Domnul Wickham a fost atât de mulțumit de această conversație, încât niciodată nu s-a mai necăjit nici el și nici n-a mai supărat-o pe draga lui soră Elizabeth, deschizând acest subiect; iar ea era încântată că spusese destul ca să-l fi potolit.
Ziua plecării lui și a Lydiei veni curând, și doamna Bennet fu silită să se supună unei despărțiri care, întrucât soțul ei nu voia nici în ruptul capului să accepte planul ei de a se duce cu toții la Newcastle, avea să dureze probabil cel puțin un an de zile.
— Oh! Lydia mea dragă, strigă ea, când ne vom vedea iar?
— Ah! Doamne! Nu știu. Poate nici în doi-trei ani.
— Scrie-mi foarte des, draga mea.
— Cât de des voi putea. Dar știi, femeile măritate n-au niciodată mult timp pentru scris. Surorile mele însă pot să-mi scrie; n-au să aibă nimic altceva de făcut.
Urările de bun rămas ale domnului Wickham fură mult mai calde decât ale soției sale. El zâmbea, arăta frumos și spuse multe lucruri drăguțe.
— E cel mai grozav flăcău, spuse domnul Bennet îndată ce ieșiră din casă, pe care l-am văzut vreodată. Zâmbește dulceag, rânjește și ne face curte la toți. Sunt nespus de mândru de el. Îl provoc chiar și pe Sir William Lucas însuși să-mi arate un ginere mai de preț.
Pierderea fiicei sale o făcu pe doamna Bennet foarte abătută timp de câteva zile.
— Mă gândesc adesea, spuse ea, că nimic nu este mai rău decât să te desparți de cei dragi; te simți atât de părăsită fără ei.
— Vezi, mamă, aceasta este urmarea măritișului unei fiice, spuse Elizabeth. Trebuie să te facă să te simți mai mulțumită că celelalte patru sunt nemăritate.
— Nu este vorba de asta. Lydia nu mă părăsește pentru că s-a măritat, ci numai pentru că s-a întâmplat ca regimentul soțului ei să fie atât de departe. Dacă ar fi fost mai aproape, nu ar fi plecat atât de curând.
Dar starea de abatere în care o aruncase acest eveniment nu dură mult, iar inima i se deschise din nou frământărilor speranței datorită unei vești care începuse tocmai atunci să circule. Menajera de la Netherfield primise ordinul să facă pregătiri pentru sosirea stăpânului ei, care urma să vină peste o zi-două, ca să vâneze acolo câteva săptămâni. Doamna Bennet stătea ca pe ghimpi. Pe rând, se uita la Jane, zâmbea și clătina din cap.
— Ia te uită, ia te uită! Va să zică domnul Bingley vine din nou, soră dragă — îi spuse ea doamnei Philips, care îi adusese cea dintâi vestea. — Ei, cu atât mai bine. Nu că mi-ar păsa. El nu înseamnă nimic pentru noi, înțelegi, iar eu, ce să-ți spun, nu vreau să mai dau ochii cu el. Totuși, e foarte binevenit la Netherfield, dacă-i face plăcere. Și cine știe ce se mai poate întâmpla! Dar asta nu înseamnă nimic pentru noi. Știi, soră dragă, ne-am înțeles de mult să nu mai spunem o vorbă despre asta. Și zi, e absolut sigur c-o să vină?
— Poți fi sigură, replică cealaltă, căci doamna Nichols a fost aseară în Meryton. Am văzut-o trecând și-am ieșit și eu, anume ca să aflu adevărul; și mi-a spus că e absolut adevărat. Vine cel mai târziu joi, foarte probabil miercuri. Se ducea la măcelărie, mi-a spus, anume ca să comande niște carne pentru miercuri, și are trei perechi de rațe numai bune de tăiat.
Domnișoara Bennet nu putuse auzi de venirea lui fără să se schimbe la față. Erau multe luni de când nu-i mai rostise numele în fața Elizabethei; dar acum, îndată ce rămaseră singure, spuse:
— Lizzy, am văzut că te uitai la mine astăzi, când mătușa ne-a vorbit despre zvonul care circulă, și știu că păream tulburată; dar să nu-ți închipui că era din cine știe ce pricină prostească. M-am simțit numai încurcată o clipă, pentru că știam că toți se vor uita la mine. Te asigur că vestea nici nu mă bucură, nici nu mă întristează. Mă bucur de un singur lucru: că vine singur; pentru că așa îl vom vedea mai puțin. Nu că mă tem de mine însămi, dar am groază de comentariile celorlalți.
Elizabeth nu știa ce să creadă. Dacă nu l-ar fi văzut în Derbyshire, ar fi putut presupune că era în stare să vină acolo fără alt scop decât cel mărturisit; dar ea tot îl mai credea îndrăgostit de Jane și nu știa ce era mai probabil: că venea cu încuviințarea prietenului său sau că era destul de îndrăzneț ca să vină fără ea.
