Domnul Bennet dorise de multe ori, înainte de această perioadă a vieții sale, ca, în loc să-și cheltuiască tot venitul, să fi pus deoparte în fiecare an o sumă, ca să-și asigure mai bine copiii și soția, dacă aceasta i-ar fi supraviețuit. Acum o dorea mai mult ca oricând. Dacă și-ar fi făcut datoria în această privință, Lydia n-ar fi avut nevoie să-i datoreze unchiului ei tot ce se mai putea cumpăra acum pentru ea în materie de onoare sau de bun renume. Satisfacția de a-l fi înduplecat pe unul dintre cei mai nevrednici tineri din Marea Britanie să-i fie soț ar fi stat atunci acolo unde îi era locul.
Era serios îngrijorat că o cauză de atât de puțin folos pentru oricine trebuia să fie dusă la capăt numai pe cheltuiala cumnatului său; și era hotărât să afle, dacă era cu putință, cât de mare fusese ajutorul acestuia și să-și achite datoria cât mai curând.
La începutul căsătoriei domnului Bennet, economia fusese socotită cu totul de prisos, căci, firește, aveau să aibă un fiu. Fiul acesta urma să se alăture tatălui pentru a anula clauza de moștenire, de îndată ce va fi ajuns la majorat, și astfel văduva și copiii mai mici ar fi fost asigurați. Veniră pe lume, una după alta, cinci fiice, dar fiul tot nu venea; iar doamna Bennet fusese sigură, mulți ani după nașterea Lydiei, că avea să vină. În cele din urmă își pierduseră orice nădejde, dar atunci era prea târziu ca să mai facă economii. Doamna Bennet n-avea nicio înclinație spre economie, și numai dragostea de independență a soțului ei îi împiedicase să-și depășească venitul.
Prin contractul de căsătorie li se asiguraseră doamnei Bennet și copiilor cinci mii de lire. Dar în ce proporții urmau să fie împărțite între copii atârna de voința părinților. Era un lucru care trebuia hotărât acum, cel puțin în privința Lydiei, iar domnul Bennet nu putea avea nicio șovăială în a primi propunerea care i se făcea. În termeni de recunoștință pentru bunătatea cumnatului său, deși exprimați cât se poate de concis, își așternu apoi pe hârtie deplina aprobare pentru tot ce se făcuse și dorința de a îndeplini angajamentele luate în numele lui. Nu-și închipuise niciodată până atunci că, dacă Wickham ar fi putut fi înduplecat să se însoare cu fiica lui, lucrul s-ar fi putut face cu atât de puține neplăceri pentru el ca prin aranjamentul de acum. Abia dacă pierdea zece lire pe an din suta pe care trebuia să le-o plătească; căci, cu întreținerea și banii de buzunar și cu darurile necontenite în bani care ajungeau la ea prin mâinile mamei sale, cheltuielile Lydiei fuseseră foarte puțin sub această sumă.
Că totul se făcea și cu un efort atât de mic din partea lui era o altă surpriză foarte binevenită; căci dorința lui cea mai mare acum era să aibă cât mai puțină bătaie de cap cu toată afacerea. După ce trecuseră primele accese de furie, care îl făcuseră să se pună în mișcare ca s-o caute, se întorsese, firește, la toată nepăsarea lui de altădată. Scrisoarea fu trimisă curând; căci, deși zăbavnic când trebuia să se apuce de o treabă, era grabnic în a o duce la capăt. Rugă să i se dea mai multe amănunte despre cât îi datora cumnatului său; dar era prea supărat pe Lydia ca să-i trimită vreun cuvânt.
Vestea cea bună se răspândi repede prin casă și, cu o iuțeală pe măsură, prin vecini. Aceștia din urmă o primiră cu o filozofie decentă. Desigur, conversația ar fi avut mai mult de câștigat dacă domnișoara Lydia Bennet ar fi ajuns femeie pierdută sau, în cel mai fericit caz, ar fi fost închisă departe de lume, în vreo fermă îndepărtată. Dar și măritișul ei dădea mult de vorbit; iar binevoitoarele urări de bine, care porniseră mai înainte de la toate bătrânele veninoase din Meryton, pierdură prea puțin din avânt prin această schimbare a împrejurărilor, căci, cu un asemenea soț, nefericirea ei era socotită sigură.
Trecuseră două săptămâni de când doamna Bennet nu mai coborâse, dar în această zi fericită își reluă locul în capul mesei, într-o dispoziție apăsător de bună. Niciun simțământ de rușine nu-i umbrea triumful. Căsătoria unei fiice, care fusese ținta cea dintâi a dorințelor ei de când Jane împlinise șaisprezece ani, era acum pe punctul de a se înfăptui, iar gândurile și vorbele i se roteau numai în jurul acelor podoabe ale nunților elegante: muselinuri fine, trăsuri noi și servitori. Căuta de zor prin vecini o locuință potrivită pentru fiica ei și, fără să știe sau să se gândească ce venit aveau să aibă, le respingea pe multe ca nepotrivite ca mărime și însemnătate.
