În timp ce înaintau pe drum, Elizabeth, oarecum tulburată, pândea să zărească apărând pădurile de la Pemberley; și când, în sfârșit, intrară pe poartă, pe lângă căsuța de pază, inima îi bătea cu putere.
Parcul era foarte mare și se întindea pe un teren foarte variat. Intrară printr-unul dintre locurile cele mai joase și mânară un timp printr-o frumoasă pădure ce acoperea o mare întindere.
Mintea Elizabethei era prea plină ca să mai poată face conversație, dar văzu și admiră fiecare loc și fiecare priveliște mai deosebită. Urcară treptat o jumătate de milă și se aflară în vârful unei coline destul de înalte, unde pădurea se sfârșea și ochiul era prins numaidecât de Pemberley House, așezată de cealaltă parte a văii, în care drumul cobora șerpuind, destul de abrupt. Era o clădire de piatră mare și frumoasă, bine așezată pe o ridicătură a terenului, având în spate un șir de dealuri înalte, împădurite; iar în față, un pârâu destul de mare din fire fusese lărgit și mai mult, dar fără nimic artificial în înfățișarea lui. Malurile nu erau nici drepte și țepene, nici împodobite fals. Elizabeth rămase încântată. Nu mai văzuse niciodată un loc pentru care natura să fi făcut mai mult sau unde frumusețea naturii să fi fost atât de puțin stricată de un gust stângaci. Erau toți plini de admirație; și în clipa aceea Elizabeth simți că a fi stăpână la Pemberley ar fi însemnat ceva!
Coborâră dealul, trecură podul și traseră la scară; și pe când cerceta mai de aproape casa, îi reveniră toate temerile că l-ar putea întâlni pe proprietar. Îi era groază să nu se fi înșelat camerista. La cererea lor de a vizita casa, fură poftiți în hol; iar Elizabeth avu răgaz, în timp ce o așteptau pe menajeră, să se minuneze că se afla acolo unde se afla.
Menajera veni — o femeie în vârstă, cu înfățișare respectabilă, mult mai puțin semeață și mult mai politicoasă decât își închipuise ea că o va găsi. O urmară în sufragerie. Era o încăpere mare, bine proporționată și frumos mobilată. După ce se uită puțin în jur, Elizabeth se duse la o fereastră, ca să se bucure de priveliște. Dealul încununat de pădure, de pe care coborâseră, părând de la distanță și mai abrupt, era o splendoare. Fiecare așezare a terenului era armonioasă; și privi cu încântare întreaga priveliște — râul, copacii risipiți pe maluri și, cât putea urmări cu ochii, cotiturile văii. În timp ce treceau prin celelalte încăperi, toate acestea apăreau din alte unghiuri; dar de la fiecare fereastră se vedeau frumuseți. Camerele erau înalte și frumoase, iar mobila pe măsura averii stăpânului; și Elizabeth remarcă, plină de admirație pentru gustul lui, că nu era nici bătătoare la ochi, nici inutil de luxoasă — mai puțin fastuoasă și mai autentic elegantă decât mobila de la Rosings.
— Și aș fi putut fi stăpâna acestui loc! își spuse ea. Aș fi putut să cunosc acum aceste încăperi ca pe ale mele! În loc să le privesc ca o străină, m-aș fi putut bucura de ele ca de bunul meu și i-aș fi putut primi aici, ca oaspeți, pe unchiul și pe mătușa mea. Dar nu, se reculese ea, asta n-ar fi fost niciodată cu putință; unchiul și mătușa mea ar fi fost pierduți pentru mine; nu mi s-ar fi îngăduit să-i invit.
Fu o amintire norocoasă — o scăpă de ceva ce semăna a regret.
Ar fi dorit s-o întrebe pe menajeră dacă stăpânul ei era într-adevăr plecat, dar nu avu curajul. În cele din urmă, întrebarea o puse totuși unchiul ei, iar ea se întoarse speriată într-o parte, în timp ce doamna Reynolds răspundea că așa era, adăugând:
— Dar îl așteptăm mâine, cu un grup mare de prieteni.
