Îndată după plecarea lor, Elizabeth ieși din casă ca să-și recapete buna dispoziție sau, cu alte cuvinte, ca să stăruie fără să fie întreruptă asupra unor gânduri care aveau s-o strice și mai rău. Purtarea domnului Darcy o uimea și o supăra.
— De ce a mai venit oare, își spuse ea, dacă a venit numai ca să stea tăcut, grav și indiferent?
Nu putu să-și răspundă în vreun fel care s-o mulțumească.
— A putut fi totuși amabil, plăcut cu unchiul și mătușa mea când era la Londra; de ce nu și cu mine? Dacă se teme de mine, de ce a venit aici? Dacă nu mai ține la mine, de ce tace? Om exasperant, exasperant! Nu vreau să mă mai gândesc la el.
Fără să vrea, își ținu hotărârea un scurt timp, căci se apropie sora ei, care i se alătură cu o privire veselă ce arăta că era mai mulțumită de musafirii lor decât Elizabeth.
— Acum, că a trecut această primă întâlnire, spuse ea, mă simt perfect liniștită. Îmi cunosc puterile și venirea lui nu mă va mai stingheri niciodată. Mă bucur că va lua masa la noi marți. Atunci se va vedea în văzul tuturor că, de amândouă părțile, ne întâlnim numai ca niște cunoștințe obișnuite și indiferente.
— Da, foarte indiferente, într-adevăr, spuse Elizabeth râzând. Oh! Jane, ai grijă!
— Draga mea Lizzy, nu mă poți crede atât de slabă încât să mai fiu acum în primejdie.
— Cred că te afli în foarte mare primejdie de a-l face să fie la fel de îndrăgostit de tine ca altădată.
Nu i-au mai văzut pe domni până marți; iar doamna Bennet, în acest răstimp, lăsă frâu liber tuturor planurilor fericite pe care buna dispoziție și politețea obișnuită ale domnului Bingley le reînviaseră în cursul unei vizite de o jumătate de oră.
Marți se adunaseră la Longbourn foarte mulți invitați; iar cei doi care erau așteptați cu cea mai mare nerăbdare sosiră, spre cinstea punctualității lor de vânători, foarte la timp. Când se îndreptară spre sufragerie, Elizabeth urmări cu nerăbdare să vadă dacă Bingley se va așeza pe locul care îi revenise la toate petrecerile din trecut, lângă sora ei. Prudenta ei mamă, stăpânită de aceleași gânduri, se feri să-l poftească lângă ea. Când intră în cameră, el păru să șovăie; dar Jane se întâmplă să privească în jur și se întâmplă să zâmbească: lucrurile erau hotărâte. Se așeză lângă ea.
Elizabeth privi spre prietenul lui cu un sentiment de triumf. Acesta suporta totul cu o nobilă indiferență; iar ea și-ar fi închipuit că Bingley primise încuviințarea lui de a fi fericit, dacă nu i-ar fi văzut și ochii lui Bingley întorcându-se spre domnul Darcy, cu o expresie de spaimă pe jumătate râzătoare.
Purtarea lui față de sora ei, în timpul mesei, arăta o admirație care, deși mai rezervată decât înainte, o convinse pe Elizabeth că, dacă ar fi fost lăsat cu totul în voia lui, fericirea Janei și a lui ar fi fost grabnic asigurată. Deși nu îndrăznea să se bizuie pe urmări, se bucura totuși observându-i purtarea. Îi dădea toată însuflețirea de care era în stare, căci nu era deloc bine dispusă. Domnul Darcy se afla aproape atât de departe de ea cât îi putea despărți masa. Ședea lângă mama ei. Știa cât de puțin putea un asemenea loc să le facă plăcere vreunuia dintre ei sau să-i pună într-o lumină favorabilă. Nu era destul de aproape ca să audă ceva din conversația lor; dar vedea cât de rar își vorbeau și ce rece și ceremonioasă le era atitudinea ori de câte ori o făceau. Lipsa de amabilitate a mamei ei o făcea pe Elizabeth să simtă și mai dureros tot ce-i datorau; și uneori ar fi dat orice pentru privilegiul de a-i spune că bunătatea lui nu era nici necunoscută, nici neapreciată de întreaga familie.
Spera că seara le va da prilejul să fie împreună; că vizita nu se va încheia fără să-și poată spune ceva mai mult decât simplul salut ceremonios de la sosirea lui. Neliniștită și stingherită, timpul petrecut în salon înainte de venirea domnilor i se păru atât de obositor și de plicticos, încât deveni aproape nepoliticoasă. Aștepta intrarea lor ca pe clipa de care depindea toată șansa ei de a avea vreo bucurie în seara aceea.
— Dacă nici atunci nu vine la mine, își spuse ea, renunț la el pentru totdeauna.
Domnii intrară; și i se păru că el arăta ca și cum ar fi vrut să-i împlinească speranțele; dar vai! doamnele se grămădiseră în jurul mesei unde domnișoara Bennet făcea ceaiul și Elizabeth turna cafeaua, într-o alianță atât de strânsă, încât lângă ea nu era nicăieri loc pentru un scaun. Iar când domnii se apropiară, una dintre fete se lipi și mai tare de ea și-i spuse în șoaptă:
— N-am să-i las pe bărbați să vină să ne despartă; sunt hotărâtă. N-avem nevoie de niciunul dintre ei, nu-i așa?