— Haye Park ar merge, spuse ea, dacă familia Goulding s-ar muta, sau casa cea mare de la Stoke, dacă salonul ar fi mai mare; dar Ashworth e prea departe. N-aș putea îndura s-o știu la zece mile de mine; iar cât despre Purvis Lodge, mansardele sunt îngrozitoare.
Soțul ei o lăsă să vorbească fără s-o întrerupă cât timp servitorii fură de față. Dar când aceștia se retraseră, îi spuse:
— Doamnă Bennet, înainte de a lua vreuna sau pe toate casele acestea pentru fiul și fiica dumitale, să ne lămurim cum se cuvine. Într-o anumită casă din ținutul acesta nu vor fi primiți niciodată. N-am să încurajez nechibzuința niciunuia dintre ei primindu-i la Longbourn.
Declarației acesteia îi urmă o lungă dispută; dar domnul Bennet rămase neclintit; și curând ea duse la o alta, iar doamna Bennet află cu uimire și groază că soțul ei nu voia să dea nici măcar o guinee ca să-i cumpere fiicei lor trusoul. El declară că Lydia nu va primi de la el, cu acest prilej, niciun semn de afecțiune. Doamna Bennet abia putea pricepe așa ceva. Ca mânia lui să poată merge până la un resentiment atât de neînchipuit, încât să-i refuze fiicei sale un privilegiu fără de care căsătoria ei abia dacă ar mai părea valabilă, întrecea tot ce ar fi crezut ea cu putință. Era mai simțitoare la rușinea pe care lipsa unor haine noi avea s-o arunce asupra nunții fiicei ei decât la vreun simțământ de rușine pentru faptul că fugise și trăise cu Wickham două săptămâni înainte de nuntă.
Elizabeth regreta acum din toată inima că, în tulburarea clipei, se lăsase dusă să-i împărtășească domnului Darcy temerile lor pentru sora ei; căci, de vreme ce căsătoria avea să pună atât de curând fugii un sfârșit cuviincios, puteau spera să-i ascundă începutul nefericit de toți cei care nu fuseseră chiar la fața locului.
Nu se temea că vestea se va răspândi mai departe prin el. Puțini erau aceia pe a căror discreție s-ar fi putut bizui cu mai multă încredere; dar, în același timp, nu era nimeni a cărui cunoaștere a slăbiciunii unei surori s-o fi umilit atât de mult. Nu însă din teama vreunui neajuns care ar fi decurs de aici pentru ea însăși; căci între ei părea să se fi deschis oricum o prăpastie de netrecut. Chiar dacă s-ar fi încheiat căsătoria Lydiei în condițiile cele mai onorabile, nu era de presupus că domnul Darcy s-ar fi înrudit cu o familie în care, pe lângă toate celelalte obiecții, se adăuga acum o alianță și o înrudire dintre cele mai apropiate cu omul pe care el îl disprețuia pe drept cuvânt.
Nu s-ar fi putut mira ca el să dea înapoi în fața unei asemenea legături. Dorința de a-i câștiga stima, pe care se încredințase că el o simțea în Derbyshire, nu putea, după orice așteptare rezonabilă, să supraviețuiască unei asemenea lovituri. Se simțea umilită, îndurerată; se căia, deși abia știa de ce. Ținea cu gelozie la stima lui acum, când nu mai putea spera să aibă vreun folos de pe urma ei. Voia să afle ceva despre el acum, când părea să fie cea mai mică șansă de a primi vești. Era convinsă că ar fi putut fi fericită cu el acum, când nu mai era probabil să se întâlnească.
Ce triumf pentru el, se gândea adesea, dacă ar fi știut că cererea în căsătorie pe care o respinsese cu mândrie numai cu patru luni în urmă ar fi fost acum primită cu bucurie și recunoștință! Era tot atât de generos, nu se îndoia de asta, ca cel mai generos dintre bărbați. Dar, cât timp era muritor, triumful nu putea lipsi.
Începea acum să înțeleagă că el era tocmai bărbatul care, prin fire și însușiri, i s-ar fi potrivit cel mai bine. Judecata și temperamentul lui, deși deosebite de ale ei, i-ar fi împlinit toate dorințele. Ar fi fost o unire în folosul amândurora: prin naturalețea și vioiciunea ei, mintea lui s-ar fi putut îmblânzi, iar purtarea i s-ar fi putut îmbunătăți; iar ea ar fi avut de câștigat lucruri și mai însemnate de pe urma judecății lui, a cunoștințelor și a experienței lui despre lume.
