— M-am mai gândit o dată la toate, Elizabeth, spuse unchiul ei, pe când ieșeau din oraș, și, într-adevăr, după o judecată serioasă, sunt mult mai înclinat decât eram să văd lucrurile cum le vede sora ta cea mare. Mi se pare atât de neverosimil ca un tânăr să urzească așa ceva împotriva unei fete care nu e câtuși de puțin lipsită de ocrotire sau de prieteni și care locuia chiar în familia colonelului său, încât sunt foarte înclinat să sper ce e mai bun. Se putea el aștepta ca rudele ei să nu intervină? Se putea aștepta să mai fie primit în regiment după un asemenea afront adus colonelului Forster? Ispita nu e pe măsura riscului.
— Chiar crezi asta? exclamă Elizabeth, înviorându-se o clipă.
— Pe cuvântul meu, spuse doamna Gardiner, încep să fiu de părerea unchiului tău. E o încălcare mult prea mare a bunei-cuviințe, a onoarei și a propriului interes ca să se facă vinovat de ea. Nu pot gândi chiar atât de rău despre Wickham. Tu însăți, Lizzy, poți să-l osândești într-atât încât să-l crezi în stare de așa ceva?
— Poate nu în stare să-și neglijeze propriul interes. Dar de orice altă neglijență îl cred în stare. Dacă ar fi într-adevăr așa! Dar nu îndrăznesc să sper. Dacă ar fi așa, de ce nu și-ar fi continuat drumul spre Scoția?
— În primul rând, răspunse domnul Gardiner, nu există nicio dovadă sigură că n-au plecat în Scoția.
— Oh, dar faptul că s-au mutat din cupeu într-o trăsură de piață e un indiciu atât de grăitor! Și, în afară de asta, nu s-a găsit nicio urmă a lor pe drumul spre Barnet.
— Ei bine, atunci, să presupunem că sunt la Londra. Pot să fie acolo ca să se ascundă, dar nu cu vreun scop mai vrednic de osândă. Nu e probabil ca banii să fie prea mulți de o parte sau de alta; și s-ar putea să le fi trecut prin minte că se pot căsători mai ieftin, deși mai încet, la Londra decât în Scoția.
— Dar de ce toată taina asta? De ce teama de a fi descoperiți? De ce trebuie să se căsătorească în ascuns? Oh, nu, nu, nu e probabil. Prietenul lui cel mai apropiat, după cum vezi din scrisoarea Janei, era convins că el nu avusese niciodată de gând s-o ia de soție. Wickham nu se va însura niciodată cu o femeie fără ceva bani. Nu-și poate îngădui. Și ce drepturi are Lydia, ce farmece are în afară de tinerețe, sănătate și voie bună, care să-l facă să renunțe de dragul ei la orice șansă de a se căpătui printr-o căsătorie bună? Cât despre frâul pe care teama de a se face de rușine în regiment l-ar putea pune unei fugi necinstite cu ea, nu pot judeca, fiindcă nu știu ce urmări ar putea avea un asemenea pas. Dar cât despre celălalt argument al tău, mă tem că nu prea stă în picioare. Lydia nu are frați care să intervină; iar el și-ar putea închipui, după purtarea tatălui meu, după nepăsarea lui și după puțina atenție pe care a părut întotdeauna că o dă celor ce se petreceau în familia lui, că el va face și se va gândi la asta tot atât de puțin cât ar putea s-o facă orice tată într-o asemenea împrejurare.
— Dar poți să crezi că Lydia e atât de pierdută pentru orice în afară de dragostea pentru el, încât să consimtă să trăiască cu el altfel decât căsătorită?
— Așa pare, și e într-adevăr cât se poate de cumplit, răspunse Elizabeth cu lacrimi în ochi, să te poți îndoi, într-o asemenea privință, de simțul bunei-cuviințe și al virtuții al propriei surori. Dar, zău, nu știu ce să spun. Poate că nu sunt dreaptă cu ea. Dar e foarte tânără; n-a fost niciodată învățată să se gândească la lucruri serioase; și în ultima jumătate de an — ba nu, în ultimul an întreg — nu s-a dedat decât distracțiilor și vanității. I s-a îngăduit să-și petreacă timpul în felul cel mai trândav și mai ușuratic și să-și însușească orice părere îi ieșea în cale. De când regimentul din …shire s-a încartiruit la Meryton, n-a mai avut în cap decât dragoste, cochetărie și ofițeri. A făcut tot ce i-a stat în putință, gândindu-se și vorbind mereu despre asta, ca să le dea simțămintelor ei, care sunt din fire destul de vii, o mai mare — cum să-i spun? — înflăcărare. Și știm cu toții că Wickham are toate farmecele înfățișării și ale purtării care pot cuceri o femeie.
— Dar vezi că Jane, spuse mătușa ei, nu gândește atât de rău despre Wickham încât să-l creadă în stare de așa ceva.
— Despre cine gândește Jane vreodată rău? Și pe cine, oricare i-ar fi fost purtarea de mai înainte, l-ar crede în stare de așa ceva până nu i s-ar dovedi? Dar Jane știe tot atât de bine ca mine ce este Wickham cu adevărat. Știm amândouă că e un desfrânat, în toate înțelesurile cuvântului; că n-are nici cinste, nici onoare; că e pe atât de fals și de înșelător pe cât e de lingușitor.
— Și știi cu adevărat toate astea? exclamă doamna Gardiner, a cărei curiozitate în privința felului în care aflase lucrurile era cât se poate de trează.
— Le știu, într-adevăr, răspunse Elizabeth, roșind. Ți-am povestit deunăzi despre purtarea lui josnică față de domnul Darcy; și tu însăți ai auzit, când ai fost ultima oară la Longbourn, cum vorbea despre omul care se purtase cu el cu atâta îngăduință și generozitate. Și mai sunt și alte împrejurări pe care nu am voie… pe care nu merită să le povestesc; dar minciunile lui despre întreaga familie de la Pemberley nu mai au sfârșit. Din ce-mi spusese despre domnișoara Darcy, eram cu totul pregătită să văd o fată mândră, rezervată, antipatică. Și totuși știa el însuși că e dimpotrivă. Trebuie să știe că e atât de drăguță și de lipsită de pretenții cum am găsit-o noi.
— Dar Lydia nu știe nimic din toate astea? Se poate ca ea să nu știe ce par să înțeleagă atât de bine tu și Jane?
— Oh, da! Asta, asta e partea cea mai rea. Până n-am fost în Kent, unde i-am văzut atât de des pe domnul Darcy și pe ruda lui, colonelul Fitzwilliam, nu știam nici eu adevărul. Iar când m-am întors acasă, regimentul din …shire urma să plece din Meryton peste o săptămână sau două. Așa stând lucrurile, nici Jane, căreia îi povestisem totul, nici eu n-am socotit că trebuie să dăm în vileag ce știam; căci la ce i-ar fi folosit cuiva, după toate aparențele, să se năruie atunci buna părere pe care o avea despre el tot ținutul? Și chiar când s-a hotărât ca Lydia să plece cu doamna Forster, nu mi-a trecut prin minte că trebuie să-i deschid ochii asupra firii lui. Că ea ar putea fi în vreo primejdie din pricina înșelătoriei lui nu mi-a dat nicio clipă prin cap. Că ar putea urma o asemenea consecință puteți lesne crede că eram departe de a mă gândi.
— Când au plecat cu toții la Brighton, nu aveai deci niciun motiv, presupun, să crezi că se plăceau?
— Nici cel mai mic. Nu-mi amintesc niciun semn de afecțiune de o parte sau de alta; și dacă s-ar fi putut observa ceva de felul acesta, trebuie să știi că familia noastră nu e dintre cele la care așa ceva ar trece neobservat. Când a intrat el în regiment, ea a fost destul de gata să-l admire; dar așa am fost cu toatele. Toate fetele din Meryton și din împrejurimi și-au pierdut mințile după el în primele două luni; dar pe ea n-a distins-o niciodată cu vreo atenție deosebită; și, prin urmare, după o vreme potrivită de admirație nebunească și exaltată, capriciul ei pentru el a trecut, iar alți ofițeri din regiment, care o tratau cu mai multă distincție, au redevenit preferații ei.
E lesne de crezut că, oricât de puțin nou s-ar fi putut adăuga temerilor, speranțelor și presupunerilor lor asupra acestui subiect atât de însemnat prin discutarea lui iar și iar, niciun altul nu i-a putut abate multă vreme de la el în tot timpul călătoriei. Din gândurile Elizabethei nu lipsi nicio clipă. Țintuită acolo de cea mai ascuțită dintre toate durerile, mustrarea de sine, nu putu găsi niciun răgaz de liniște sau de uitare.
Călătoriră cât se putu de repede și, după o noapte petrecută pe drum, ajunseră la Longbourn a doua zi, la ora mesei. Pentru Elizabeth era o mângâiere să se gândească că Jane nu fusese istovită de o așteptare prea lungă.
Micuții Gardiner, atrași de vederea unui cupeu, stăteau pe treptele casei când acesta intră pe pajiștea împrejmuită; și când trăsura opri în fața ușii, bucuria plină de uimire care le lumină chipurile și se arătă în toată făptura lor, prin tot felul de țopăieli și zbenguieli, fu primul semn plăcut al bunului-venit.