Ce bucuroasă era Elizabeth că propria lor călătorie nu fusese întârziată cu o zi de nicio împrejurare!
Mătușa ei o chemă atunci să vadă un tablou. Se apropie și văzu portretul domnului Wickham, atârnat deasupra căminului, printre alte câteva miniaturi. Mătușa o întrebă zâmbind dacă îi plăcea. Menajera se apropie și le spuse că era portretul unui tânăr domn, fiul intendentului răposatului ei stăpân, pe care acesta îl crescuse pe cheltuiala lui.
— Acum a intrat în armată, adăugă ea, dar mă tem că a luat-o rău de tot pe căi greșite.
Doamna Gardiner își privi nepoata cu un surâs, dar Elizabeth nu i-l putu întoarce.
— Și acesta, spuse doamna Reynolds, arătând spre o altă miniatură, este stăpânul meu — și seamănă foarte bine. A fost pictat în același timp cu celălalt — acum vreo opt ani.
— Am auzit multe despre înfățișarea frumoasă a stăpânului dumitale, spuse doamna Gardiner, privind portretul; are un chip frumos. Dar, Lizzy, tu ne poți spune dacă seamănă sau nu.
Respectul doamnei Reynolds pentru Elizabeth păru să crească la această aluzie că-l cunoștea pe stăpânul ei.
— Domnișoara îl cunoaște pe domnul Darcy?
Elizabeth se îmbujoră și răspunse:
— Puțin.
— Și nu credeți, domnișoară, că e un domn foarte chipeș?
— Da, foarte chipeș.
— Eu, una, nu cunosc pe nimeni așa de chipeș; dar în galeria de sus o să vedeți un portret al lui mai frumos și mai mare decât acesta. Camera asta era camera preferată a răposatului meu stăpân și miniaturile sunt chiar așa cum erau și atunci. Ținea mult la ele.
Elizabeth înțelese acum de ce printre ele se afla și portretul domnului Wickham.
Doamna Reynolds le atrase apoi atenția asupra unui portret al domnișoarei Darcy, făcut pe când avea numai opt ani.
— Și domnișoara Darcy e tot atât de frumoasă ca fratele ei? întrebă domnul Gardiner.
— O, da! Cea mai frumoasă domnișoară ce s-a văzut vreodată; și atât de desăvârșită! Cântă la pian și din gură cât e ziua de lungă. În camera de alături e un instrument nou, care abia a fost adus pentru dânsa — un dar de la stăpânul meu; vine și ea mâine aici, cu dânsul.
Domnul Gardiner, care avea un fel de a fi degajat și plăcut, îi încuraja vorbăria prin întrebări și observații; doamnei Reynolds, fie din mândrie, fie din devotament, îi făcea vădit mare plăcere să vorbească despre stăpânul ei și despre sora acestuia.
— Stăpânul dumitale stă mult la Pemberley în cursul anului?
— Nu atât cât aș dori eu, domnule; dar cred că petrece aici cam jumătate din timp; iar domnișoara Darcy vine întotdeauna pentru lunile de vară.
— Afară doar de vremea când se duce la Ramsgate, își spuse Elizabeth.
— Dacă stăpânul dumitale s-ar însura, l-ai vedea mai des pe aici.
— Da, domnule; dar nu știu când va fi asta. Nu știu care ar fi destul de bună pentru dânsul.
Domnul și doamna Gardiner zâmbiră. Elizabeth nu se putu stăpâni să nu spună:
— Faptul că dumneata gândești astfel este spre cinstea lui, sunt sigură.
— Nu spun decât adevărul și ce ar spune oricine îl cunoaște, răspunse cealaltă.
Elizabeth socoti că asta mergea cam departe; și ascultă cu o uimire tot mai mare, când menajera adăugă:
— În viața mea n-am auzit de la dânsul o vorbă urâtă, și-l știu de când avea patru ani.
