Doamnele din Longbourn s-au prezentat curând la cele din Netherfield. Vizita a fost întoarsă după toate regulile. Manierele plăcute ale domnișoarei Bennet câștigară tot mai mult bunăvoința doamnei Hurst și a domnișoarei Bingley; și, deși pe mamă au găsit-o de netolerat și pe fetele mai mici nevrednice să le adreseze o vorbă, și-au exprimat totuși dorința, față de cele două mai mari, de a le cunoaște mai bine. Jane a primit această atenție cu cea mai mare plăcere; dar Elizabeth vedea în continuare aroganța cu care se purtau cu toată lumea, abia făcând excepție chiar și pentru sora ei, și nu le putea îndrăgi; totuși, amabilitatea lor față de Jane, atât cât era, avea o valoare, fiindcă se datora, după toate probabilitățile, admirației fratelui lor pentru Jane. Era foarte limpede — ori de câte ori se întâlneau — că domnul Bingley o plăcea cu adevărat; dar Elizabethei îi era tot atât de limpede că Jane ceda pornirii pe care o simțise pentru el din prima clipă și că era pe cale să se îndrăgostească de-a binelea; își spunea însă cu plăcere că nu era probabil ca lumea să bage de seamă, deoarece Jane unea o mare putere de simțire cu o fire calmă și o voioșie mereu egală în purtare, care o puteau pune la adăpost de bănuielile inoportunilor. Ea îi împărtăși toate astea prietenei sale, domnișoara Lucas.
— Este, poate, agreabil, replică Charlotte, să poți înșela lumea în asemenea caz; dar este uneori un dezavantaj să fii atât de reținută. Dacă o femeie își ascunde sentimentele cu aceeași iscusință și față de obiectul afecțiunii sale, poate pierde prilejul de a-l captiva; și atunci, n-ar fi decât o slabă consolare să crezi că lumea nu știe nimic. Aproape în fiecare atașament există atât de multă gratitudine sau vanitate, că nu e bine să le lași în voia lor. Suntem toți în stare să facem începutul singuri — o ușoară preferință este destul de firească; dar prea puțini dintre noi sunt în stare să se îndrăgostească cu adevărat, fără încurajare. În nouă cazuri din zece e mai bine ca o femeie să arate mai multă afecțiune decât simte. Neîndoielnic, Bingley o place pe sora ta; dar s-ar putea ca niciodată să nu facă mai mult decât s-o placă dacă ea nu-l ajută puțin.
— Dar ea îl ajută, atât cât îi permite firea. Dacă eu îmi pot da seama de interesul ei pentru el, Bingley ar trebui să fie un nerod să nu-l observe.
— Nu uita, Eliza, că el nu cunoaște firea Janei așa cum o cunoști tu.
— Dar dacă o femeie are o înclinație pentru un bărbat și nu încearcă să i-o ascundă, el trebuie să-și dea seama de acest lucru.
— Poate că trebuie, dacă o vede îndeajuns. Dar, deși Bingley și Jane se întâlnesc destul de des, nu sunt niciodată multe ore împreună; și cum se văd întotdeauna în societăți numeroase și amestecate, este imposibil să folosească fiecare clipă pentru a sta de vorbă unul cu altul. De aceea ar trebui ca Jane să profite cât mai mult de fiecare jumătate de oră în care-i poate capta atenția. Când va fi sigură de el, va avea timp destul să se îndrăgostească și ea cât o vrea.
— Planul tău e bun, îi răspunse Elizabeth, câtă vreme nu ai în vedere altceva decât dorința de a te mărita bine; și dacă m-aș hotărî să-mi găsesc un bărbat bogat sau, pur și simplu, un bărbat oarecare, cred că aș adopta planul tău. Dar nu acestea sunt simțămintele Janei; ea nu face nimic cu socoteală. Deocamdată nu poate fi încă sigură de seriozitatea pornirii ei, sau dacă aceasta este un lucru înțelept. Îl cunoaște doar de două săptămâni. A dansat cu el la Meryton patru dansuri; l-a văzut într-o dimineață — acasă la el — și de atunci a luat masa în compania lui de patru ori. Nu este deloc suficient pentru a-i cunoaște firea.