Darcy se îndreptă spre un alt colț al camerei. Elizabeth îl urmări cu ochii, îi pizmui pe toți cei cărora le vorbea, abia avu răbdare să servească pe cineva cu cafea și apoi se înfurie pe ea însăși că era atât de proastă!
— Un bărbat care a fost refuzat o dată! Cum am putut să fiu atât de nebună încât să aștept ca dragostea lui să renască? Există oare vreun bărbat care să nu se revolte împotriva unei asemenea slăbiciuni cum ar fi a doua cerere în căsătorie adresată aceleiași femei? Nu există umilință care să le repugne mai mult.
Se înviora totuși puțin când îl văzu aducându-și singur înapoi ceașca de cafea și se folosi de prilej ca să-l întrebe:
— Sora dumneavoastră se mai află la Pemberley?
— Da; va rămâne acolo până la Crăciun.
— Și e singură de tot? Au plecat toți prietenii ei?
— Doamna Annesley este cu ea. Ceilalți au plecat la Scarborough de trei săptămâni.
Elizabeth nu mai găsi nimic de spus; dar dacă el dorea să stea de vorbă cu ea, poate că ar fi avut mai mult succes. Rămase totuși câteva minute lângă ea, tăcut; și, în cele din urmă, când tânăra îi șopti iar ceva Elizabethei, se îndepărtă.
După ce fu strâns serviciul de ceai și fură așezate mesele de cărți, toate doamnele se ridicară, iar Elizabeth spera să-l vadă curând alăturându-i-se, când toate planurile i se năruiră, văzându-l căzând victimă lăcomiei mamei ei după jucători de whist și, câteva clipe mai târziu, așezat împreună cu ceilalți. Pierdu orice speranță de a mai avea vreo bucurie. Erau țintuiți pentru toată seara la mese diferite și nu mai avea nimic de nădăjduit decât că ochii lui se întorceau atât de des spre partea camerei unde se afla ea, încât să joace tot atât de prost ca și ea.
Doamna Bennet plănuise să-i rețină pe cei doi domni de la Netherfield la cină; dar, din nefericire, trăsura lor fu cerută înaintea tuturor celorlalte și nu avu prilejul să-i oprească.
— Ei bine, fetelor, spuse ea, îndată ce rămaseră între ele, ce ziceți de ziua de azi? Cred că totul a mers neobișnuit de bine, vă asigur. Masa a fost gătită cum rar am văzut. Vânatul a fost fript tocmai la țanc și toți au spus că n-au mai văzut vreodată o pulpă atât de grasă. Supa a fost de cincizeci de ori mai bună decât cea pe care am mâncat-o săptămâna trecută la familia Lucas; și chiar și domnul Darcy a recunoscut că potârnichile erau remarcabil de bine pregătite, iar el, îmi închipui, are cel puțin doi-trei bucătari franțuzi. Și, Jane draga mea, nu te-am văzut niciodată mai frumoasă. Așa a spus și doamna Long, fiindcă am întrebat-o dacă nu ești. Și ce crezi că a mai spus? „Ah! Doamnă Bennet, până la urmă tot o s-o avem la Netherfield!” Așa a spus, zău. Sunt convinsă că doamna Long este cea mai bună făptură de pe lume; iar nepoatele ei sunt fete foarte binecrescute și deloc frumoase. Îmi plac nespus.
Pe scurt, doamna Bennet era într-o dispoziție minunată. Văzuse în purtarea lui Bingley față de Jane destul ca să fie convinsă că, până la urmă, îl va dobândi; iar speranțele ei de folos pentru familie, când era bine dispusă, întreceau atât de mult orice rațiune, încât fu de-a dreptul dezamăgită că nu-l văzu venind din nou a doua zi, ca să-și facă cererea.
— A fost o zi tare plăcută, îi spuse domnișoara Bennet Elizabethei. Musafirii păreau atât de bine aleși, atât de potriviți unii cu alții. Sper că ne vom mai întâlni des.
Elizabeth zâmbi.
— Lizzy, nu trebuie să faci asta. Nu trebuie să mă bănuiești. Mă umilește. Te asigur că am învățat acum să mă bucur de conversația lui ca de a unui tânăr plăcut și cu judecată, fără să mai doresc altceva. Sunt perfect convinsă, din purtarea lui de acum, că n-a avut niciodată de gând să-mi câștige dragostea. Atâta doar că e înzestrat cu mai multă blândețe în purtare și cu o mai mare dorință de a fi plăcut tuturor decât oricare alt bărbat.
— Ești foarte crudă, îi răspunse sora ei; nu-mi dai voie să zâmbesc și mă provoci în fiecare clipă s-o fac.
— Cât de greu este uneori să fii crezută! Și cât de imposibil alteori! Dar de ce-ai vrea să mă convingi că simt mai mult decât recunosc?
— Iată o întrebare la care cu greu aș ști să răspund. Tuturor ne place să-i învățăm pe alții, deși nu putem învăța pe nimeni decât ce nu merită știut. Iartă-mă; și dacă stărui în indiferența ta, nu mă lua pe mine drept confidentă.