Avertismentul doamnei Gardiner îi fu dat Elizabethei punctual și cu bunăvoință, la primul prilej potrivit de a fi singură cu ea; după ce-i spuse cinstit ce credea, continuă astfel:
— Ești o fată cu prea mult bun-simț, Lizzy, ca să te îndrăgostești numai pentru că ai fost prevenită să n-o faci și, de aceea, nu mă tem să-ți vorbesc deschis. Serios, aș dori să fii cu grijă. Nu te lăsa târâtă și nu încerca să-l târăști și pe el într-o afecțiune pe care lipsa averii ar face-o atât de imprudentă. Nu am nimic împotriva lui: este un tânăr deosebit de interesant și, dacă ar fi avut averea pe care ar trebui s-o aibă, cred că n-ai fi putut nimeri mai bine. Dar așa cum stau lucrurile, nu trebuie să-ți lași închipuirea s-o ia razna. Tu ai cap și ne așteptăm cu toții să ți-l folosești. Tatăl tău se bizuie pe hotărârea și buna ta purtare, nu mă îndoiesc. Nu trebuie să-l dezamăgești pe tatăl tău.
— Scumpa mea mătușă, ce-mi spui e un lucru serios, într-adevăr.
— Da, și sper să te conving să fii și tu serioasă.
— Ei bine, nu trebuie să te alarmezi. Voi avea toată grija și de mine și de domnul Wickham. Nu va fi îndrăgostit de mine, dacă o pot împiedica.
— Elizabeth, acum nu ești serioasă.
— Îți cer iertare. Am să încerc din nou. În prezent, nu sunt îndrăgostită de domnul Wickham; nu, sigur nu sunt. Dar el este, dincolo de orice comparație, omul cel mai agreabil pe care l-am întâlnit vreodată; și dacă se va îndrăgosti într-adevăr de mine… cred că ar fi mai bine să n-o facă! Văd ce nepotrivit lucru ar fi. Oh! Acest oribil domn Darcy! Părerea tatălui meu despre mine îmi face cea mai mare cinste și aș fi nenorocită s-o pierd. Tata îl simpatizează totuși pe domnul Wickham. Pe scurt, mătușică dragă, mi-ar părea rău să vă mâhnesc pe vreunul dintre voi; dar cum vedem mereu că, acolo unde este vorba de dragoste, tinerii sunt rareori împiedicați să se unească din cauza lipsei de avere, cum aș putea eu promite să fiu mai înțeleaptă decât atâția alți semeni ai mei dacă aș fi ispitită? Sau, cum să știu măcar dacă ar fi mai bine să rezist? Tot ceea ce pot deci promite este să nu mă pripesc. Nu mă voi pripi să cred că sunt ținta preocupărilor lui. Când voi fi în compania lui, nu-mi voi face dorințe. Pe scurt, voi face cum voi putea mai bine.
— Poate că ar fi mai bine să nu-l încurajezi să vină atât de des aici; cel puțin n-ar trebui să-i reamintești mamei să-l invite.
— Așa cum am făcut deunăzi, spuse Elizabeth, cu un zâmbet vinovat; foarte adevărat, va fi înțelept să mă abțin de la așa ceva. Dar să nu-ți închipui că vine întotdeauna atât de des. Săptămâna asta a fost invitat atât de des de dragul vostru. Cunoști ideile mamei în privința necesității de a-și înconjura prietenii, în mod constant, de societate. Dar, în mod serios și pe cuvântul meu de onoare, voi încerca să fac tot ce cred că este mai înțelept; și acum, sper că ești mulțumită.
Mătușa o asigură că era; Elizabeth îi mulțumi pentru binevoitoarele sugestii și se despărțiră — un exemplu minunat de povățuire, într-o asemenea chestiune, fără a provoca resentimente.
Domnul Collins se reîntoarse în Hertfordshire curând după plecarea familiei Gardiner și a Janei; dar, cum se instală la familia Lucas, sosirea lui nu însemnă niciun deranj pentru doamna Bennet. Ziua căsătoriei se apropia; și dânsa se resemnase în cele din urmă s-o considere inevitabilă și chiar să spună, de repetate ori, pe un ton răutăcios, că „dorea ca ei să poată fi fericiți”. Joi, urma să fie ziua cununiei, iar miercuri, domnișoara Lucas le făcu vizita de rămas bun; și când se ridică să plece, Elizabeth, rușinată de felicitările silnice și lipsite de căldură ale mamei sale, o conduse afară, sincer emoționată. Pe când coborau scările, Charlotte îi spuse:
— Mă bizui că voi avea foarte des știri de la tine, Eliza.
— Le vei avea, desigur.
— Și mai am încă o favoare să-ți cer. Ai să vrei să vii să mă vezi?
— Ne vom întâlni adesea, sper, în Hertfordshire.
— Nu cred că voi pleca din Kent prea curând. Făgăduiește-mi deci că vei veni la Hunsford.
Elizabeth nu o putea refuza, deși prevedea că această vizită nu-i va face cine știe ce plăcere.
— Tata și Maria vor veni la mine în martie, adăugă Charlotte, și sper că vei fi de acord să vii cu ei. Eliza, vei fi într-adevăr tot atât de binevenită ca și ei.
Cununia se celebră și mireasa și mirele o porniră înspre Kent, chiar de la ușa bisericii, și toată lumea avu de spus și de auzit despre acest eveniment cât se spune și se aude de obicei. Elizabeth primi curând vești de la prietena ei și corespondența dintre ele fu tot atât de frecventă și de regulată ca întotdeauna; dar era cu neputință să fie și tot atât de neconstrânsă. Elizabeth nu-i putea scrie niciodată fără să simtă că toată bucuria intimității lor pierise; și deși era hotărâtă să nu neglijeze să scrie, o făcea de dragul a ceea ce fusese, mai curând decât pentru ceea ce era. Așteptă cu mare nerăbdare primele scrisori de la Charlotte; era tare curioasă să afle cum va vorbi despre căminul ei, cum îi va plăcea Lady Catherine și cât de fericită va îndrăzni să afirme că este; totuși, citind scrisorile, Elizabeth simțea că Charlotte se exprima, în totul, exact așa cum prevăzuse ea. Scria plină de veselie, părea că este înconjurată de belșug și nu menționa nimic ce n-ar fi putut lăuda. Casa, mobilierul, împrejurimile, drumurile, toate erau pe gustul ei, iar purtarea lui Lady Catherine era cât se poate de prietenoasă și îndatoritoare. Era tabloul făcut de domnul Collins despre Hunsford și Rosings, adus la proporții rezonabile; și Elizabeth băgă de seamă că va trebui să aștepte să se ducă ea însăși acolo ca să afle și restul.
Jane îi trimisese surorii sale câteva rânduri, ca să anunțe că sosiseră cu bine la Londra, și Elizabeth spera că, atunci când îi va scrie din nou, va putea să-i spună ceva despre familia Bingley.
Nerăbdarea cu care așteptase această a doua scrisoare îi fu răsplătită așa cum este răsplătită nerăbdarea în general. Trecuse o săptămână de când Jane era la Londra, fără s-o fi văzut pe Caroline sau să fi primit ceva de la ea. Găsise totuși o justificare în presupunerea că ultima ei scrisoare trimisă din Longbourn către prietena sa se pierduse, din întâmplare.
Mătușa, continua ea, se duce mâine prin partea aceea a orașului și voi profita de acest prilej pentru a face o vizită în Grosvenor Street.
Jane scrisese din nou după ce făcuse vizita și o văzuse pe domnișoara Bingley. „Caroline nu mi s-a părut prea bine dispusă — acestea erau cuvintele ei — dar s-a bucurat când m-a văzut și mi-a reproșat că nu îi dădusem niciun semn despre venirea mea la Londra. Am avut dreptate deci; ultima mea scrisoare nu-i parvenise. Am întrebat, bineînțeles, de fratele ei. Era bine, dar atât de prins de domnul Darcy, încât abia dacă-l mai vedeau. Am aflat c-o așteptau pe domnișoara Darcy la masă. Aș vrea s-o pot vedea. Vizita mea nu a fost lungă, căci Caroline și doamna Hurst trebuiau să iasă. Sper să le văd în curând aici, la noi”.
Elizabeth clătină din cap la această scrisoare, care o convinse că numai o întâmplare ar fi putut face ca domnul Bingley să afle că sora ei era la Londra.
Trecură patru săptămâni și Jane nu-l zări deloc. Încerca să se convingă singură că nu-i pare rău; dar nu mai putea închide ochii asupra lipsei de atenție a domnișoarei Bingley. După ce o așteptase acasă în fiecare dimineață, timp de două săptămâni, inventând în fiecare seară o nouă scuză pentru faptul că nu venise, musafirul își făcu în sfârșit apariția; dar scurtimea vizitei și, mai mult decât aceasta, schimbarea din atitudinea ei nu-i mai îngăduiră Janei să continue a se înșela. Scrisoarea trimisă surorii sale, cu acest prilej, va dovedi ce simțea:
Sunt sigură că scumpa mea Lizzy nu va fi în stare să triumfe, pe socoteala mea, pentru judecata ei mai bună, acum când recunosc că m-am înșelat complet în privința afecțiunii domnișoarei Bingley. Dar, surioară dragă, deși această întâmplare dovedește că ai avut dreptate, nu mă socoti încăpățânată când afirm, în continuare, că, luând în considerație purtarea ei în trecut, încrederea mea a fost tot atât de normală cât și suspiciunea ta. Nu înțeleg deloc motivul pentru care dorea să se apropie de mine; dar sunt sigură că, dacă aceleași împrejurări s-ar ivi din nou, m-aș înșela din nou. Caroline nu mi-a întors vizita până ieri și, între timp, nu am primit de la ea niciun bilet, niciun rând. Când a venit, era foarte limpede că nu-i făcea nicio plăcere. S-a scuzat puțin, de formă, că nu a venit mai curând; n-a spus niciun cuvânt despre o eventuală revedere și-a fost, din toate punctele de vedere, atât de schimbată, încât, când a plecat, eram ferm hotărâtă să nu mai continui această legătură. O compătimesc, deși nu mă pot împiedica să n-o condamn. A greșit mult alegându-mă cum a făcut-o; pot să spun liniștită că fiecare pas pentru apropierea noastră a fost făcut întâi de ea. O compătimesc însă deoarece, fără îndoială, își dă seama că n-a făcut bine și pentru că, sunt convinsă, motivul este numai grija pentru fratele ei. Nu este nevoie să mai continui să mă explic. Și deși noi știm că această grijă este cu totul neîntemeiată, dacă ea o simte totuși, purtarea ei față de mine se explică ușor; și cum, pe bună dreptate, el îi este atât de drag, orice îngrijorare ar simți pentru dânsul este firească și vrednică de simpatie. Nu pot totuși să nu mă mir că mai are încă asemenea temeri, căci dacă el ar fi ținut la mine câtuși de puțin, noi ar fi trebuit să ne fi văzut de mult, de mult de tot. Sunt sigură, din unele lucruri pe care le-a spus chiar dânsa, că el știe că mă aflu la Londra și totuși, din felul cum vorbește, s-ar părea că dorește să se convingă singură că fratele ei ține cu adevărat la domnișoara Darcy. Nu mă pot lămuri. Dacă nu m-aș teme că judec cu asprime, aș fi aproape tentată să spun că toate astea au o mare doză de duplicitate. Dar voi încerca să gonesc orice gând dureros și să mă gândesc numai la lucruri care mă fac fericită: dragostea ta și neclintita bunătate a dragilor mei unchi și mătușă. Dă-mi vești foarte curând. Domnișoara Bingley a spus ceva în sensul că el nu se va mai întoarce la Netherfield, că va renunța la casă, dar fără să pară sigură. Am face mai bine să nu pomenim despre asta. Sunt extrem de bucuroasă că ai știri atât de plăcute de la prietenii noștri din Hunsford. Te rog, du-te la ei cu Sir William și Maria. Sunt sigură că te vei simți foarte bine acolo.
A ta etc.
Scrisoarea o mâhni întrucâtva pe Elizabeth, dar la gândul că Jane nu se va mai lăsa înșelată, de soră cel puțin, îi reveni buna dispoziție. Orice speranță din partea fratelui era acum total pierdută. Nici nu mai dorea măcar o reînnoire a atențiilor lui. Scădea în ochii ei, ori de câte ori se gândea la dânsul; și ca o pedeapsă pentru el, ca și spre un posibil folos pentru Jane, Elizabeth spera din toată inima ca el să se însoare într-adevăr curând cu sora domnului Darcy care, după relatările lui Wickham, îl va face să regrete din plin ceea ce zvârlise la o parte.
Cam tot atunci, doamna Gardiner îi reaminti Elizabethei de promisiunea făcută în legătură cu acest domn și ceru să i se trimită știri; Elizabeth avea de trimis vești de natură a o mulțumi mai curând pe mătușă decât pe ea însăși. Vădita lui înclinație pălise; atențiile lui luaseră sfârșit; era admiratorul alteia. Elizabeth avusese ochii destul de deschiși ca să vadă totul, dar putea privi și scrie despre lucrul acesta fără prea mare suferință. Inima îi fusese numai ușor atinsă și vanitatea îi era satisfăcută de convingerea că ea ar fi fost aleasa lui, dacă averea ar fi îngăduit-o. Dobândirea, pe neașteptate, a zece mii de lire era farmecul cel mai vădit al tinerei domnișoare a cărei simpatie încerca s-o câștige; Elizabeth însă, mai puțin clarvăzătoare în acest caz decât în al Charlottei, nu i-o luă în nume de rău pentru dorința lui de independență. Din contră, nimic nu putea fi mai firesc; și cum era în stare să presupună că pentru a renunța la ea trebuise să dea o luptă cu el însuși, fu gata să admită că era o măsură înțeleaptă și bună pentru amândoi și-i putu face foarte sincere urări de fericire.
Toate acestea fură aduse la cunoștința doamnei Gardiner și, după ce-i povesti împrejurările, Elizabeth continuă astfel:
Sunt încredințată acum, mătușică dragă, că nu am fost niciodată tare îndrăgostită, pentru că, dacă aș fi încercat sentimentul acesta pur și înălțător, ar trebui acum să-i urăsc și numele și să-i doresc tot răul. Sentimentele mele, însă, nu sunt numai cordiale față de el, ci sunt chiar imparțiale față de domnișoara King. Nu descopăr în mine nicio ură față de ea și nici cea mai mică împotrivire de a o socoti o fată foarte cumsecade. Asta nu poate fi iubire. Prudența mi-a fost de folos; și deși ar fi pentru toate cunoștințele mele un subiect cu mult mai interesant dacă aș fi îndrăgostită la nebunie de el, nu pot spune că regret relativa mea lipsă de importanță. Importanța poate fi cumpărată uneori prea scump. Kitty și Lydia sunt afectate mai mult decât mine de dezertarea lui. Sunt încă tinere în ale lumii și nu-s pregătite încă pentru convingerea adânc umilitoare că tinerii frumoși trebuie să aibă din ce trăi ca și cei urâți.