Prima săptămână după întoarcerea lor trecu repede. Începu a doua. Era ultima în care regimentul mai rămânea la Meryton, și toate domnișoarele din împrejurimi se ofileau văzând cu ochii. Deznădejdea era aproape generală. Numai domnișoarele Bennet cele mari mai erau în stare să mănânce, să bea, să doarmă și să-și vadă de îndeletnicirile obișnuite. Foarte des li se reproșa această nesimțire de către Kitty și Lydia, a căror jale era nemărginită și care nu puteau pricepe cum cineva din familie putea avea o inimă atât de împietrită.
— Doamne sfinte! Ce-o să se aleagă de noi? Ce-o să ne facem? strigau ele adesea, în amărăciunea durerii. Cum poți să zâmbești așa, Lizzy?
Iubitoarea lor mamă le împărtășea toată mâhnirea; își amintea ce îndurase ea însăși într-o împrejurare asemănătoare, cu douăzeci și cinci de ani în urmă.
— Sunt sigură, spuse ea, că am plâns două zile încheiate când a plecat regimentul colonelului Miller. Credeam că o să mi se frângă inima.
— Eu sunt sigură că mie o să mi se frângă, spuse Lydia.
— Dacă s-ar putea măcar merge la Brighton! remarcă doamna Bennet.
— O, da! Dacă s-ar putea măcar merge la Brighton! Dar tata e atât de nesuferit.
— Câteva băi de mare m-ar pune pe picioare pentru totdeauna.
— Și mătușa Philips e sigură că mie mi-ar face foarte bine, adăugă Kitty.
Acestea erau tânguielile care răsunau necontenit în casa de la Longbourn. Elizabeth încerca să se distreze de ele; dar orice plăcere se pierdea în rușine. Simțea din nou cât de îndreptățite erau obiecțiile domnului Darcy; și niciodată nu fusese mai dispusă să-l ierte că se amestecase în planurile prietenului său.
Dar perspectivele întunecate ale Lydiei se luminară curând, căci primi de la doamna Forster, soția colonelului regimentului, invitația s-o însoțească la Brighton. Această prietenă de neprețuit era o femeie foarte tânără, măritată de foarte puțină vreme. Asemănarea lor în voioșie și bună dispoziție le apropiase pe ea și pe Lydia, și din cele trei luni de când se cunoșteau, de două erau prietene intime.
Încântarea Lydiei cu acest prilej, adorația ei pentru doamna Forster, bucuria doamnei Bennet și umilința lui Kitty abia s-ar putea descrie. Fără să ia câtuși de puțin aminte la simțămintele surorii sale, Lydia zbura prin casă într-un extaz neastâmpărat, cerându-le tuturor s-o felicite și râzând și vorbind mai zgomotos ca oricând; în timp ce nefericita de Kitty rămânea în salon, plângându-și soarta în termeni pe cât de nerezonabili, pe atât de arțăgos îi era tonul.
— Nu văd de ce doamna Forster nu m-ar invita și pe mine, ca pe Lydia, spuse ea, chiar dacă nu sunt prietena ei cea mai bună. Am tot atâta drept să fiu invitată ca și ea, ba chiar mai mult, pentru că sunt cu doi ani mai mare.
Zadarnic încercă Elizabeth s-o aducă la rațiune și Jane s-o facă să se resemneze. Cât despre Elizabeth însăși, invitația aceasta era atât de departe de a trezi în ea aceleași simțăminte ca în mama ei și în Lydia, încât o socotea sentința de moarte a oricărei posibilități ca aceasta din urmă să capete vreodată un pic de bun-simț; și, oricât de nesuferită ar fi făcut-o un asemenea pas, dacă s-ar fi aflat, nu se putu opri să nu-l sfătuiască în taină pe tatăl ei să n-o lase să plece. Îi arătă toată lipsa de cuviință din purtarea Lydiei în general, puținul folos pe care l-ar putea trage din prietenia unei femei ca doamna Forster și probabilitatea de a fi și mai nechibzuită cu o asemenea tovarășă la Brighton, unde ispitele erau desigur mai mari decât acasă. El o ascultă cu atenție și apoi spuse:
— Lydia n-o să fie liniștită până nu se va face de râs într-un loc public sau altul, și nu ne putem aștepta niciodată s-o facă cu atât de puțină cheltuială și neplăcere pentru familia ei ca în împrejurările de față.
— Dacă ți-ai da seama, spuse Elizabeth, de marele dezavantaj care trebuie să ne vină tuturor din faptul că lumea bagă de seamă purtarea neînfrânată și nechibzuită a Lydiei, ba chiar care ne-a și venit, sunt sigură că ai judeca altfel lucrurile.
— Ne-a și venit! repetă domnul Bennet. Cum? Ți-a speriat pe vreunul dintre admiratori? Biata mică Lizzy! Dar nu te lăsa doborâtă. Asemenea tineri mofturoși, care nu suportă să fie înrudiți cu puțină nesăbuință, nu merită să-i regreți. Hai, arată-mi lista bieților nenorociți pe care nebunia Lydiei i-a ținut la distanță.
