Domnul Collins nu fu lăsat mult timp să contemple în tăcere reușita sa în dragoste, căci doamna Bennet, care-și făcuse de lucru în hol așteptând sfârșitul convorbirii, nici n-o văzu bine pe Elizabeth deschizând ușa și trecând cu pași zoriți pe lângă ea înspre scară, că și intră în sufrageria mică ca să se felicite și să-l felicite, în cuvinte calde, pentru fericita perspectivă a unei legături mai strânse între ei. Domnul Collins primi și-i întoarse felicitările cu o egală plăcere, pornindu-se apoi să-i relateze amănuntele convorbirii, de rezultatul căreia era încredințat că avea toate motivele să fie mulțumit, deoarece refuzul ferm al verișoarei sale izvora, în mod natural, din firea-i rușinoasă și din autentica pudoare a caracterului ei.
Pe doamna Bennet, această știre o sperie totuși; ar fi fost bucuroasă să creadă, ca el, că fiica sa avusese de gând să-l încurajeze refuzându-i cererea în căsătorie, dar nu îndrăznea, și nu se putu stăpâni să nu i-o spună.
— Dar fiți sigur, domnule Collins, adăugă ea, că o s-o facem să-și bage mințile în cap. Am să-i vorbesc despre aceasta chiar eu, imediat. E o fată foarte încăpățânată și nesăbuită și nu-și cunoaște propriul interes; dar am s-o fac eu să și-l cunoască.
— Iertați-mă că vă întrerup, doamnă, strigă domnul Collins, dar dacă este într-adevăr încăpățânată și nesăbuită, nu știu dacă ar fi o soție cu adevărat potrivită pentru un bărbat în situația mea care, firește, caută fericirea în instituția căsătoriei. Dacă deci persistă într-adevăr să-mi respingă cererea, ar fi poate mai bine să n-o siliți să mă accepte ca soț căci, dacă are o tendință spre asemenea defecte, n-ar putea face mare lucru pentru fericirea mea.
— Domnule, m-ați înțeles foarte greșit, spuse doamna Bennet alarmată. Lizzy este încăpățânată numai în chestiuni de acest fel; în toate celelalte, nu s-a mai pomenit o fată cu o fire mai bună. Mă duc imediat la domnul Bennet și vom aranja totul cu ea foarte curând, sunt sigură.
Nu-i lăsă timp să mai zică ceva și porni în grabă la soțul ei; deschizând ușa bibliotecii, exclamă:
— Oh, domnule Bennet, este urgent nevoie de dumneata; e toată casa în fierbere. Trebuie să vii s-o faci pe Lizzy să se mărite cu domnul Collins, pentru că jură că nu-l vrea și dacă nu te grăbești, dânsul o să-și schimbe gândul și n-o să mai vrea el s-o ia.
Când doamna Bennet intră, domnul Bennet ridică ochii de pe carte și-i fixă pe chipul ei, cu o calmă indiferență, deloc tulburată de vestea ce-i aducea.
— Nu am plăcerea să te înțeleg, spuse el, când soția lui își isprăvi tirada. Despre ce este vorba?
— Despre domnul Collins și Lizzy. Lizzy a declarat că nu-l vrea pe domnul Collins și domnul Collins a început să spună că nu o vrea pe Lizzy.
— Și ce urmează să fac eu în chestiunea asta? Pare o situație fără ieșire.
— Vorbește chiar dumneata cu Lizzy. Spune-i că insiști să se mărite cu el.
— Să fie poftită aici. Va auzi părerea mea.
Doamna Bennet sună și domnișoara Elizabeth fu chemată în bibliotecă.
— Apropie-te, fetițo, exclamă tatăl, când Elizabeth își făcu apariția. Am trimis să te cheme pentru o chestiune importantă. Am aflat că domnul Collins ți-a făcut o cerere în căsătorie. Este adevărat?
Elizabeth răspunse că așa era.
— Foarte bine. Și această cerere ai refuzat-o?
— Da, tată.
— Foarte bine. Acum ajungem la punctul esențial. Mama ta stăruie să o accepți. Nu este așa, doamnă Bennet?
— Da! Altfel nu vreau s-o mai văd niciodată în ochii mei.
— Elizabeth, ai în față o tristă alternativă. Din ceasul acesta va trebui să devii o străină pentru unul dintre părinții tăi. Mama ta nu vrea să te mai vadă în ochii ei dacă nu te măriți cu domnul Collins, iar eu nu vreau să te mai văd în ochii mei dacă o faci.
Elizabeth nu putu decât să zâmbească la o astfel de concluzie a unui astfel de început; doamna Bennet însă, care se convinsese că soțul ei privea chestiunea așa cum dorea ea însăși, fu peste măsură de dezamăgită.
— Ce vrei să spui, domnule Bennet, cu felul acesta de a vorbi? Mi-ai promis că o să insiști să se mărite cu el.
— Draga mea, îi replică soțul, am de cerut două mici favoruri: mai întâi, să-mi îngădui, în împrejurarea de față, liberul uz al propriei mele minți; și, în al doilea rând, al camerei mele. Aș fi bucuros să am biblioteca numai pentru mine, cât mai curând cu putință.
Cu toate acestea, în ciuda dezamăgirii provocate de purtarea soțului, doamna Bennet nu renunță încă la scopul său. Îi vorbi Elizabethei iară și iară — când cu lingușiri, când cu amenințări. Încercă s-o atragă pe Jane de partea ei, dar Jane, cu toată blândețea posibilă, refuză să intervină; iar Elizabeth răspundea atacurilor mamei sale câteodată cu toată seriozitatea și câteodată cu o veselie jucăușă. Deși felul în care o făcea varia, hotărârea ei, niciodată.
În acest timp, domnul Collins medita în solitudine la cele întâmplate. Avea o părere prea bună despre el ca să poată pricepe motivul pentru care verișoara lui putea să-l refuze: și, deși mândria-i fusese rănită, nu suferea în niciun alt fel. Înclinația pentru ea era cu totul imaginară, iar eventualitatea ca ea să merite învinuirile mamei sale îl împiedica să simtă vreun regret.
În timp ce întreaga familie era atât de tulburată, sosi Charlotte Lucas să petreacă ziua împreună cu ei. La intrare fu întâmpinată de Lydia care, zburând către ea, îi spuse pe jumătate în șoaptă:
— Mă bucur că ai venit; e un haz la noi! Ce crezi că s-a întâmplat azi dimineață? Domnul Collins a cerut-o pe Lizzy, și ea nu-l vrea.
Charlotte aproape nici n-avu timp să răspundă, căci Kitty se și ivise lângă ele cu aceleași vești; și, nici nu intraseră bine în sufrageria mică, unde o găsiră pe doamna Bennet singură, că aceasta începu și ea același subiect, făcând apel la înțelegerea domnișoarei Lucas și implorând-o s-o convingă pe prietena ei, Lizzy, să se supună dorințelor întregii familii.
— Te implor, scumpă domnișoară Lucas, fă acest lucru, adăugă ea pe un ton melancolic, căci nimeni nu e cu mine, nimeni nu e de partea mea! Sunt tratată cu atâta cruzime! Nimeni nu are milă de sărmanii mei nervi.
Charlotte fu scutită de a-i răspunde căci chiar atunci intrară Jane și Elizabeth.
— Da, iat-o că vine, continuă doamna Bennet, iat-o, având aerul cel mai indiferent posibil, fără să-i pese de noi mai mult decât dacă ne-am afla la York, numai să poată face după capul ei. Dar să-ți spun eu ceva, domnișoară Lizzy: dacă ți-ai vârât în cap s-o ții așa, refuzând oricare cerere în căsătorie, n-ai să te alegi în viața ta cu un soț și nu știu cine o să te țină când s-o prăpădi tatăl tău. Eu n-am să te pot ține și, de aceea, te avertizez. Am terminat cu tine din clipa asta chiar. Ți-am spus când eram în bibliotecă, știi, că n-am să-ți mai vorbesc în viața mea și ai să vezi că mă țin de cuvânt. Nu-mi face nicio plăcere să vorbesc cu copiii nesupuși. Nu că mi-ar face de fapt plăcere să vorbesc cu oricine ar fi. Oamenii care suferă de nervi ca mine nu pot avea mare poftă de vorbă. Nu știe nimeni ce îndur eu! Dar așa se întâmplă întotdeauna. Cei care nu se plâng n-au niciodată parte de compătimire.
Fiicele ei ascultară în tăcere această revărsare de cuvinte, conștiente că orice tentativă de a argumenta sau de a o consola i-ar fi mărit numai enervarea. Ea continuă deci să vorbească, fără să fie întreruptă de vreuna dintre ele, până ce intră domnul Collins, cu un aer mai solemn ca de obicei; văzându-l, doamna Bennet spuse fetelor:
— Acum, insist să tăceți cu toatele din gură și să ne lăsați, pe domnul Collins și pe mine, să stăm puțin de vorbă.
Elizabeth ieși tăcută; Jane și Kitty o urmară, dar Lydia nu se mișcă, hotărâtă să audă tot ce se va putea auzi. Charlotte, reținută în primul rând de amabilitatea domnului Collins, care-i puse întrebări foarte amănunțite în privința ei și a familiei sale, și apoi de o ușoară curiozitate, se mulțumi să se apropie de fereastră, prefăcându-se că nu aude nimic. Doamna Bennet începu conversația plănuită, pe un ton plângăreț:
— Oh, domnule Collins!
— Scumpă doamnă, răspunse el, să păstrăm în veci tăcere în chestiunea asta. Departe fie de mine, continuă el imediat pe un ton care-i sublinia nemulțumirea, gândul de a avea vreun resentiment față de comportarea fiicei dumneavoastră. Resemnarea în fața relelor de neînlăturat este datoria noastră a tuturor, datorie mai cu osebire a unui tânăr care a avut, cum am avut eu, norocul unei numiri timpurii; iar eu am credință că sunt resemnat. Poate cu atât mai mult cu cât mă îndoiesc că aș fi fost cu adevărat fericit dacă frumoasa mea verișoară m-ar fi onorat, acordându-mi mâna sa; căci am băgat adesea de seamă că resemnarea nu este niciodată atât de perfectă ca în cazul în care fericirea refuzată începe să piardă în ochii noștri ceva din valoarea ei. Sper că nu veți lua drept o lipsă de respect față de familia dumneavoastră, scumpă doamnă, faptul că îmi retrag pretențiile la mâna fiicei dumneavoastră, fără să vă fi adus dumneavoastră și domnului Bennet omagiul de a vă cere să vă impuneți autoritatea în favoarea mea. Conduita mea ar putea fi — mă tem — considerată condamnabilă, deoarece am primit refuzul de pe buzele fiicei dumneavoastră în loc de a-l primi din gura dumneavoastră; suntem însă toți supuși greșelii. Am avut tot timpul numai gânduri bune. Scopul meu a fost să-mi procur o amabilă tovarășă de viață, cu respectarea cuvenită intereselor întregii dumneavoastră familii și, dacă purtarea mea a fost cât de cât criticabilă, rog să-mi fie îngăduit acum să vă prezint scuzele mele.