Era lauda cea mai neobișnuită dintre toate, cea mai potrivnică părerilor ei. Fusese ferm încredințată că domnul Darcy nu era un om cu o fire blândă. Atenția i se trezi cu totul; tânjea să afle mai mult și fu recunoscătoare unchiului ei, care spuse:
— Sunt foarte puțini oameni despre care se poate spune atât de mult. Ai noroc cu un asemenea stăpân.
— Da, domnule, știu că am. Dacă aș străbate lumea în lung și-n lat, n-aș putea da de unul mai bun. Dar am băgat mereu de seamă că cei care au fost buni la suflet de copii sunt buni la suflet și când se fac mari; și dânsul a fost întotdeauna băiatul cel mai blând și cu inima cea mai largă din lume.
Elizabeth aproape că o privi cu ochii holbați.
— Să fie oare vorba de domnul Darcy? se întrebă ea.
— Tatăl lui era un om admirabil, spuse doamna Gardiner.
— Da, doamnă, așa era cu adevărat; și fiul lui o să fie întocmai ca el — tot atât de bun cu cei săraci.
Elizabeth asculta, se minuna, se îndoia și aștepta cu nerăbdare să afle mai mult. Doamna Reynolds nu-i putea stârni interesul pentru nimic altceva. În zadar vorbea despre subiectele tablourilor, despre dimensiunile camerelor și despre prețul mobilelor. Domnul Gardiner, foarte amuzat de acest soi de prejudecată de familie, căreia îi punea pe seamă laudele exagerate aduse stăpânului ei, aduse curând din nou vorba despre el; și ea stărui cu însuflețire asupra numeroaselor lui merite, în timp ce urcau împreună scara cea mare.
— Este cel mai bun moșier și cel mai bun stăpân, spuse ea, care a existat vreodată. Nu ca tinerii zănatici din ziua de azi, care nu se gândesc decât la ei. Nu e unul dintre arendașii sau servitorii lui care să nu-l vorbească de bine. Unii zic că e mândru; dar eu una, sunt sigură, n-am văzut niciodată așa ceva la dânsul. După mine, se spune asta doar pentru că nu-i turuie gura într-una, ca altor tineri.
— În ce lumină plăcută îl înfățișează toate acestea! își spuse Elizabeth.
— Această splendidă dare de seamă despre el, îi șopti mătușa în timp ce mergeau, nu se prea potrivește cu purtarea lui față de bietul nostru prieten.
— Poate că am fost înșelați.
— Nu prea e probabil; sursa noastră era prea bună.
Când ajunseră sus, în spațiosul vestibul, fură conduși într-un salonaș foarte drăguț, mobilat de curând, mai elegant și mai luminos decât încăperile de jos, și aflară că fusese aranjat abia acum, ca să-i facă plăcere domnișoarei Darcy, care îndrăgise încăperea când fusese ultima oară la Pemberley.
— E desigur un frate bun, spuse Elizabeth, îndreptându-se către una dintre ferestre.
Doamna Reynolds se și gândea la încântarea domnișoarei Darcy când va intra în cameră.
— Și așa e dânsul totdeauna, adăugă ea. Orice i-ar putea face plăcere surorii lui se face pe loc, să fiți sigură. Nu e lucru pe care să nu-l facă pentru ea.
Nu mai rămăsese de văzut decât galeria de tablouri și două sau trei dintre dormitoarele principale. În cea dintâi se aflau multe picturi bune, dar Elizabeth nu se pricepea deloc la pictură; și de la cele pe care le văzuse jos se întorsese bucuroasă spre câteva desene în creioane colorate ale domnișoarei Darcy, ale căror subiecte erau de obicei mai interesante și totodată mai ușor de înțeles.
În galerie erau multe portrete de familie, dar nu puteau avea mare lucru care să rețină atenția unui străin. Elizabeth înaintă, căutând singurul chip ale cărui trăsături le-ar fi cunoscut. În cele din urmă acesta o opri în loc — și văzu o asemănare izbitoare cu domnul Darcy, cu un zâmbet pe chip așa cum își amintea că-l văzuse uneori, când o privea pe ea. Rămase câteva minute în fața portretului, adâncită în contemplare, și se mai întoarse o dată la el înainte de a părăsi galeria. Doamna Reynolds le spuse că fusese pictat pe când tatăl lui era încă în viață.
În clipa aceea, în inima Elizabethei se înfiripă desigur pentru original un sentiment mai blând decât simțise vreodată chiar în cele mai bune clipe ale cunoștinței lor. Laudele pe care i le adusese doamna Reynolds nu erau un lucru de nimic. Ce laudă e mai prețioasă decât lauda unui servitor inteligent? Se gândi la fericirea atâtor oameni care se aflau în grija lui, ca frate, ca moșier, ca stăpân! Câtă bucurie sau câtă durere îi stătea în puteri să împartă! Cât bine sau cât rău trebuia să facă el! Fiecare lucru pe care-l povestise menajera vorbea în favoarea caracterului său; și cum stătea acum în fața pânzei pe care era zugrăvit și care își ațintea ochii asupra ei, se gândi la iubirea pe care i-o purtase cu un sentiment de recunoștință mai adânc decât stârnise aceasta vreodată; își aminti de căldura ei și îi îndulci necuviința cu care fusese exprimată.
După ce văzură tot ce era deschis vizitatorilor, coborâră, își luară rămas-bun de la menajeră și fură lăsați în grija grădinarului, care îi întâmpină la ușa holului.
Pe când străbăteau pajiștea, în drum spre râu, Elizabeth se întoarse să mai privească o dată casa; unchiul și mătușa se opriră și ei și, în timp ce el făcea presupuneri asupra vechimii clădirii, însuși proprietarul ei se ivi deodată pe drumul care ducea în spatele casei, spre grajduri.
Erau la douăzeci de iarzi unul de altul, iar apariția lui fusese atât de bruscă, încât era cu neputință să nu fie văzută de el. Privirile li se întâlniră pe loc și obrajii amândurora se acoperiră de cea mai adâncă roșeață. Darcy tresări de-a binelea și o clipă păru împietrit de uimire; dar, venindu-și repede în fire, înaintă spre grupul lor și i se adresă Elizabethei, dacă nu cu un calm desăvârșit, cel puțin cu o politețe desăvârșită.
Ea se întorsese instinctiv să plece; dar la apropierea lui se opri și îi primi salutul cu o stânjeneală cu neputință de învins. Dacă pentru ceilalți doi apariția lui sau asemănarea cu tabloul pe care tocmai îl văzuseră n-ar fi fost de ajuns ca să-i încredințeze că aveau în fața lor pe domnul Darcy, expresia de uimire a grădinarului la vederea stăpânului său le-ar fi spus-o numaidecât. Se ținură puțin deoparte în timp ce el vorbea cu nepoata lor care, uimită și tulburată, abia îndrăznea să-și ridice ochii spre chipul lui și nu știa ce răspundea la politicoasele lui întrebări despre familia ei. Uluită de schimbarea purtării lui de când se despărțiseră, fiecare frază pe care o rostea îi sporea stânjeneala; și cum îi tot revenea în minte cât de nepotrivit era să fie găsită acolo, cele câteva minute cât rămaseră împreună fură dintre cele mai neplăcute din viața ei. Nici el nu părea să se simtă mai în largul lui; când vorbea, glasul nu avea nimic din cumpătarea lui obișnuită; și o întrebă de atâtea ori și atât de grăbit când plecase de la Longbourn și de cât timp se afla în Derbyshire, încât se vedea limpede că gândurile îi erau răvășite.
În cele din urmă, păru că nu-i mai vine nicio idee; și, după ce stătu câteva clipe fără să scoată o vorbă, se adună deodată și își luă rămas-bun.
Ceilalți doi se apropiară atunci de ea și își exprimară admirația pentru înfățișarea lui; dar Elizabeth nu auzi niciun cuvânt și, cufundată cu totul în propriile ei simțăminte, îi urmă în tăcere. Era copleșită de rușine și de necaz. Venirea ei acolo era lucrul cel mai nefericit, cel mai necugetat din lume! Cât de ciudat trebuia să i se pară lui! În ce lumină rușinoasă putea s-o vadă un om atât de vanitos! Ar fi putut să creadă că ea îi ieșise din nou în cale, intenționat! Oh, de ce venise? Sau de ce venise el cu o zi mai devreme decât era așteptat? Dacă ar fi plecat numai cu zece minute mai devreme, ar fi fost departe de privirea lui; căci era limpede că abia atunci sosise, că abia atunci descălecase sau coborâse din trăsură. Roși iar și iar la gândul acestei întâlniri potrivnice. Și purtarea lui, atât de izbitor schimbată — ce putea să însemne? Era uimitor chiar și faptul că îi vorbise! Dar să-i vorbească atât de politicos, să întrebe de familia ei! Niciodată în viață nu-l văzuse purtându-se cu atât de puțină semeție, niciodată nu-i vorbise cu atâta blândețe ca la această întâlnire neașteptată. Ce contrast față de ultimele lui cuvinte, în parcul de la Rosings, când îi pusese scrisoarea în mână! Nu știa ce să creadă și nici cum să-și explice totul.
Mergeau acum pe o alee frumoasă de-a lungul apei și fiecare pas le scotea în cale o pantă mai măreață sau o întindere mai frumoasă a pădurii de care se apropiau; dar trecu un timp până ce Elizabeth își dădu seama de vreuna dintre ele; și deși răspundea mecanic la chemările repetate ale unchiului și ale mătușii sale și părea că-și îndreaptă ochii spre lucrurile pe care i le arătau, nu deosebea nimic din priveliște. Toate gândurile îi erau ațintite asupra acelui colț din Pemberley House, oricare ar fi fost el, unde se afla acum domnul Darcy. Tânjea să știe ce se petrecea în clipa aceea în mintea lui, ce credea despre ea și dacă, în ciuda tuturor celor întâmplate, îi mai era încă dragă. Poate că fusese politicos numai pentru că se simțea liniștit; totuși, în glasul lui fusese ceva ce nu semăna a liniște. Nu-și putea da seama dacă simțise mai multă durere sau mai multă plăcere văzând-o, dar un lucru era sigur: n-o văzuse cu inima liniștită.
În cele din urmă, observațiile tovarășilor ei asupra neatenției sale o treziră, și simți că trebuie să pară mai mult ea însăși.
Intrară în pădure și, luându-și pentru o vreme rămas-bun de la râu, urcară pe niște înălțimi; de acolo, în locurile unde rariștile dintre copaci lăsau privirea să pribegească, se deschideau încântătoare vederi asupra văii, a dealurilor din față, cu lungul șir de păduri ce le acoperea pe multe dintre ele, și, din când în când, a unei părți din râu. Domnul Gardiner își exprimă dorința de a face înconjurul întregului parc, dar se temea că asta ar fi întrecut o simplă plimbare. Li se spuse, cu un zâmbet triumfător, că înconjurul parcului era de zece mile. Asta hotărî lucrurile; și urmară drumul obișnuit, care îi aduse din nou, după o vreme, coborând printre păduri agățate de coaste, la marginea apei, într-unul dintre locurile ei cele mai înguste. Trecură apa pe un pod simplu, potrivit cu înfățișarea de ansamblu a locului; era un colț mai puțin împodobit decât toate cele pe care le văzuseră până atunci; și valea, strâmtându-se aici într-o vâlcea, lăsa loc numai pentru pârâu și pentru o cărare îngustă printre tufărișurile sălbatice care îl mărgineau. Elizabeth ar fi dorit să-i exploreze cotiturile; dar după ce trecură podul și văzură cât de departe erau de casă, doamna Gardiner, care nu era o mare iubitoare de plimbări, nu mai putu merge mai departe și nu se mai gândea decât să se întoarcă la trăsură cât mai repede cu putință. Nepoata ei fu deci nevoită să se supună și o porniră spre casă, de cealaltă parte a râului, pe drumul cel mai scurt; dar înaintau încet, căci domnul Gardiner, deși își putea îngădui rareori această plăcere, era un mare iubitor de pescuit și era atât de prins cu pânditul păstrăvilor care se iveau din când în când în apă și cu discuția despre ei cu grădinarul, încât abia înainta. În timp ce mergeau astfel, agale, fură din nou surprinși — și mirarea Elizabethei fu întru totul la fel de mare ca prima oară — văzându-l pe domnul Darcy apropiindu-se de ei, nu prea departe. Cărarea, fiind aici mai puțin adăpostită decât pe celălalt mal, le îngădui să-l zărească înainte de a se întâlni. Elizabeth, oricât de uimită, era cel puțin mai pregătită decât înainte pentru o întrevedere și hotărî să pară liniștită și să vorbească liniștit, dacă el avea într-adevăr de gând să-i întâlnească. Câteva clipe crezu chiar că el va apuca probabil pe altă cărare. Gândul acesta dură cât timp o cotitură a aleii îl ascunse privirii lor; trecută cotitura, se afla chiar în fața lor. Dintr-o privire, Elizabeth văzu că nu pierduse nimic din politețea de adineauri; și ca să-i răspundă cu aceeași politețe, începu, când se întâlniră, să admire frumusețea locului; dar nici nu trecuse bine de cuvintele „încântător” și „fermecător”, că îi veniră în minte niște amintiri nefericite și își închipui că laudele ei la adresa domeniului Pemberley ar putea fi răutăcios interpretate. Se schimbă la față și nu mai zise nimic.
Doamna Gardiner rămăsese puțin în urmă; și când Elizabeth tăcu, el o întrebă dacă i-ar face cinstea să-l prezinte prietenilor ei. Era o dovadă de politețe la care ea nu se aștepta deloc; și abia își putu stăpâni un zâmbet văzându-l că dorea acum să cunoască tocmai pe unii dintre oamenii împotriva cărora i se răzvrătise mândria când o ceruse în căsătorie.
— Ce uimit va fi, își spuse ea, când va afla cine sunt! Acum îi ia drept oameni din lumea bună.
Prezentarea fu totuși făcută numaidecât; și în timp ce îi spunea ce rude îi erau, îi aruncă pe furiș o privire, să vadă cum primea vestea, așteptându-se oarecum s-o ia la goană cât mai repede de lângă niște tovarăși atât de rușinoși. Că legătura aceasta îl surprinsese era limpede; o îndură totuși cu tărie și, departe de a pleca, se întoarse împreună cu ei și intră în vorbă cu domnul Gardiner. Elizabeth nu putea să nu fie mulțumită, nu putea să nu triumfe. Era o mângâiere ca el să afle că avea și rude pentru care nu era nevoie să roșească. Ascultă cu cea mai mare atenție tot ce vorbeau și se mândri cu fiecare vorbă, cu fiecare frază a unchiului ei care îi dovedea inteligența, gustul sau buna-creștere.
Conversația ajunse curând la pescuit și Elizabeth îl auzi pe domnul Darcy invitându-l, cu cea mai mare amabilitate, să vină să pescuiască acolo ori de câte ori ar dori, cât timp se va afla prin împrejurimi, oferindu-se în același timp să-i dea undițe și arătându-i locurile din râu unde peștele trăgea de obicei cel mai bine. Doamna Gardiner, care mergea braț la braț cu Elizabeth, îi aruncă o privire plină de mirare. Elizabeth nu spuse nimic, dar era peste măsură de măgulită; omagiul trebuia să fie în întregime pentru ea. Uimirea îi era totuși nemărginită și își tot repeta:
— De ce s-a schimbat atât? De unde poate să vină asta? Nu se poate să fie pentru mine, nu se poate ca purtarea lui să se fi îmblânzit astfel de dragul meu. Mustrările mele de la Hunsford n-ar fi putut aduce o asemenea schimbare. E cu neputință să mă mai iubească.
