Domnul Collins nu era un om cu bun-simț și deficiențele sale naturale fuseseră prea puțin ajutate de educație sau societate, căci cea mai mare parte a vieții și-o petrecuse sub îndrumarea unui tată incult și avar; și deși urmase o facultate, trecuse numai prin ea, fără să-și fi făcut acolo un fel de relații folositoare. Supunerea în care îl crescuse tatăl său îi dăduse, de la început, o mare umilință în purtare; dar acum aceasta era simțitor contrabalansată de îngâmfarea unei minți slabe, care trăia retrasă, și de aerele de importanță ale unei prosperități timpurii și neașteptate. O întâmplare fericită îl scoase în calea lui Lady Catherine de Bourgh, tocmai când parohia Hunsford devenise vacantă; respectul pe care-l avea pentru rangul ei, venerația față de ea ca protectoare, amestecate cu o părere foarte bună despre propria lui persoană, despre autoritatea lui de om al bisericii și despre drepturile lui de paroh, făcură din el un perfect amestec de trufie, supunere, îngâmfare și umilință.
Acum, că avea o casă bună și un venit foarte frumos, își propusese să se însoare; urmărind o reconciliere cu familia din Longbourn, avea în vedere o nevastă și se gândea să aleagă pe una dintre fete, dacă ar fi găsit că erau atât de frumoase și binecrescute cum le mergea vestea. Acesta era planul lui de îndreptare — de reparare — a faptului că moștenea proprietatea tatălui lor; și-l socotea un plan admirabil, foarte potrivit și foarte avantajos, foarte nobil și dezinteresat din partea lui.
Planul rămase neschimbat după ce văzu fetele. Chipul încântător al domnișoarei Bennet îi confirmă punctul de vedere și îi întări convingerile foarte stricte cu privire la drepturile ei de întâietate; pentru prima seară, ea fu deci aleasa lui; ziua următoare însă aduse o modificare; într-un tête-à-tête de un sfert de oră cu doamna Bennet, înaintea micului dejun, în timpul unei conversații care începu cu casa parohială și, firește, alunecă spre mărturisirea nădejdilor lui că s-ar putea găsi la Longbourn o stăpână pentru Hunsford, doamna Bennet avu, printre zâmbete foarte binevoitoare și încurajări totale, o rezervă, tocmai în privința Janei, asupra căreia se fixase el. Cât despre fiicele mai mici, nu putea lua asupra ei să răspundă… nu putea da un răspuns precis… dar nu știa să aibă vreuna inima dăruită; fiica sa cea mare… trebuia să menționeze acest lucru… simțea că e datoare să-i dea a înțelege că… urma, probabil, să se logodească foarte curând.
Domnul Collins nu trebui decât să-și mute gândul de la Jane la Elizabeth — și treaba fu făcută repede, făcută cât timp doamna Bennet ațâța focul în cămin. Elizabeth, imediat după Jane ca vârstă și frumusețe, îi urma, firește, la rând.
Doamna Bennet păstră cu grijă aluzia și spera să poată avea curând două fete măritate; iar omul de care ieri nu putea auzi vorbindu-se se afla acum foarte sus în stima și grațiile sale.
Intenția Lydiei de a face o plimbare la Meryton nu fusese uitată; toate surorile, în afară de Mary, consimțiră să meargă cu ea; iar domnul Collins urma să le însoțească, aceasta la cererea domnului Bennet care abia aștepta să scape de el și să-și aibă biblioteca numai pentru sine. Căci acolo îl urmase domnul Collins, după micul dejun, și acolo, răsfoind de formă unul dintre cele mai voluminoase in-folio-uri din colecție, continua în realitate să-i vorbească aproape fără încetare de casa și grădina de la Hunsford. Asemenea procedee îl scoteau pe domnul Bennet din sărite. În biblioteca lui, fusese totdeauna sigur de răgaz și liniște; și deși se aștepta — așa cum îi spunea Elizabethei — să dea de nerozie și înfumurare în oricare dintre celelalte încăperi ale casei, în bibliotecă se obișnuise să fie la adăpost de ele. Politețea lui deci fusese extrem de promptă când îl invitase pe domnul Collins să-i însoțească fiicele la plimbare; iar domnul Collins, căruia de fapt plimbarea îi convenea cu mult mai bine decât lectura, fu extrem de bucuros să închidă tomul acela gros și să plece.
Cu nimicuri bombastice din partea lui și cu aprobări politicoase din partea verișoarelor sale, le trecu timpul până ce intrară în Meryton. Ajunși acolo însă, el nu mai fu în stare să rețină atenția celor mai tinere dintre fete. Ochii acestora fugiră îndată în lungul străzii, în căutarea ofițerilor și, în afară de vreo bonetă deosebit de elegantă sau de vreo muselină — absolut o noutate — în vreo vitrină, nimic nu le putea interesa.
Dar atenția tuturor fetelor fu în curând atrasă de un tânăr pe care nu-l mai văzuseră până atunci; avea o înfățișare foarte distinsă și se plimba împreună cu un ofițer de partea cealaltă a drumului. Ofițerul era chiar acel domn Denny despre a cărui întoarcere venise Lydia să se intereseze și care se înclină când îi văzu trecând. Toți fură izbiți de înfățișarea străinului și se întrebară cine putea fi; și Kitty și Lydia, hotărâte să afle acest lucru, traversară strada, urmate de ceilalți, sub pretextul că ar dori ceva din prăvălia de peste drum și, din fericire, ajunseră pe trotuarul opus tocmai când cei doi domni care se reîntorceau ajunseseră și ei în același punct. Domnul Denny li se adresă imediat, cerându-le permisiunea de a-l prezenta pe prietenul său, domnul Wickham, care venise cu el în ziua precedentă de la Londra și despre care era bucuros să le spună că primise un grad de ofițer în regimentul lor. Asta era tocmai ce trebuia pentru că tânărului nu-i lipsea decât uniforma pentru a fi cu adevărat fermecător. Înfățișarea îl favoriza foarte mult: frumusețea lui era fără cusur — avea un chip încântător, o siluetă perfectă și un fel plăcut de a se prezenta. După ce făcură cunoștință, el dovedi o fericită ușurință în conversație — o ușurință în același timp foarte corectă și total lipsită de pretenții; întregul grup se întreținea încă în mod foarte agreabil când le atrase atenția un tropot de cai. Darcy și Bingley veneau călare. Remarcând doamnele din grup, cei doi domni se îndreptară imediat către ele și urmară politețile de rigoare. Bingley fu principalul interlocutor, iar domnișoara Bennet subiectul principal. Era, spuse dânsul, în drum către Longbourn, anume pentru a se interesa de sănătatea ei. Domnul Darcy confirmă cu o plecăciune și lua tocmai hotărârea de a nu-și fixa ochii asupra Elizabethei, când privirile îi fură atrase de străin, iar Elizabeth, care, din întâmplare, văzuse expresia de pe chipul amândurora, în timp ce se uitau unul la altul, rămase surprinsă de efectul acestei întâlniri. Ambii se schimbaseră la față: unul pălise, celălalt roșise. Domnul Wickham, după o ezitare, își ridică puțin pălăria — salut la care domnul Darcy abia consimți să-i răspundă. Ce putea să însemne asta? Era imposibil să-ți închipui; era imposibil să nu vrei să afli.
O clipă mai târziu, fără să aibă aerul că remarcase ceva, domnul Bingley își luă rămas bun și împreună cu prietenul său călări mai departe.
Domnul Denny și domnul Wickham conduseră tinerele domnișoare până la ușa casei domnului Philips, apoi se înclinară de plecare, în pofida stăruințelor domnișoarei Lydia de a-i pofti înăuntru și chiar în pofida doamnei Philips care, dând de perete fereastra salonului, susținea zgomotos invitația nepoatei sale.
Doamna Philips era întotdeauna bucuroasă să-și vadă nepoatele, iar cele două mai mari erau — după recenta lor absență — deosebit de binevenite; își exprima tocmai, cu zel, surpriza pentru neașteptata lor întoarcere acasă — despre care n-ar fi aflat nimic, deoarece trăsura lor nu fusese trimisă să le aducă, dacă nu s-ar fi întâmplat să-l întâlnească pe stradă pe băiatul de prăvălie de la domnul Jones, care-i spusese că nu mai era nevoie să trimită doctorii la Netherfield, pentru că domnișoarele Bennet plecaseră — când fu obligată să-și îndrepte amabilitățile către domnul Collins, pe care Jane tocmai i-l prezenta. Îl primi cu toată politețea de care era capabilă, politețe pe care el i-o întoarse cu vârf și îndesat, scuzându-se pentru faptul de a fi venit pe nepoftite, fără a-i fi fost prezentat în prealabil, intruziune care, nu se putea abține să se măgulească cu acest gând, era totuși justificată de înrudirea lui cu tinerele domnișoare care-l prezentaseră atenției domniei sale. Doamna Philips rămase copleșită de atâta exces de bună-creștere, dar admirația ei față de acest necunoscut fu curmată de exclamațiile și întrebările despre celălalt, în privința căruia totuși nu putu spune nepoatelor decât ceea ce ele știau deja — anume că domnul Denny venise cu el de la Londra și urma să primească gradul de locotenent în regimentul din …shire. Spunea că de mai bine de o oră îl urmărea cu privirea în timp ce el se plimba în sus și-n jos pe stradă; și dacă ar fi apărut domnul Wickham, Kitty și Lydia și-ar fi continuat cu siguranță ocupația; dar, din nefericire, nu mai trecea nimeni pe la ferestre, afară doar de câțiva ofițeri, care, în comparație cu noul venit, deveniseră „niște tineri dezagreabili și stupizi”. Unii dintre aceștia erau așteptați a doua zi la masă la familia Philips și mătușa promise fetelor să-l hotărască pe soțul ei să-i facă domnului Wickham o vizită și să-l invite și pe el, dacă ar veni și rudele de la Longbourn în cursul serii. Toți fură de acord; iar doamna Philips le declară că vor organiza o partidă de loterie veselă, tihnită și zgomotoasă, după care vor lua o ușoară cină caldă. Perspectiva unor asemenea desfătări era foarte îmbucurătoare și se despărțiră într-o dispoziție excelentă. Înainte de a ieși din cameră, domnul Collins își repetă scuzele și fu asigurat, cu o neobosită politețe, că scuzele lui erau lipsite de temei.
În drum spre casă, Elizabeth îi povesti Janei ceea ce observase petrecându-se între cei doi domni; și cu toate că Jane era dispusă să-i apere pe oricare dintre ei sau pe ambii, dacă ar fi fost să aibă vreo vină, nu putu găsi, cum nu găsise nici sora ei, vreo explicație pentru purtarea lor.
Acasă, domnul Collins o făcu fericită pe doamna Bennet exprimându-și admirația pentru comportamentul și politețea doamnei Philips. El declară că, în afară de Lady Catherine și de fiica ei, nu mai văzuse o femeie cu atâta stil, deoarece dânsa nu numai că-l primise cu cea mai mare politețe, dar îl inclusese în mod special în invitația pentru seara următoare, deși până atunci nici nu-l cunoscuse. Într-o oarecare măsură — presupunea el — invitația se datora rudeniei sale cu familia Bennet; totuși nu mai văzuse atâta amabilitate, în tot cursul vieții sale.