— Nu, așa cum prezinți tu lucrurile. Dacă doar ar fi luat masa cu el, ar fi putut afla numai dacă are sau nu poftă bună; dar trebuie să-ți amintești că au petrecut, de asemenea, patru seri împreună — și patru seri pot însemna foarte mult.
— Da, aceste patru seri le-au dat posibilitatea să constate că amândurora le place Douăzeci și unu mai mult decât Comerț, însă în privința vreunei alte însușiri caracteristice, nu-mi închipui să-și fi putut dezvălui mare lucru.
— Ei bine, spuse Charlotte, îi doresc Janei, din toată inima, noroc. Dacă ar fi să se mărite cu el mâine, cred că ar avea tot atâtea șanse de fericire câte ar avea dacă i-ar studia firea timp de douăsprezece luni. Fericirea în căsnicie este numai o chestiune de noroc. Faptul că în momentul căsătoriei partenerii își cunosc foarte bine firea, sau faptul că au firi foarte asemănătoare nu le mărește câtuși de puțin șansele de fericire. După căsătorie, ajung întotdeauna destul de deosebiți unul de altul ca să-și aibă partea lor de necazuri; și e mai bine să cunoști cât mai puțin posibil defectele omului cu care-ți vei petrece viața.
— Mă faci să râd, Charlotte; dar asta nu e o judecată sănătoasă. Știi bine că nu e un lucru sănătos și că tu însăți nu ai proceda astfel.
Fiind foarte prinsă să observe atențiile domnului Bingley față de sora sa, Elizabeth era departe de a bănui că și ea devenise un obiect demn de un oarecare interes în ochii prietenului acestuia. La început, domnul Darcy admisese, cu greutate, că era drăguță; la bal o privise cu indiferență; și când se întâlniseră din nou, o privise numai pentru a-i aduce critici. Dar nici nu apucase bine să se lămurească și să-și lămurească prietenii că Elizabeth n-avea o singură trăsătură ca lumea pe chipul ei, că a și început să găsească același chip neobișnuit de inteligent, datorită expresiei frumoase din ochii ei întunecați. Acestei descoperiri i-au urmat altele tot atât de vexante pentru el. Deși, cu un ochi critic, descoperise în înfățișarea ei mai mult decât o singură abatere de la perfecta simetrie, a fost obligat să constate că avea o siluetă zveltă și plăcută; și, deși afirma că manierele ei nu erau cele obișnuite în lumea bună, fusese captivat de încântătoarea lor naturalețe și vioiciune. Elizabeth nu bănuia nimic din toate acestea; pentru ea, Darcy era doar omul care nu se făcea plăcut nicăieri și care n-o socotise destul de frumoasă pentru a o invita la dans.
Darcy începu să dorească s-o cunoască mai bine și, ca un prim pas spre a sta el însuși de vorbă cu ea, începu să asculte discuțiile ei cu alții. Faptul acesta atrase atenția Elizabethei. Asta s-a petrecut la reședința lui Sir William Lucas, unde se adunase multă lume.
— Ce-o fi vrând domnul Darcy, o întrebă Elizabeth pe Charlotte, că stă și ascultă conversația mea cu colonelul Forster?
— Aceasta este o întrebare la care nu-ți poate răspunde decât domnul Darcy.
— Dacă va mai continua astfel, îl voi face desigur să priceapă că știu ce urmărește. Are o privire foarte ironică și, dacă nu încep prin a fi eu însămi impertinentă, în curând mă voi teme de el.
Puțin mai târziu, când el se apropie de ele, fără să pară însă că are de gând să le vorbească, domnișoara Lucas o sfidă pe prietena ei să-i pomenească de așa ceva; ceea ce o ațâță îndată pe Elizabeth s-o facă, așa că se întoarse către el și-i spuse:
— Nu credeți, domnule Darcy, că m-am exprimat remarcabil de bine adineauri, când l-am tot sâcâit pe colonelul Forster să ne dea un bal la Meryton?