— Și totuși e greu, se gândea ea uneori, ca bietul om să nu poată veni într-o casă pe care a închiriat-o legal fără să stârnească atâtea presupuneri! Eu una am să-l las în pace.
În ciuda celor afirmate de sora ei, care chiar credea că acestea îi erau simțămintele în așteptarea sosirii lui, Elizabeth își putea da ușor seama că starea ei sufletească era tulburată. Era mai neliniștită, mai schimbătoare decât o văzuse adesea.
Subiectul care, cu aproape un an în urmă, fusese atât de aprins dezbătut de părinții lor, fu din nou adus pe tapet.
— Cum o sosi domnul Bingley, dragul meu, spuse doamna Bennet, ai să te duci, desigur, să-i faci o vizită.
— Nu, nu! M-ai silit să-i fac o vizită anul trecut și mi-ai promis că, dacă mă duc, o să se însoare cu una dintre fiicele mele. Dar s-a ales praful; și nu vreau să mai fiu trimis încă o dată după potcoave de cai morți.
Soția lui îi arătă cât de absolut necesară era o astfel de atenție din partea tuturor domnilor din vecinătate, la întoarcerea lui la Netherfield.
— E o etichetă pe care o disprețuiesc, spuse el. Dacă dorește societatea noastră, n-are decât s-o caute. Știe unde locuim. N-am să-mi irosesc eu ceasurile alergând după vecinii mei de câte ori pleacă și vin iar înapoi.
— Ei bine, tot ce știu este că o să fie o cumplită grosolănie dacă n-ai să te duci. Totuși, asta n-o să mă împiedice să-l poftesc să ia masa aici; sunt hotărâtă. Trebuie s-o poftim în curând pe doamna Long și pe soții Goulding. Asta face, cu noi cu tot, treisprezece, așa că va fi la masă tocmai un loc pentru el.
Mângâindu-se cu această hotărâre, îi fu mai ușor să îndure lipsa de politețe a soțului; deși era foarte umilitor să știe că, din această pricină, toți vecinii ei îl puteau vedea pe domnul Bingley înaintea lor. Cum ziua sosirii lui se apropia…
— Începe să-mi pară rău că vine, îi spuse Jane surorii ei. N-ar fi nimic — l-aș putea vedea cu toată indiferența —, dar abia dacă mai pot răbda să aud vorbindu-se fără încetare despre asta. Mama are intenții bune, dar nu știe — nimeni nu poate ști — cât sufăr din cauza celor ce spune. Ce fericită o să fiu când va pleca de la Netherfield!
— Aș vrea să pot spune ceva care să te mângâie, răspunse Elizabeth, dar este cu totul peste puterile mele. E firesc s-o simți; și satisfacția obișnuită de a-i predica răbdare celui care suferă îmi este refuzată, pentru că tu ai întotdeauna atât de multă.
Domnul Bingley sosi. Prin mijlocirea servitorilor, doamna Bennet reuși să afle vestea înaintea tuturor, pentru ca răstimpul de neliniște și agitație să fie, pentru ea, cât mai lung cu putință. Număra zilele ce trebuiau să treacă până să-i poată trimite invitația, fără nicio speranță de a-l vedea înainte. Dar în a treia dimineață de la sosirea lui în Hertfordshire îl văzu, de la fereastra budoarului ei, intrând pe pajiștea împrejmuită și venind călare spre casă.
Își chemă în grabă fiicele să-i împărtășească bucuria. Jane își păstră, hotărâtă, locul la masă; dar Elizabeth, ca să-i facă pe plac mamei sale, se duse la fereastră — privi — îl văzu pe domnul Darcy cu el și se așeză la loc lângă sora ei.
— E un domn cu el, mamă, spuse Kitty; cine poate să fie?
— Vreun cunoscut de-al lui, presupun, draga mea. Nu știu, zău.
— Ia te uită! răspunse Kitty, seamănă leit cu domnul acela care era mereu cu el, mai înainte. Domnul… cum îi zice… omul acela înalt și mândru.
— Dumnezeule mare! Domnul Darcy! Chiar așa e, zău. Ei bine, orice prieten de-al domnului Bingley va fi, fără îndoială, totdeauna binevenit la noi; dar altfel, trebuie să spun că nu-l pot suferi nici în ochi.
Jane se uită la Elizabeth, surprinsă și îngrijorată. Știa prea puține despre întâlnirea lor din Derbyshire și de aceea simțea stânjeneala prin care trebuia să treacă sora ei, văzându-l aproape pentru întâia oară după ce primise scrisoarea lui explicativă. Amândouă surorile erau destul de stingherite. Fiecare se îngrijora pentru cealaltă și, desigur, și pentru ea însăși; iar mama lor continua să vorbească despre antipatia ei pentru domnul Darcy și despre hotărârea de a fi politicoasă cu el numai pentru că era prietenul domnului Bingley, fără ca vreuna dintre ele s-o audă. Elizabeth avea însă motive de neliniște pe care Jane nu le putea încă bănui, căci nu avusese până atunci curajul să-i arate scrisoarea doamnei Gardiner sau să-i vorbească despre schimbarea propriilor ei sentimente față de el. Pentru Jane, el nu putea fi decât un bărbat a cărui cerere în căsătorie sora ei o respinsese și ale cărui merite ea le subapreciase; dar pentru Elizabeth, care știa mult mai multe, el era omul căruia întreaga familie îi datora cea mai mare binefacere și pe care ea însăși îl privea cu un interes, dacă nu tot atât de tandru, cel puțin tot atât de rezonabil și de drept ca acela pe care Jane îl avea pentru Bingley. Uimirea ei la venirea lui — la venirea lui la Netherfield, la Longbourn, căutând-o din nou de bunăvoie — era aproape tot atât de mare ca aceea pe care o simțise când văzuse prima oară purtarea lui schimbată, în Derbyshire.
Sângele, care îi fugise din obraji, se întoarse pentru o jumătate de minut cu și mai multă văpaie, și un surâs de încântare îi lumină ochii, cât timp se gândi că dragostea și dorințele lui trebuie să fi rămas neclintite; dar nu voia să se lase încredințată.
— Mai întâi să văd cum se poartă, își spuse ea; va fi atunci destul de devreme ca să sper.
Stătea aplecată cu toată atenția asupra lucrului ei, străduindu-se să fie calmă și fără să îndrăznească să-și ridice ochii, până ce o curiozitate plină de neliniște îi îndreptă privirile spre chipul surorii sale, în timp ce servitorul se apropia de ușă. Jane arăta ceva mai palidă decât de obicei, dar mai liniștită decât se așteptase Elizabeth. La intrarea domnilor, obrajii i se îmbujorară; îi primi totuși cu destulă naturalețe și cu o cuviință în purtare în care nu se vedea niciun semn de resentiment, dar nici vreo amabilitate de prisos.
Elizabeth le spuse și unuia, și celuilalt numai atât cât o cerea politețea și se așeză iarăși la lucru, cu o sârguință pe care nu o avea des. Cutezase să-i arunce lui Darcy o singură privire. Arăta serios, ca de obicei, și, se gândi ea, mai degrabă așa cum arăta de obicei în Hertfordshire decât cum îl văzuse la Pemberley. Dar poate că în prezența mamei ei el nu putea fi ceea ce fusese față de unchiul și mătușa ei. Presupunerea era dureroasă, dar nu improbabilă.
Pe Bingley îl văzuse și pe el numai o clipă, și în acest scurt răstimp îl văzuse arătând și mulțumit, și stânjenit. Doamna Bennet îl primi cu o politețe atât de mare încât cele două fiice ale ei se rușinară, mai ales în contrast cu politețea rece și ceremonioasă a reverenței și a cuvintelor pe care i le adresă prietenului său.
Elizabeth mai ales, care știa că acestuia din urmă îi datora mama ei salvarea fiicei sale preferate de o dezonoare iremediabilă, se simți rănită și tulburată până la durere de o deosebire atât de nedrept făcută.
Darcy, după ce o întrebă ce mai făceau domnul și doamna Gardiner — întrebare la care ea nu putu răspunde fără să se tulbure —, abia dacă mai spuse ceva. Nu ședea lângă ea; poate aceasta era cauza tăcerii lui; dar în Derbyshire nu fusese așa. Acolo vorbise cu rudele ei când nu putuse vorbi cu ea. Acum însă trecuseră câteva minute fără să i se audă glasul; și când, din când în când, neputând să-și stăpânească curiozitatea, își ridica ochii spre chipul lui, îl găsea privind-o pe Jane tot atât de des cât și pe ea și adesea neprivind nimic altceva decât podeaua. Era vădit mai îngândurat și mai puțin dornic să placă decât fusese când se întâlniseră ultima oară. Elizabeth era dezamăgită și supărată pe ea însăși că era dezamăgită.
— Puteam să mă aștept să fie altfel? își spuse ea. Și totuși, de ce a venit?
Nu avea chef de conversație cu nimeni în afară de el; iar lui abia dacă avea curajul să-i vorbească.
Întrebă de sora lui, dar mai mult nu putu.
— E mult de când ați plecat de aici, domnule Bingley, spuse doamna Bennet.
El recunoscu numaidecât.
— Începusem să mă tem că n-o să vă mai întoarceți niciodată. Lumea chiar spunea că aveți de gând să plecați definitiv de Sfântul Mihail; totuși sper că nu este adevărat. De când ați plecat s-au întâmplat o mulțime de schimbări prin vecini. Domnișoara Lucas s-a măritat și e la casa ei; și una dintre fetele mele. Presupun că ați auzit; trebuie să fi văzut, de fapt, în ziare. Știu că a fost și în „Times”, și în „Courier”, deși nu era pus așa cum ar fi trebuit. Scria numai „De curând, George Wickham, Esq., cu domnișoara Lydia Bennet”, fără o vorbuliță despre tatăl ei, sau unde locuia, sau orice altceva. Și unde mai pui că l-a redactat fratele meu Gardiner; mă mir cum de-a putut face așa o bălmăjeală. L-ați văzut?
Bingley îi răspunse că da și o felicită. Elizabeth nu îndrăznea să-și ridice ochii. N-ar fi putut deci spune ce chip avea domnul Darcy.
— Este minunat, desigur, să ai o fiică bine măritată, continuă mama ei; dar, în același timp, domnule Bingley, mi-e foarte greu că mi-a fost luată de lângă mine. Au plecat la Newcastle, un loc tare departe spre nord, se pare, și acolo vor rămâne nu știu câtă vreme. Acolo e regimentul lui; căci bănuiesc că ați auzit că a părăsit regimentul din …shire și a intrat în armata regulată. Slavă Domnului! Are și el câțiva prieteni, deși poate nu atâția câți merită.
Elizabeth, care știa că săgeata era îndreptată spre domnul Darcy, era atât de copleșită de rușine, încât abia mai putea să stea locului. Lucrul acesta îi dezlegă însă limba, cum nimic altceva nu reușise până atunci; și îl întrebă pe Bingley dacă avea de gând să rămână deocamdată la țară. Câteva săptămâni, credea el.
— După ce veți fi împușcat toate păsările dumneavoastră, domnule Bingley, spuse mama ei, vă rog să poftiți aici și să împușcați câte vreți pe moșia domnului Bennet. Sunt sigură că va fi nespus de fericit să vă facă pe plac și că va păstra pentru dumneavoastră stolurile cele mai bune.
Elizabeth se simți și mai nenorocită în fața unei atenții atât de inutile, atât de băgăcioase! Dacă aceleași frumoase perspective care îi măguliseră cu un an în urmă s-ar fi ivit din nou acum, era convinsă că totul s-ar fi grăbit spre același sfârșit supărător. În clipa aceea simți că ani întregi de fericire nu le-ar putea despăgubi, pe Jane și pe ea, pentru asemenea clipe de dureroasă jenă.
— Prima dorință a inimii mele, își spuse ea, este să nu mai fiu niciodată în compania vreunuia dintre ei. Societatea lor nu poate aduce nicio plăcere care să răscumpere o asemenea suferință! De nu l-aș mai vedea niciodată nici pe unul, nici pe celălalt!
Totuși suferința, pe care nici ani întregi de fericire nu aveau s-o poată răscumpăra, se alină curând simțitor, când observă cât de mult frumusețea surorii ei reaprindea admirația fostului ei admirator. Când intrase, el îi vorbise doar puțin, dar cu fiecare cinci minute care treceau părea să-i acorde tot mai multă atenție. O găsea tot atât de frumoasă ca anul trecut, tot atât de blândă și de naturală, deși nu chiar atât de vorbăreață. Jane dorea mult să nu se observe la ea nicio schimbare și era cu adevărat convinsă că vorbea tot atât cât întotdeauna; dar mintea îi era atât de ocupată, încât nu-și dădea întotdeauna seama când tăcea.
Când domnii se ridicară să plece, doamna Bennet își aminti de politețea pe care și-o pusese în gând, și fură poftiți și se învoiră să ia masa la Longbourn peste câteva zile.
— Îmi sunteți dator cu o vizită, domnule Bingley, adăugă ea, pentru că iarna trecută, când ați plecat la Londra, mi-ați promis să luați masa în familie cu noi îndată ce vă veți întoarce. N-am uitat, vedeți bine; și vă asigur că am fost foarte dezamăgită că nu v-ați mai întors să vă țineți promisiunea.
La această mustrare, Bingley avu un aer puțin încurcat și spuse ceva despre regretul lui de a fi fost împiedicat de treburi. Apoi plecară.
Doamna Bennet fusese foarte tentată să-i poftească să rămână la masă chiar în ziua aceea; dar, deși avea întotdeauna o masă foarte bună, socotea că mai puțin de două rânduri de bucate nu putea fi destul de bine pentru un om asupra căruia avea planuri atât de serioase, nici n-ar fi putut mulțumi apetitul și mândria cuiva care avea zece mii pe an.