Discuția în legătură cu cererea domnului Collins era acum aproape sfârșită, iar Elizabeth mai avea doar de suportat neplăcutele sentimente ce trebuiau să urmeze în mod inevitabil, și, din când în când, câte o aluzie morocănoasă din partea mamei sale. Cât despre domnul Collins, el nu-și exprima sentimentele printr-o jenă sau deprimare, sau prin vreo încercare de a o evita pe Elizabeth, ci mai ales printr-o atitudine înțepată și o tăcere plină de resentiment. Abia dacă îi mai vorbea și atențiile insistente de care el însuși fusese atât de conștient fură îndreptate în restul zilei către domnișoara Lucas, a cărei amabilitate, ascultându-l, fu o ușurare binevenită pentru ei toți și în special pentru prietena ei.
Ziua următoare nu aduse nicio ameliorare în proasta dispoziție sau în sănătatea doamnei Bennet. Domnul Collins se afla în aceeași stare de mândrie înfuriată. Elizabeth sperase că resentimentele îl vor face să-și scurteze vizita, dar programul lui nu părea să fi suferit nicio modificare din această cauză. Fusese mereu vorba să plece sâmbătă și până sâmbătă avea de gând să stea.
După micul dejun, fetele plecară la Meryton să se intereseze dacă domnul Wickham se întorsese și să-i deplângă absența de la balul de la Netherfield. El le întâlni la intrarea în oraș și le conduse la mătușa lor, unde regretul și necazul lui, ca și părerea de rău a tuturor, fură discutate pe larg. Față de Elizabeth, totuși, el recunoscu de bună voie că din proprie inițiativă găsise necesar să-și impună această absență.
— Pe măsură ce se apropia data balului mi-am dat seama, spuse el, că era mai bine să nu dau ochii cu domnul Darcy; că a ne afla în aceeași încăpere, în aceeași societate, atâtea ore împreună, ar fi fost mai mult decât eram în stare să suport; și că s-ar fi putut ivi situații neplăcute nu numai pentru mine.
Elizabeth îi aprobă întru totul stăpânirea de sine; avură răgaz să discute pe îndelete acest lucru și să-și facă în mod politicos tot felul de complimente, în drum spre Longbourn, căci domnul Wickham, împreună cu un alt ofițer, le conduse acasă, iar pe drum el se ocupă în mod special de dânsa. Faptul de a le fi însoțit prezenta un dublu avantaj: Elizabeth simțea ce compliment i se făcea și apoi, era un prilej foarte nimerit de a-l prezenta mamei și tatălui ei.
Îndată după întoarcerea acasă sosi o scrisoare pentru domnișoara Bennet; venea de la Netherfield și fu deschisă pe loc. Plicul conținea o foaie mică, elegantă, de hârtie satinată, acoperită cu scrisul frumos și curgător al unei mâini de femeie; Elizabeth observă expresia de pe chipul surorii sale schimbându-se în timp ce citea și o văzu stăruind asupra unor anumite pasaje. Jane se stăpâni curând și, punând scrisoarea de o parte, încercă, cu veselia ei obișnuită, să ia parte la conversația generală; Elizabeth însă se simți neliniștită de această întâmplare, fapt care o făcu să nu-i mai poată da atenție nici măcar lui Wickham; și nici nu-și luaseră bine rămas bun, el și prietenul lui, că Jane o pofti din ochi s-o urmeze sus. Când ajunseră în camera lor, Jane scoase scrisoarea și-i spuse:
— Este de la Caroline Bingley; cuprinsul m-a surprins nespus de mult. La ora aceasta sunt cu toții plecați din Netherfield; sunt în drum spre Londra și fără vreo intenție de a se mai întoarce. Ascultă ce scrie.
Citi cu glas tare prima frază care cuprindea informația că se hotărâseră tocmai să-și urmeze, imediat, fratele la Londra și că vor lua masa în ziua aceea în Grosvenor Street, unde domnul Hurst avea o casă. Următoarea frază suna astfel: „Nu pretind că regret ceva din cele ce las în Hertfordshire, în afară de societatea dumitale, prietenă dragă; sperăm însă, cândva în viitor, să ne bucurăm de repetate ori de aceleași încântătoare clipe de apropiere, ca acelea pe care le-am avut împreună; și, între timp, putem să ne micșorăm mâhnirea despărțirii printr-o corespondență cât mai frecventă și mai sinceră, pentru care lucru contez pe dumneata”. Elizabeth ascultă cu toată indiferența provocată de neîncrederea în aceste expresii pompoase și, deși bruschețea plecării o surprinsese, nu văzu nimic într-adevăr de regretat în lucrul acesta. Nu era de crezut că absența lor din Netherfield îl va putea împiedica pe domnul Bingley să se întoarcă acolo; iar în ceea ce privește pierderea companiei doamnelor, era convinsă că în curând Jane nu se va mai preocupa de aceasta, fericită de a fi în compania lui.