— Cu multă energie; dar e un subiect care face întotdeauna o doamnă energică.
— Sunteți aspru cu noi.
— În curând va fi rândul ei să fie sâcâită, interveni domnișoara Lucas. Mă duc să deschid pianul, Eliza; știi ce urmează.
— Ca prietenă, ești o făptură tare ciudată! Mereu vrei să cânt și să mă produc în fața oricui și a tuturor! Dacă vanitatea mea ar fi luat-o spre muzică, mi-ai fi de neprețuit; dar, așa cum stau lucrurile, aș prefera, zău, să nu mă așez la pian în fața celor care trebuie să fie obișnuiți să-i asculte pe cei mai buni interpreți.
Cum domnișoara Lucas stăruia, totuși, adăugă:
— Foarte bine; dacă trebuie să fie așa, așa să fie. — Și, cu o căutătură gravă spre domnul Darcy: — E un vechi și minunat proverb, pe care-l cunosc, desigur, toți cei de față: „Ține-ți răsuflarea ca să ai cu ce-ți răci fiertura”; iar eu mi-o țin pe a mea ca să-mi umflu cântecul.
Interpretarea ei fu plăcută, dar prin nimic excepțională. După vreo două cântece și înainte de a fi putut răspunde rugăminților unora de a mai cânta, fu înlocuită la pian cu nerăbdare de sora ei Mary care, fiind singura urâțică dintre fetele Bennet, se străduia din greu să-și desăvârșească educația și cunoștințele și era mereu dornică să și le etaleze.
Mary nu avea nici talent, nici gust; și deși vanitatea o făcuse silitoare, îi dăduse în același timp un aer pedant și încrezut, care ar fi dăunat chiar și cuiva ajuns la un grad de perfecțiune mai mare decât cel atins de ea. Elizabeth, simplă și naturală, fusese ascultată cu mult mai multă plăcere, deși nu cântase nici pe jumătate atât de bine; pe când Mary, la sfârșitul unui lung concerto, fu bucuroasă să cumpere laude și recunoștință cântând melodii scoțiene și irlandeze, la cererea surorilor sale mai mici care, împreună cu tinerii Lucas și doi, trei ofițeri, se porniseră nerăbdătoare să danseze într-un capăt al salonului.
Domnul Darcy stătea în preajma lor, într-o tăcută indignare față de acest fel de a petrece seara, care excludea orice conversație, și era prea cufundat în propriile sale gânduri ca să bage de seamă că alături de el se afla Sir William Lucas, până ce acesta începu astfel:
— Ce distracție încântătoare pentru tineret, domnule Darcy! Până la urmă, nimic nu se compară cu dansul. Îl socotesc ca pe una dintre primele manifestări de rafinament ale societăților omenești civilizate.
— Aveți dreptate, domnule, și mai prezintă în plus avantajul de a fi foarte „la modă” în societățile mai puțin civilizate ale lumii — fiecare sălbatic știe să danseze!
Sir William zâmbi doar.
— Prietenul dumneavoastră dansează splendid, continuă el după o pauză, când îl văzu pe Bingley intrând în dans, și nu mă îndoiesc că sunteți și dumneavoastră, domnule Darcy, un adept al acestei arte.
— Cred că m-ați văzut dansând la Meryton, domnule.
— Da, într-adevăr, și nu mică mi-a fost plăcerea privindu-vă. Dansați adesea la Curtea de la St. James?
— Niciodată, domnule.
— Nu credeți că ar fi un omagiu ce se cuvine acelei case?
— Este un omagiu pe care nu-l aduc niciodată vreunei case când pot evita s-o fac.
— Aveți o reședință la Londra, înțeleg.
Domnul Darcy se înclină.
— Am avut cândva de gând să mă instalez și eu acolo, pentru că îmi place o societate aleasă, dar nu am fost destul de sigur că aerul Londrei îi va prii lui Lady Lucas.
Se opri așteptând un răspuns, dar interlocutorul lui nu era dispus să i-l dea și, cum în clipa aceea Elizabeth se îndrepta către ei, îi trecu prin minte să facă un mare act de galanterie și îi strigă:
— Scumpă domnișoară Eliza, de ce nu dansați? Domnule Darcy, vă rog să-mi îngăduiți să vă prezint, în persoana acestei tinere domnișoare, o parteneră cât se poate de dorită. Nu puteți refuza să dansați, sunt sigur, când aveți în față atâta frumusețe!
Și, luând mâna fetei, ar fi pus-o într-a lui Darcy, care, deși surprins peste măsură, nu s-ar fi împotrivit s-o primească, când Elizabeth și-o retrase brusc și-i spuse lui Sir William cu oarecare nervozitate:
— Credeți-mă, domnule, nu am nici cea mai mică intenție să dansez. Vă implor să nu presupuneți că am venit spre dumneavoastră ca să solicit un partener.
Cu multă cuviință, domnul Darcy ceru favoarea unui dans, dar a fost zadarnic. Elizabeth era hotărâtă; și zadarnice au fost și toate încercările lui Sir William de a o îndupleca.
— Sunteți desăvârșită la dans, domnișoară Eliza, și este o cruzime să mă lipsiți de fericirea de a vă admira și, deși domnului Darcy îi displace, în general, acest amuzament, sunt convins că nu are nimic împotrivă să ne îndatoreze timp de o jumătate de oră.
— Domnul Darcy este numai amabilitate, spuse Elizabeth surâzând.
— Este, într-adevăr; și dacă ținem seama de obiectul tentației, dragă domnișoară Eliza, nu ne putem mira de complezența sa, căci cine ar putea obiecta ceva unei asemenea partenere?
Elizabeth se îndepărtă cu o privire ștrengărească. Refuzul ei nu-l supără pe domnul Darcy, care se gândea tocmai la ea cu oarecare bunăvoință, când domnișoara Bingley i se adresă astfel:
— Pot ghici la ce visați.
— Cred că nu puteți.
— Vă gândiți cât de insuportabil ar fi să petreceți multe seri în acest fel, într-o astfel de societate; și, într-adevăr, sunt cu totul de părerea dumneavoastră. Nu m-am plictisit niciodată atât! Și toți acești oameni insipizi și totuși zgomotoși, mărunți și totuși plini de ei! Ce n-aș da să aud sarcasmele dumneavoastră la adresa lor.
— Presupunerea dumneavoastră este total greșită, vă asigur. Gândul meu luneca pe un făgaș mult mai plăcut. Meditam la marea plăcere pe care ți-o pot da doi ochi frumoși pe chipul unei femei drăguțe.
Domnișoara Bingley își aținti îndată privirile pe fața lui și îi ceru să-i spună ce doamnă reușise să-i inspire asemenea reflecții. Domnul Darcy îi răspunse cu multă îndrăzneală:
— Domnișoara Elizabeth Bennet.
— Domnișoara Elizabeth Bennet! repetă domnișoara Bingley. Sunt uluită! De când se bucură de această favoare? Și, mă rog, când să vă prezint urările mele de fericire?
— Chiar aceasta este întrebarea pe care mă așteptam s-o puneți. Imaginația unei doamne este foarte iute; sare de la admirație la dragoste și de la dragoste la căsătorie, într-o clipă. Știam că veți fi gata să-mi prezentați urările dumneavoastră.
— Oh! nu! Dacă luați lucrurile atât de serios, voi considera chestiunea perfect rezolvată. Veți avea, într-adevăr, o soacră fermecătoare și va fi desigur mereu prezentă la Pemberley împreună cu dumneavoastră.
Darcy o ascultase cu o totală indiferență în timp ce ea găsea de cuviință să se amuze în acest fel; și, deoarece calmul lui o convinsese că nu era niciun pericol, verva domnișoarei Bingley curse mai departe.