Dar nicio căsătorie atât de fericită nu mai putea arăta acum mulțimii pline de admirație ce este cu adevărat fericirea conjugală. O unire de un cu totul alt fel, care o excludea pe cealaltă, avea să se încheie curând în familia lor.
Cum aveau să trăiască Wickham și Lydia într-o independență cât de cât acceptabilă nu-și putea închipui. Dar cât de puțină fericire trainică putea avea o pereche care se unise numai pentru că patimile le fuseseră mai puternice decât virtutea, putea ghici cu ușurință.
Domnul Gardiner îi scrise curând din nou cumnatului său. La mulțumirile domnului Bennet răspundea pe scurt, asigurându-l că era bucuros să contribuie la binele oricui din familia lui, și încheia rugându-l stăruitor să nu i se mai pomenească niciodată de lucrul acesta. Scopul principal al scrisorii era să-i înștiințeze că domnul Wickham hotărâse să părăsească miliția.
Am dorit foarte mult să facă asta, adăuga el, de îndată ce s-a hotărât căsătoria. Și cred că vei fi de acord cu mine că plecarea din regimentul acela e cât se poate de recomandabilă, atât pentru el, cât și pentru nepoata mea. Domnul Wickham are de gând să intre în armata regulată; și printre prietenii lui de altădată mai sunt unii care pot și vor să-l ajute în armată. I s-a făgăduit un grad de stegar în regimentul generalului …, încartiruit acum în nord. E un avantaj că se află atât de departe de partea aceasta a regatului. Face promisiuni frumoase; și sper că, printre alți oameni, unde fiecare dintre ei va avea un renume de păstrat, vor fi amândoi mai cumpătați. I-am scris colonelului Forster să-l înștiințez de aranjamentele noastre de acum și să-l rog să-i liniștească pe diferiții creditori ai domnului Wickham din Brighton și din împrejurimi, asigurându-i că vor fi plătiți grabnic, lucru pentru care am garantat eu. Și vrei să-ți dai osteneala să le dai asigurări asemănătoare creditorilor lui din Meryton, a căror listă ți-o alătur, după informațiile lui? Și-a mărturisit toate datoriile; sper cel puțin că nu ne-a înșelat. Haggerston are instrucțiunile noastre și totul va fi gata într-o săptămână. Atunci vor pleca la regimentul lui, afară doar dacă vor fi poftiți mai întâi la Longbourn; și am înțeles de la doamna Gardiner că nepoata mea dorește mult să vă vadă pe toți înainte de a pleca din sud. E bine și vă trimite, dumitale și mamei ei, respectuoasele ei salutări. Al dumitale etc.
E. Gardiner
Domnul Bennet și fiicele lui văzură tot atât de limpede ca domnul Gardiner toate avantajele plecării lui Wickham din regimentul din …shire. Dar doamna Bennet nu era la fel de mulțumită. Faptul că Lydia avea să se stabilească în nord, tocmai când se aștepta să aibă cea mai mare plăcere și mândrie de pe urma companiei ei — căci nu renunțase câtuși de puțin la planul ca tinerii să locuiască în Hertfordshire —, era o mare dezamăgire; și, pe deasupra, era atât de păcat ca Lydia să fie luată dintr-un regiment în care cunoștea pe toată lumea și avea atâția favoriți.
— O iubește atât de mult pe doamna Forster, spuse ea, e de-a dreptul îngrozitor s-o trimită de acolo! Și sunt și câțiva tineri care îi plac foarte mult. Poate că ofițerii din regimentul generalului … nu sunt atât de plăcuți.
Cererea fiicei sale, căci așa putea fi socotită, de a fi primită din nou în familie înainte de a pleca în nord, primi la început un refuz categoric. Dar Jane și Elizabeth, care doreau amândouă, de dragul simțămintelor și al bunului nume al surorii lor, ca părinții să o recunoască la căsătoria ei, îl rugară atât de stăruitor, dar totodată atât de rezonabil și de blând, să o primească pe ea și pe soțul ei la Longbourn de îndată ce se vor căsători, încât îl înduplecară să gândească așa cum gândeau ele și să facă așa cum doreau ele. Iar mama lor avu mulțumirea să afle că își va putea arăta fiica măritată prin vecini înainte ca aceasta să fie surghiunită în nord. Așa că, atunci când domnul Bennet îi scrise din nou cumnatului său, îi trimise încuviințarea ca ei să vină; și se hotărî ca, îndată după cununie, să pornească spre Longbourn. Elizabeth se miră totuși că Wickham consimțea la un asemenea plan; și, dacă s-ar fi luat numai după propria ei înclinație, orice întâlnire cu el ar fi fost ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit.