A doua zi dimineață, cei doi domni plecară de la Rosings; și domnul Collins, care stătuse la pândă lângă căsuțele de pază ca să le facă plecăciunea de rămas-bun, putu aduce acasă plăcuta veste că păreau a fi foarte sănătoși și într-o dispoziție atât de bună cât se putea aștepta după scena melancolică prin care abia trecuseră la Rosings. Apoi se grăbi la Rosings s-o consoleze pe Lady Catherine și pe fiica ei; și, la întoarcere, aduse cu mare mulțumire un mesaj din partea Senioriei Sale, care spunea că se simțea atât de abătută, încât dorea foarte mult să-i aibă pe toți la masă.
Elizabeth nu o putea vedea pe Lady Catherine fără să-și aducă aminte că, dacă ar fi vrut, i-ar fi putut fi până acum prezentată drept viitoarea ei nepoată; și nici nu se putea gândi fără un zâmbet la cât de mare ar fi fost indignarea Senioriei Sale. „Ce-ar fi spus? Cum s-ar fi purtat?” erau întrebările cu care se amuza.
Primul lor subiect fu împuținarea societății de la Rosings.
— Vă asigur că o simt nespus de mult, spuse Lady Catherine; cred că nimeni nu simte pierderea prietenilor atât de mult ca mine. Dar sunt deosebit de legată de tinerii aceștia și știu că și ei sunt atât de legați de mine! Le-a părut nespus de rău că pleacă! Dar așa le pare întotdeauna. Scumpul colonel și-a păstrat destul de bine voia bună până în ultima clipă; dar Darcy părea s-o simtă cel mai adânc, mai mult, cred, decât anul trecut. Atașamentul lui față de Rosings crește, fără îndoială.
Domnul Collins avu aici de strecurat un compliment și o aluzie, la care mama și fiica zâmbiră binevoitoare.
După masă, Lady Catherine observă că domnișoara Bennet părea abătută și, găsind numaidecât singură pricina, presupunând că nu-i plăcea să se întoarcă acasă atât de curând, adăugă:
— Dar, dacă e așa, trebuie să-i scrii mamei dumitale și s-o rogi să te lase să mai rămâi puțin. Doamna Collins va fi foarte bucuroasă de compania dumitale, sunt sigură.
— Sunt foarte îndatorată Senioriei Voastre pentru amabila invitație, răspunse Elizabeth, dar nu-mi stă în putință s-o primesc. Trebuie să fiu la Londra sâmbăta viitoare.
— Păi, în felul acesta, vei fi stat aici numai șase săptămâni. Mă așteptam să rămâi două luni. I-am spus-o doamnei Collins înainte să vii. N-ai niciun motiv să pleci atât de curând. Doamna Bennet se poate lipsi, desigur, de dumneata încă două săptămâni.
— Dar tata nu poate. Mi-a scris săptămâna trecută să mă grăbesc să mă întorc.
— O, tatăl dumitale se poate lipsi, firește, de dumneata, dacă se poate lipsi mama dumitale. Fiicele nu sunt niciodată atât de importante pentru un tată. Și, dacă mai rămâi încă o lună întreagă, o să-mi stea în putință să iau pe una dintre dumneavoastră până la Londra, căci mă duc acolo la începutul lui iunie, pentru o săptămână; și, cum Dawson n-are nimic împotrivă să stea pe capra caleștii, va fi destul loc pentru una dintre dumneavoastră; și, de fapt, dacă s-ar întâmpla să fie vremea răcoroasă, n-aș avea nimic împotrivă să vă iau pe amândouă, de vreme ce niciuna dintre dumneavoastră nu e corpolentă.
— Sunteți numai bunătate, doamnă; dar cred că trebuie să ne ținem de planul de la început.
Lady Catherine păru resemnată.
— Doamnă Collins, trebuie să trimiți un servitor cu ele. Știi că eu spun întotdeauna ce gândesc, și nu pot suferi gândul ca două tinere să călătorească singure cu caii de poștă. E cu totul necuviincios. Trebuie să te descurci să trimiți pe cineva. Nimic pe lume nu-mi displace mai mult decât asemenea lucruri. Tinerele trebuie întotdeauna păzite și însoțite cum se cuvine, după poziția lor în lume. Când nepoata mea Georgiana s-a dus vara trecută la Ramsgate, am ținut neapărat să fie însoțită de doi servitori. Domnișoara Darcy, fiica domnului Darcy de Pemberley și a lui Lady Anne, n-ar fi putut apărea altfel fără să încalce buna-cuviință. Sunt nespus de atentă la toate lucrurile acestea. Trebuie să-l trimiți pe John cu domnișoarele, doamnă Collins. Mă bucur că mi-a venit în minte să pomenesc asta; pentru că, într-adevăr, ar fi o rușine pentru dumneata să le lași să plece singure.
— Unchiul meu trimite un servitor după noi.
— A! Unchiul dumitale! Ține un servitor, va să zică? Mă bucur foarte mult că aveți pe cineva care se gândește la asemenea lucruri. Unde o să schimbați caii? A, la Bromley, firește. Dacă pomeniți numele meu la hanul Bell, o să fiți bine serviți.
Lady Catherine mai avea multe întrebări de pus despre călătoria lor și, cum nu-și răspundea singură la toate, trebuia să fii atent, ceea ce Elizabeth socoti că era un noroc pentru ea; altfel, cu mintea atât de ocupată, ar fi putut uita unde se afla. Meditația trebuia păstrată pentru ceasurile de singurătate: ori de câte ori era singură, se lăsa în voia ei ca în cea mai mare ușurare; și nu trecea zi fără o plimbare singuratică, în care să se poată desfăta cu toată plăcerea amintirilor neplăcute.
Era pe cale să știe curând pe dinafară scrisoarea domnului Darcy. Îi studia fiecare frază, iar simțămintele ei față de cel care o scrisese erau, de la o vreme la alta, foarte diferite. Când își amintea felul în care îi vorbise, era încă plină de indignare; dar când se gândea cât de nedrept îl condamnase și îl mustrase, mânia i se întorcea împotriva ei înseși, iar sentimentele lui dezamăgite deveneau obiect de compasiune. Atașamentul lui îi stârnea recunoștință, caracterul lui în general, respect; dar nu-l putea aproba, nici nu-i putea părea rău nicio clipă că-l refuzase, nici nu simțea cea mai mică dorință să-l mai vadă vreodată. În propria ei purtare de odinioară găsea un izvor necontenit de supărare și de regret; iar în nefericitele cusururi ale familiei sale, un motiv de amărăciune și mai grea. Pentru ele nu era niciun leac. Tatăl ei, mulțumindu-se să râdă de ele, n-avea să-și dea niciodată osteneala să înfrâneze zvăpăiala sălbatică a fiicelor lui celor mai mici; iar mama ei, cu purtări atât de departe de ce se cuvine ea însăși, nu-și dădea deloc seama de rău. Elizabeth se unise adesea cu Jane ca să pună frâu nechibzuinței Catherinei și a Lydiei; dar câtă vreme le sprijinea îngăduința mamei lor, ce sorți de îndreptare puteau fi? Catherine, slabă de fire, iritabilă și cu totul sub conducerea Lydiei, se simțise întotdeauna jignită de sfaturile lor; iar Lydia, încăpățânată și nepăsătoare, abia dacă le asculta. Erau neștiutoare, leneșe și vanitoase. Câtă vreme era vreun ofițer la Meryton, aveau să cocheteze cu el; și câtă vreme Meryton era la o plimbare de Longbourn, aveau să se ducă acolo întruna.
Neliniștea pentru Jane era o altă grijă care o stăpânea; iar explicația domnului Darcy, redându-i lui Bingley toată buna părere pe care o avusese despre el, îi făcea și mai vie simțirea a ceea ce pierduse Jane. Afecțiunea lui se dovedea să fi fost sinceră, iar purtarea lui, curățată de orice vină, afară doar dacă i s-ar fi putut reproșa încrederea oarbă în prietenul său. Cât de dureros era atunci gândul că Jane fusese lipsită de o situație atât de dorită din toate punctele de vedere, atât de plină de avantaje, atât de făgăduitoare de fericire, din pricina nebuniei și a lipsei de bună-cuviință a propriei sale familii!
Când la aceste gânduri se adăuga și dezvăluirea caracterului lui Wickham, se poate ușor crede că voioșia ei, rareori umbrită până atunci, era acum atât de zdruncinată, încât îi era aproape cu neputință să pară cât de cât veselă.
Invitațiile la Rosings fură în ultima săptămână a șederii ei tot atât de dese ca la început. Chiar ultima seară o petrecură acolo; și Senioria Sa se interesă din nou, cu de-amănuntul, de călătoria lor, le dădu îndrumări despre cel mai bun fel de a împacheta și stărui atât de mult asupra necesității de a așeza rochiile în singurul fel potrivit, încât Maria se simți datoare, la întoarcere, să desfacă tot ce lucrase dimineața și să-și facă din nou cufărul.
La despărțire, Lady Catherine, cu mare bunăvoință, le ură drum bun și le pofti să vină din nou la Hunsford anul următor; iar domnișoara de Bourgh își dădu atâta osteneală încât le făcu o reverență și le întinse mâna amândurora.