— Ce ghinion, spuse ea după o mică pauză, că n-ai mai putut să-i vezi înainte de plecare. Dar nu ne e oare îngăduit să sperăm că viitorul fericit, pe care domnișoara Bingley îl nădăjduiește, ar putea veni mai curând decât crede ea? Și că încântătoarele clipe de apropiere pe care le-ați avut ca prietene vor fi reînnoite cu încă și mai mare plăcere, ca surori? Ele nu vor reuși să-l rețină pe domnul Bingley la Londra.
— Caroline spune hotărât că iarna aceasta niciunul dintre ei nu va reveni în Hertfordshire. Am să-ți citesc.
Când fratele meu ne-a părăsit ieri, își închipuia că treburile care-l chemau la Londra ar fi putut fi încheiate în trei, patru zile; cum însă suntem sigure că nu poate fi astfel și, în același timp, fiind convinse că, odată la Londra, Charles nu se va grăbi deloc să plece iar de acolo, ne-am hotărât să-l urmăm, ca să nu fie obligat să-și petreacă orele de răgaz într-un hotel lipsit de confort. Multe dintre cunoștințele mele sunt deja acolo pentru sezonul de iarnă; aș dori să pot afla că dumneata, scumpă prietenă, ai intenția să fii una dintre ele; dar de aceasta disper. Sper din toată inima că sărbătorile Crăciunului în Hertfordshire vor fi pentru dumneata pline de bucuriile pe care de obicei le aduce acest anotimp și că numărul admiratorilor dumitale va fi atât de mare, încât te va împiedica să simți pierderea celor trei de care noi te vom lipsi.
— Reiese limpede de aici, adăugă Jane, că iarna aceasta el nu se va mai întoarce.
— Este limpede numai că domnișoara Bingley nu vrea ca el să se reîntoarcă.
— Ce te face să crezi asta? Trebuie să fie propria lui hotărâre; el este propriul lui stăpân. Dar nu știi încă totul. Vreau să-ți citesc pasajul care mă doare cel mai mult. Nu vreau să-ți ascund nimic: „Domnul Darcy este nerăbdător să-și revadă sora și, ca să-ți mărturisesc adevărul, nici noi nu suntem mai puțin nerăbdătoare s-o revedem. Cred cu adevărat că Georgiana Darcy nu-și are egal în frumusețe, eleganță și desăvârșire, iar afecțiunea pe care ne-o inspiră, Louisei și mie, se ridică până la ceva încă și mai interesant, datorită speranței pe care îndrăznim a o nutri ca ea să devină în viitor sora noastră. Nu știu dacă ți-am pomenit vreodată de sentimentele mele în această privință, dar nu vreau să părăsesc ținutul fără să ți le destăinuiesc și sunt încredințată că nu le vei găsi nerezonabile. Fratele meu o admiră deja foarte mult; el va avea acum adesea prilejul s-o vadă în cea mai mare intimitate; toate rudele ei doresc această unire tot atât de mult cât și ale lui; și cred că dragostea mea de soră nu mă face să mă înșel când îl cred pe Charles în stare să cucerească inima oricărei femei. Ținând seama de toate aceste împrejurări favorabile unei apropieri căreia nimic nu îi este potrivnic, greșesc oare, scumpa mea Jane, când mă las legănată de speranța într-un eveniment care va aduce fericirea atâtora?” Ce crezi despre fraza aceasta, draga mea Lizzy? întrebă Jane, după ce sfârși de citit. Nu este destul de limpede? Nu mărturisește ea oare, în mod expres, că Caroline nici nu așteaptă și nici nu dorește să devin sora ei? Că e pe deplin convinsă de indiferența fratelui ei și că, dacă bănuiește natura sentimentelor mele pentru el, dorește (foarte amabil!) să mă pună în gardă? Mai poate exista o a doua părere în chestiunea aceasta?
— Da, mai poate, căci părerea mea este total diferită. Vrei s-o auzi?
— Cu cea mai mare plăcere.
— Am să ți-o spun în câteva cuvinte. Domnișoara Bingley își dă seama că fratele ei este îndrăgostit de tine și vrea să-l însoare cu domnișoara Darcy. Pleacă deci după el la Londra, sperând să-l rețină acolo, și încearcă să te convingă că el nu ține la tine.
Jane clătină din cap.
— Jane, trebuie într-adevăr să mă crezi. Nu e nimeni care să vă fi văzut împreună și să se poată îndoi de dragostea lui. Domnișoara Bingley, sunt sigură, nu se poate îndoi: nu e chiar atât de naivă. Dacă ar fi întrevăzut la domnul Darcy pe jumătate doar atâta dragoste pentru ea, și-ar fi comandat deja rochia de mireasă. Despre altceva este însă vorba: noi nu suntem destul de bogați sau destul de nobili pentru ei; și ea este cu atât mai dornică s-o câștige pe domnișoara Darcy pentru fratele ei, cu cât are convingerea că, o dată ce s-a făcut o căsătorie între familiile lor, ar avea mai puține dificultăți cu o a doua, ceea ce nu este lipsit de oarecare ingeniozitate și cred că ar reuși dacă domnișoara de Bourgh nu i-ar sta în cale. Dar, scumpă Jane, nu-ți poți închipui cu adevărat că dacă domnișoara Bingley zice că fratele ei are o mare admirație pentru domnișoara Darcy, el este cât de cât mai puțin sensibil la meritele tale decât era marți, când și-a luat rămas bun de la tine; sau că îi va sta în putere să-l convingă că nu este îndrăgostit de tine, ci este tare îndrăgostit de prietena ei.
— Dacă am avea aceeași părere despre domnișoara Bingley, replică Jane, felul cum vezi tu lucrurile m-ar putea liniști pe deplin. Dar știu că temeiul e nedrept. Caroline nu este în stare să înșele cu tot dinadinsul pe cineva, și singurul lucru care-mi mai rămâne de sperat în acest caz este că ea însăși se înșeală.
— Foarte bine. N-ai fi putut avea o idee mai fericită, de vreme ce ideea mea nu te mulțumește; crede — în orice caz — că domnișoara Bingley se înșeală. Ți-ai făcut acum datoria față de ea și nu mai trebuie să te frămânți.
— Dar, surioară dragă, chiar în cazul cel mai bun, pot fi oare fericită acceptând un bărbat ale cărui surori și ai cărui prieteni doresc, toți, ca el să se căsătorească cu altcineva?
— Trebuie să hotărăști singură, spuse Elizabeth, și dacă după o matură chibzuință vei găsi că mâhnirea de a le nemulțumi pe cele două surori ale lui este mai mare decât fericirea de a-i fi soție, te sfătuiesc, desigur, să-l refuzi.
— Cum poți vorbi astfel? o întrebă Jane, zâmbind ușor. Trebuie să știi că, deși aș fi nespus de mâhnită din cauza dezaprobării lor, n-aș putea șovăi.
— Nici nu credeam că ai să șovăi și, așa stând lucrurile, nu te pot compătimi prea mult.
— Dacă însă el nu se va mai întoarce în iarna asta, nu va mai fi nevoie niciodată de hotărârea mea. În șase luni se pot întâmpla o mie de lucruri.
Elizabeth respinse cu cel mai mare dispreț gândul că el nu s-ar mai întoarce. I se părea doar o sugestie a dorințelor interesate ale Carolinei și nu-și putu închipui — nici măcar pentru o clipă — că dorințele acelea, oricât de direct și oricât de dibaci ar fi fost ele înfățișate, ar fi putut influența un tânăr atât de independent de toată lumea.
Îi arătă Janei, cât mai convingător cu putință, ce credea în privința aceasta și avu curând bucuria de a vedea efectul fericit al intervenției sale. Firea Janei nu era plecată spre descurajare și, încet, încet, îi reveni speranța, cu toate că uneori sfiala dragostei îi copleșea nădejdea că Bingley se va reîntoarce la Netherfield și va răspunde tuturor dorințelor inimii ei.
Căzură de acord că doamna Bennet trebuia să afle despre plecarea familiei, dar nu despre purtarea domnului, pentru a nu se alarma; dar chiar și această comunicare parțială o neliniști foarte tare și deplânse marele nenoroc care făcuse ca doamnele să trebuiască să plece tocmai când începuseră să devină cu toatele atât de intime. După ce se lamentă câtva timp, se consolă totuși cu gândul că domnul Bingley se va întoarce repede și că în curând va lua masa la Longbourn; și concluzia finală fu declarația sa consolatoare că, deși îl invitase numai la o masă în familie, va avea grijă să fie două rânduri complete de bucate.