După ce merseră o vreme astfel, cele două doamne în față, cei doi domni în urmă, când își reluară locurile după ce coborâseră pe malul râului ca să vadă mai bine o plantă de apă ciudată, se întâmplă să se facă o mică schimbare. Ea porni de la doamna Gardiner care, obosită de mersul din dimineața aceea, găsi brațul Elizabethei prea slab ca s-o sprijine și îl preferă, prin urmare, pe al soțului ei. Domnul Darcy îi luă locul lângă nepoata ei și merseră mai departe împreună. După o scurtă tăcere, Elizabeth vorbi cea dintâi. Voia ca el să știe că, înainte de a veni acolo, fusese încredințată că lipsea, și de aceea începu prin a spune că sosirea lui fusese cu totul neașteptată.
— Căci menajera dumneavoastră, adăugă ea, ne-a spus că nu veți fi aici sigur până mâine; și de fapt, chiar înainte de a pleca din Bakewell, am înțeles că nu erați așteptat curând prin părțile acestea.
El recunoscu că așa era și spuse că niște treburi cu intendentul îl făcuseră să vină cu câteva ore înaintea celorlalți din grupul cu care călătorea.
— Ei mi se vor alătura mâine dis-de-dimineață, continuă el, și printre ei sunt câțiva care vă cunosc deja: domnul Bingley și surorile lui.
Elizabeth răspunse doar printr-o ușoară înclinare. Gândurile îi fugiră numaidecât înapoi la clipa când numele domnului Bingley fusese rostit ultima oară între ei; și, judecând după culoarea obrajilor lui, nici gândurile lui nu erau în altă parte.
— Mai e o persoană printre ei, continuă el după o pauză, care dorește îndeosebi să vă cunoască. Îmi îngăduiți — sau vă cer prea mult? — să v-o prezint pe sora mea cât timp veți sta la Lambton?
Surpriza unei asemenea cereri era într-adevăr mare; prea mare ca ea să mai știe în ce fel se învoise. Își dădu seama numaidecât că orice dorință ar fi avut domnișoara Darcy de a o cunoaște trebuia să fie lucrarea fratelui ei și, fără să caute mai departe, asta era de ajuns ca s-o mulțumească; era îmbucurător să afle că resentimentul nu-l făcuse să gândească într-adevăr rău despre ea.
Merseră acum mai departe în tăcere, fiecare adâncit în gânduri. Elizabeth nu se simțea în largul ei — asta era cu neputință; era însă măgulită și mulțumită. Dorința lui de a i-o prezenta pe sora sa era un omagiu de cel mai înalt fel. Curând îi lăsară pe ceilalți în urmă; și când ajunseră la trăsură, domnul și doamna Gardiner erau cu vreo jumătate de sfert de milă în urmă.
El o pofti atunci să intre în casă, dar ea îi spuse că nu era obosită, și rămaseră unul lângă altul pe pajiște. Într-o asemenea clipă s-ar fi putut spune multe, iar tăcerea era foarte stânjenitoare. Ar fi vrut să vorbească, dar parcă fiecare subiect era pus sub embargo. În cele din urmă își aminti că fusese în călătorie și vorbiră cu mare perseverență despre Matlock și Dovedale. Dar timpul și mătușa ei înaintau încet — iar răbdarea și ideile ei erau aproape istovite înainte ca tête-à-tête-ul să se sfârșească.
Când domnul și doamna Gardiner îi ajunseră din urmă, fură toți poftiți stăruitor în casă să ia o gustare; dar invitația fu refuzată și se despărțiră cu cea mai mare politețe de o parte și de alta. Domnul Darcy le ajută pe doamne să urce în trăsură; și când aceasta porni, Elizabeth îl văzu îndreptându-se încet spre casă.
Atunci începură observațiile unchiului și ale mătușii ei; și fiecare declară că îl găsise nespus de superior față de tot ce se așteptaseră.
— E desăvârșit de bine crescut, politicos și fără pretenții, spuse unchiul.
— E ceva cam solemn în el, desigur, răspunse mătușa, dar se mărginește la aerul lui și nu-i stă rău. Pot să spun acum, ca menajera, că deși unii îl pot numi mândru, eu una n-am văzut nimic de felul acesta.
— N-am fost niciodată mai surprins decât de purtarea lui față de noi. A fost mai mult decât politicos, a fost de-a dreptul plin de atenții; și nu era nicio nevoie de atâtea atenții. Cunoștința lui cu Elizabeth era foarte superficială.
— Desigur, Lizzy, spuse mătușa, nu e tot atât de frumos ca Wickham; sau mai curând nu are expresia lui Wickham, căci trăsăturile lui sunt cât se poate de frumoase. Dar cum de ne-ai spus că e atât de antipatic?
Elizabeth se scuză cum putu mai bine; spuse că atunci când se întâlniseră în Kent îi plăcuse mai mult decât înainte și că nu-l văzuse niciodată atât de plăcut ca în dimineața aceea.
— Dar poate că e cam capricios cu amabilitățile, răspunse unchiul. Oamenii mari sunt adesea așa; de aceea nu-l voi lua pe cuvânt cu pescuitul, căci s-ar putea ca altă dată să se răzgândească și să mă poftească afară de pe moșia lui.
Elizabeth simțea că se înșelau cu totul asupra caracterului său, dar nu zise nimic.
— După cât l-am văzut, continuă doamna Gardiner, zău că n-aș fi crezut că s-ar putea purta cu cineva atât de crud cum s-a purtat cu bietul Wickham. Nu are înfățișarea unui om rău. Dimpotrivă, are ceva plăcut în jurul gurii când vorbește. Și e o demnitate în chipul lui care nu te-ar face să-ți închipui ceva rău despre inima lui. Dar, firește, femeia aceea cumsecade care ne-a arătat casa i-a făcut un portret de-a dreptul înflăcărat! Abia mă puteam ține uneori să nu râd în gura mare. Dar presupun că e un stăpân darnic, iar asta, în ochii unui servitor, cuprinde toate virtuțile.
Elizabeth se simți datoare să spună ceva ca să-i apere purtarea față de Wickham; și de aceea le dădu să înțeleagă, cât putu de prudent, că, după cele ce aflase de la rudele lui din Kent, faptele lui puteau fi interpretate cu totul altfel și că nici el nu era câtuși de puțin atât de vinovat, nici Wickham atât de drăguț, pe cât fuseseră socotiți în Hertfordshire. Ca să-și întărească spusele, le povesti amănuntele tuturor tranzacțiilor bănești care avuseseră loc între ei, fără să-și numească de fapt sursa, dar spunând că era una pe care se putea bizui.
Doamna Gardiner fu surprinsă și îngrijorată; dar cum se apropiau acum de locurile bucuriilor ei de altădată, orice gând se pierdu în fața farmecului amintirilor; și era prea ocupată să-i arate soțului toate colțurile interesante din împrejurimi ca să se mai gândească la altceva. Oricât o obosise plimbarea de dimineață, nici nu luară bine masa, că o și porni din nou în căutarea vechilor cunoștințe, iar seara trecu în bucuria unor legături reluate după mulți ani de întrerupere.
Întâmplările zilei fuseseră prea pline de interes ca Elizabeth să mai poată da prea multă atenție vreunuia dintre acești prieteni noi; și nu putu face altceva decât să se gândească și iar să se gândească, plină de uimire, la politețea domnului Darcy și, mai presus de toate, la dorința lui de a i-o prezenta pe sora sa.