dânsul a binevoit întotdeauna a fi în discordie ar putea părea o lipsă de respect față de memoria domniei sale.
— Ei, ce spui, doamnă Bennet?
Acum însă m-am hotărât în privința aceasta deoarece, fiind hirotonisit de Paște, am avut marele noroc de a fi distins cu protecția Prea Onorabilei Lady Catherine de Bourgh, văduva lui Sir Lewis de Bourgh, a cărei mărinimie și bunătate m-au ales pentru bogata parohie de aici, unde mă voi strădui, în mod neprecupețit, să mă comport cu un respect plin de recunoștință față de Senioria Sa, fiind totdeauna gata să îndeplinesc ritualul și ceremoniile instituite de Biserica Anglicană. Ca un om al bisericii simt că este de datoria mea să promovez și să instaurez binecuvântarea păcii în sânul tuturor familiilor din sfera mea de influență și, pe aceste temeiuri, mă măgulesc cu gândul că prezenta mea ofertă de bună înțelegere este demnă de toată lauda și că împrejurarea că sunt următorul moștenitor al moșiei Longbourn, potrivit clauzei de moștenire, va fi trecută cu vederea de către dumneavoastră și că nu veți fi ispitit să refuzați ramura de măslin ce vi se întinde. Nu pot fi decât afectat de faptul că sunt instrumentul unor neajunsuri pentru amabilele dumneavoastră fiice și vă solicit îngăduința de a-mi cere iertare pentru aceasta și de a vă asigura de dorința mea de a le aduce orice reparare posibilă a prejudiciilor create; dar despre aceasta, mai târziu. Dacă nu aveți nicio obiecție în a mă primi în casa dumneavoastră, mi-am propus marea bucurie de a vă prezenta respectele mele, dumneavoastră și familiei dumneavoastră, luni, 18 noiembrie, pe la ora patru, și de a abuza de ospitalitatea dumneavoastră până în sâmbăta de peste o săptămână, ceea ce pot face fără nicio împiedicare, deoarece Lady Catherine este departe de a se împotrivi unei absențe ocazionale în ziua de duminică, cu condiția ca un alt preot să fie însărcinat cu slujba din acea zi.
Cu respectuoase omagii pentru doamna și fiicele dumneavoastră, rămân, dragă domnule, al dumneavoastră voitor-de-bine și prieten,
William Collins
— La ora patru, așadar, îl putem aștepta pe acest domn împăciuitor, spuse domnul Bennet în timp ce împăturea la loc scrisoarea. Pe cuvântul meu, pare să fie un tânăr foarte scrupulos și amabil și nu mă îndoiesc că se va dovedi a fi o cunoștință prețioasă, în special dacă Lady Catherine va fi atât de îngăduitoare și-l va lăsa să mai vină pe la noi.
— E totuși oarecare bun-simț în cele ce spune în privința fetelor și, dacă este dispus să repare cumva prejudiciile create, n-am să fiu eu aceea care să-l împiedic.
— Deși, spuse Jane, este greu să ghicești în ce mod are de gând să facă îndreptările pe care crede că ni le datorează, dorința asta îi face cinste.
Pe Elizabeth o izbi mai ales marele lui respect pentru Lady Catherine și intenția-i binevoitoare de a-și boteza, cununa și îngropa enoriașii ori de câte ori va fi nevoie.
— Trebuie să fie un fenomen, cred, spuse ea. Nu mi-l pot închipui. Este ceva atât de pompos în stilul lui! Și ce-o fi vrând să spună cu scuzele pentru faptul că e următorul în clauza de moștenire? Doar nu ne putem închipui că ar împiedica-o, dacă ar putea. Poate fi un om cu judecată, tată?
— Nu, draga mea, nu cred. Mă aștept să-l găsesc tocmai contrariul. În scrisoarea lui este un amestec de servilism și înfumurare care promite multe. Sunt nerăbdător să-l cunosc.
— Din punctul de vedere al compunerii, interveni Mary, scrisoarea lui nu pare să aibă cusururi. Ideea cu ramura de măslin nu este poate nouă de tot, cred totuși că este bine exprimată.
Pentru Catherine și Lydia, nici scrisoarea, nici autorul ei nu prezentau vreun interes. Era aproape imposibil ca vărul lor să apară într-o tunică stacojie și, de câteva săptămâni, nu mai aflaseră nicio plăcere în compania unui bărbat îmbrăcat în altă culoare. Cât despre mama lor, scrisoarea domnului Collins estompase mult din reaua ei voință și se pregătea să-l primească cu o liniște care îi uimi pe soțul și pe fiicele sale.
Domnul Collins sosi punctual până la secundă și fu primit de întreaga familie, cu multă amabilitate. Domnul Bennet vorbi într-adevăr foarte puțin; doamnele, însă, erau destul de dispuse la vorbă, iar domnul Collins nu părea nici să aibă nevoie de încurajare și nici să fie înclinat spre tăcere. Era un tânăr înalt, greoi, în vârstă de douăzeci și cinci de ani. Avea un aer grav, impozant și un fel de a fi ceremonios. De-abia se așezase și îi și făcu doamnei Bennet complimente pentru fiicele sale atât de frumoase; îi spuse că a auzit mult despre frumusețea lor, dar că, în cazul de față, faima nu era la înălțimea adevărului și, adăugă el, nu se îndoia că, la timpul potrivit, mama le va vedea pe toate bine rostuite la casa lor. Galanteria aceasta n-a prea fost pe placul unora dintre auditoare, dar doamna Bennet, care nu făcea nazuri la niciun compliment, răspunse pe loc:
— Sunteți foarte amabil, domnule, nu mă îndoiesc, și doresc din toată inima să fie așa căci, altfel, vor rămâne tare nevoiașe. Lucrurile sunt atât de ciudat așezate.
— Faceți aluzie, probabil, la clauza de moștenire a acestei moșii.
— Oh, domnule, așa e, într-adevăr. Este un lucru tare întristător pentru bietele mele copile, trebuie s-o recunoașteți. Nu că vreau să vă fac vinovat pe dumneavoastră pentru că, știu, asemenea lucruri țin de întâmplare în viață. Nu se poate ști pe ce mâini ajung moșiile, odată ce sunt legate printr-o clauză de moștenire.
— Sunt foarte conștient, doamnă, de necazurile frumoaselor mele verișoare și-aș putea spune multe în chestiunea asta, dacă nu m-aș teme să nu par îndrăzneț și pripit. Pot însă să le asigur pe domnișoare că vin pregătit să le admir. Deocamdată nu voi spune mai mult, dar poate, când ne vom cunoaște mai bine…
Domnul Collins fu întrerupt de chemarea la masă; și fetele își zâmbiră una alteia. Ele nu erau singurele ținte ale admirației domnului Collins. Holul, sufrageria și toată mobila fură examinate și admirate; iar laudele lui pentru fiecare lucru ar fi încălzit inima doamnei Bennet dacă nu ar fi fost presupunerea chinuitoare că le cerceta pe toate ca pe viitoarea lui proprietate. Masa, la rândul ei, fu de asemenea mult lăudată și musafirul rugă să i se spună căreia dintre frumoasele sale verișoare se datora gustul excelent al bucatelor. Aici însă fu pus la punct de doamna Bennet care-l asigură, oarecum scorțoasă, că erau foarte bine în stare să țină o bucătăreasă bună și că fiicele ei nu aveau ce căuta în bucătărie. Domnul Collins își ceru iertare pentru că o indispusese. Doamna Bennet declară, pe un ton mai moale, că nu se simțea deloc jignită; dar el continuă să se scuze aproximativ un sfert de ceas.