— Zău că te înșeli. N-am asemenea jigniri de răzbunat. Nu de rele deosebite mă plâng acum, ci de rele generale. Însemnătatea noastră, respectabilitatea noastră în lume trebuie să sufere din pricina zburdălniciei sălbatice, a îndrăznelii și a disprețului față de orice frâu, care îi caracterizează firea Lydiei. Iartă-mă, dar trebuie să vorbesc deschis. Dacă tu, dragul meu tată, nu-ți vei da osteneala să-i înfrânezi pornirile și s-o înveți că îndeletnicirile ei de acum nu trebuie să fie rostul vieții ei, curând nu va mai putea fi îndreptată. Caracterul i se va statornici și va fi, la șaisprezece ani, cea mai înverșunată cochetă care s-a făcut vreodată de râs pe sine și familia ei; și încă o cochetă de cel mai rău și mai josnic soi, fără alt farmec decât tinerețea și o înfățișare acceptabilă; și, din pricina neștiinței și a golului din mintea ei, cu totul neputincioasă să se ferească măcar de o parte din disprețul general pe care îl va stârni setea ei nebună de a fi admirată. În aceeași primejdie e cuprinsă și Kitty. O va urma pe Lydia oriunde o va duce. Vanitoasă, neștiutoare, leneșă și cu totul fără frâu! O, dragul meu tată, poți să crezi că nu vor fi criticate și disprețuite oriunde vor fi cunoscute și că surorile lor nu vor fi adesea amestecate în rușinea lor?
Domnul Bennet văzu că își pusese toată inima în această chestiune și, luându-i afectuos mâna, îi răspunse:
— Nu te neliniști, draga mea. Oriunde veți fi cunoscute, tu și Jane, veți fi respectate și prețuite; și n-o să păreți mai puțin vrednice pentru că aveți două, sau, aș putea spune, trei surori foarte proaste. N-o să avem liniște la Longbourn dacă Lydia nu se duce la Brighton. Să se ducă, deci. Colonelul Forster e un om cu judecată și o s-o ferească de vreo nenorocire adevărată; și, din fericire, e prea săracă ca să fie pradă pentru cineva. La Brighton o să aibă mai puțină însemnătate, chiar și ca o cochetă de rând, decât a avut aici. Ofițerii vor găsi femei mai vrednice de atenția lor. Să sperăm, așadar, că șederea acolo o s-o învețe cât de neînsemnată e. În orice caz, nu poate ajunge cu mult mai rea fără să ne îndreptățească s-o închidem pentru tot restul vieții.
Elizabeth trebui să se mulțumească cu acest răspuns; dar părerea ei rămase aceeași și plecă de la el dezamăgită și mâhnită. Nu-i stătea totuși în fire să-și sporească supărările stăruind asupra lor. Era încredințată că își făcuse datoria; iar să se frământe pentru rele de neocolit sau să le mărească prin neliniște nu era în firea ei.
Dacă Lydia și mama ei ar fi aflat fondul convorbirii ei cu tatăl ei, indignarea lor abia dacă și-ar fi găsit expresie în toată volubilitatea lor unită. În închipuirea Lydiei, o vizită la Brighton cuprindea toate posibilitățile de fericire pământească. Vedea, cu ochiul creator al fanteziei, străzile acelei vesele stațiuni de băi de mare acoperite de ofițeri. Se vedea pe sine obiectul atenției a zeci și zeci dintre ei, deocamdată necunoscuți. Vedea toată strălucirea taberei: corturile întinse în rânduri de o frumoasă uniformitate, pline de tineri și de veselie și orbind de stacojiu; și, ca să întregească tabloul, se vedea pe sine șezând sub un cort și cochetând cu duioșie cu cel puțin șase ofițeri deodată.
Dacă ar fi știut că sora ei încerca s-o smulgă de la asemenea perspective și asemenea realități, ce-ar fi simțit? Numai mama ei ar fi putut înțelege, căci ar fi simțit aproape la fel. Plecarea Lydiei la Brighton era singurul lucru care o consola de trista convingere că soțul ei nu avea de gând să meargă vreodată acolo.
Dar ele nu știau nimic din ce se petrecuse; și încântarea lor ținu, aproape fără întrerupere, până chiar în ziua în care Lydia plecă de acasă.
Elizabeth avea să-l vadă acum pe domnul Wickham pentru ultima oară. Cum fusese adesea în compania lui de la întoarcerea ei, tulburarea trecuse aproape de tot; tulburarea vechii ei înclinații, cu totul. Învățase chiar să descopere, tocmai în blândețea care o încântase la început, o afectare și o monotonie care dezgustau și oboseau. În purtarea lui de acum față de ea găsea, pe deasupra, un nou izvor de nemulțumire; căci înclinația pe care o arătă curând de a reînnoi atențiile care însemnaseră începutul cunoștinței lor nu putea decât s-o supere, după tot ce se petrecuse între timp. Își pierdu orice interes pentru el văzându-se aleasă drept țintă a unei galanterii atât de deșarte și de frivole; și, deși o respingea neclintit, nu putea să nu simtă mustrarea cuprinsă în credința lui că, oricât de multă vreme și din orice pricină și-ar fi retras atențiile, vanitatea ei ar fi fost măgulită și înclinația ei câștigată oricând, numai prin reînnoirea lor.
În chiar ultima zi a șederii regimentului la Meryton, el luă masa la Longbourn, împreună cu alți ofițeri; și Elizabeth era atât de puțin dispusă să se despartă de el în bună înțelegere încât, când o întrebă cum își petrecuse timpul la Hunsford, îi pomeni că atât colonelul Fitzwilliam, cât și domnul Darcy petrecuseră trei săptămâni la Rosings și îl întrebă dacă îl cunoștea pe cel dintâi.
El păru surprins, nemulțumit, alarmat; dar, după o clipă de reculegere și cu zâmbetul revenindu-i, răspunse că îl văzuse adesea altădată; și, după ce remarcă că era un adevărat gentleman, o întrebă cum i se păruse. Răspunsul ei fu cald în favoarea colonelului. Cu un aer nepăsător, el adăugă curând după aceea:
— Cât ați spus că a stat la Rosings?
— Aproape trei săptămâni.
— Și l-ați văzut des?
— Da, aproape în fiecare zi.
— Manierele lui sunt foarte deosebite de ale vărului său.
— Da, foarte deosebite; dar cred că domnul Darcy câștigă când îl cunoști mai bine.
— Zău! strigă Wickham, cu o privire care nu-i scăpă Elizabethei. Și, mă rog, aș putea să întreb… — Dar, stăpânindu-se, adăugă pe un ton mai vesel: — Câștigă oare în maniere? A binevoit să adauge ceva politețe felului său obișnuit? Căci nu îndrăznesc să sper, continuă el cu glas mai scăzut și mai grav, că s-a îndreptat în cele esențiale.
— O, nu! spuse Elizabeth. În cele esențiale, cred, e întocmai cum a fost întotdeauna.
În timp ce ea vorbea, Wickham păru să nu știe bine dacă să se bucure de cuvintele ei sau să se îndoiască de înțelesul lor. Era ceva pe chipul ei care îl făcu să asculte cu o atenție temătoare și neliniștită, în timp ce ea adăuga:
— Când am spus că domnul Darcy câștigă când îl cunoști mai bine, n-am vrut să spun că mintea sau manierele lui s-ar afla pe calea îndreptării, ci că, atunci când îl cunoști mai bine, îi înțelegi mai bine firea.
Alarma lui Wickham se vădi acum în obrajii mai aprinși și în privirea tulburată; câteva minute tăcu, până când, scuturându-se de stânjeneală, se întoarse iar spre ea și îi spuse cu glasul cel mai blând:
— Dumneavoastră, care îmi cunoașteți atât de bine sentimentele față de domnul Darcy, veți înțelege îndată cât de sincer trebuie să mă bucur că e destul de înțelept ca să-și ia măcar aparența a ceea ce e drept. Mândria lui, în direcția aceasta, poate fi de folos, dacă nu lui, multor altora, pentru că trebuie să-l oprească de la o purtare atât de josnică precum aceea de pe urma căreia am suferit eu. Mă tem doar că felul acela de prudență la care, îmi închipui, ați făcut aluzie, nu e adoptat decât în vizitele la mătușa lui, de a cărei bună părere și judecată se teme mult. Teama lui de ea și-a făcut întotdeauna efectul, știu, când erau împreună; și multe trebuie puse pe seama dorinței lui de a grăbi căsătoria cu domnișoara de Bourgh, la care sunt sigur că ține foarte mult.
Elizabeth nu-și putu stăpâni un zâmbet la aceste cuvinte, dar nu răspunse decât printr-o ușoară înclinare a capului. Vedea că el voia s-o atragă iar în vechiul subiect al nedreptăților suferite, și nu avea deloc chef să-i facă pe plac. Restul serii trecu, din partea lui, cu aparența veseliei obișnuite, dar fără vreo altă încercare de a o distinge pe Elizabeth; și, la urmă, se despărțiră cu o politețe reciprocă și, poate, cu dorința reciprocă de a nu se mai întâlni niciodată.
Când musafirii plecară, Lydia se întoarse cu doamna Forster la Meryton, de unde aveau să pornească a doua zi dis-de-dimineață. Despărțirea de familie fu mai curând zgomotoasă decât înduioșătoare. Kitty fu singura care vărsă lacrimi; dar plângea de necaz și de invidie. Doamna Bennet fu darnică în urări de fericire pentru fiica ei și apăsată în îndemnurile de a nu scăpa prilejul de a se distra cât mai mult cu putință, sfat despre care erau toate motivele să se creadă că va fi urmat; iar în fericirea gălăgioasă a Lydiei înseși, care își lua rămas-bun, rămas-bunurile mai blânde ale surorilor ei fură rostite fără să fie auzite.