Elizabeth sări jos și, după ce îi sărută în grabă pe fiecare, se repezi în vestibul, unde o întâmpină numaidecât Jane, care coborâse în fugă scările din camera mamei lor.
Elizabeth, îmbrățișând-o cu dragoste, în timp ce ochii amândurora se umpleau de lacrimi, o întrebă fără să piardă o clipă dacă se aflase ceva despre fugari.
— Încă nu, răspunse Jane. Dar acum, că a venit scumpul nostru unchi, sper că totul va fi bine.
— Tata e la Londra?
— Da, a plecat marți, cum ți-am scris.
— Și ați primit des vești de la el?
— N-am primit decât o dată. Mi-a scris miercuri câteva rânduri, ca să-mi spună că a ajuns cu bine și să-mi dea adresa lui, cum îl rugasem anume. A mai adăugat doar că nu va mai scrie până nu va avea ceva însemnat de spus.
— Și mama, ce face? Ce faceți cu toții?
— Mama e destul de bine, cred, deși e foarte zguduită. E sus și se va bucura mult să vă vadă pe toți. Încă nu iese din camera ei. Mary și Kitty, slavă cerului, sunt foarte bine.
— Dar tu, ce faci tu? exclamă Elizabeth. Ești palidă. Prin câte trebuie să fi trecut!
Sora ei o asigură însă că se simțea foarte bine; iar convorbirea lor, care avusese loc în timp ce domnul și doamna Gardiner se ocupau de copiii lor, luă sfârșit, căci se apropiau toți ceilalți. Jane alergă la unchiul și la mătușa ei și le ură bun-venit și le mulțumi amândurora, printre zâmbete și lacrimi.
Când fură cu toții în salon, întrebările pe care le pusese Elizabeth fură, firește, repetate de ceilalți și văzură curând că Jane n-avea nicio veste să le dea. Totuși, încrezătoarea speranță în bine, pe care i-o insufla bunătatea inimii, nu o părăsise încă; se aștepta încă să se sfârșească totul cu bine și ca în fiecare dimineață să sosească vreo scrisoare, fie de la Lydia, fie de la tatăl ei, care să lămurească ce făceau și, poate, să vestească nunta.
Doamna Bennet, în camerele căreia se duseră cu toții după câteva minute de convorbire, îi primi întocmai cum era de așteptat: cu lacrimi și tânguieli, cu invective la adresa purtării ticăloase a lui Wickham și cu plângeri despre propriile ei suferințe și despre cât de rău fusese tratată; învinuindu-i pe toți, în afară de persoana a cărei îngăduință nesăbuită era pricina principală a greșelilor fiicei sale.
— Dacă aș fi izbutit, spuse ea, să-mi impun voința și să mergem la Brighton cu toată familia, asta nu s-ar fi întâmplat; dar biata, draga mea Lydia n-a avut pe nimeni să aibă grijă de ea. Cum de-au scăpat-o soții Forster din ochi? Sunt sigură că a fost vreo mare neglijență din partea lor, pentru că ea nu e fata care să facă una ca asta, dacă ar fi fost bine păzită. Mereu am crezut că nu erau deloc potriviți s-o aibă în grijă; dar n-a ținut nimeni seama de mine, ca întotdeauna. Biata, draga mea copilă! Și acum domnul Bennet a plecat și știu că o să se bată cu Wickham, oriunde l-o întâlni, și o să fie ucis, și ce-o să se aleagă de noi toate? Soții Collins o să ne dea afară înainte să se fi răcit el în mormânt; și dacă dumneata nu vei fi bun cu noi, frate, nu știu ce ne facem.
Toți protestară împotriva unor gânduri atât de înspăimântătoare; iar domnul Gardiner, după ce o asigură în general de dragostea lui pentru ea și pentru toată familia, îi spuse că avea de gând să fie la Londra chiar a doua zi și că îl va ajuta pe domnul Bennet în toate încercările de a o aduce înapoi pe Lydia.
— Nu te lăsa pradă unor temeri zadarnice, adăugă el. Deși e bine să fim pregătiți pentru ce e mai rău, nu e cazul să-l socotim sigur. N-a trecut încă o săptămână de când au plecat din Brighton. În câteva zile s-ar putea să aflăm ceva despre ei; și până nu vom ști că nu sunt căsătoriți și nici nu au de gând să se căsătorească, să nu socotim totul pierdut. Cum ajung la Londra, mă duc la cumnatul meu și-l iau cu mine acasă, în Gracechurch Street, și atunci ne vom sfătui împreună ce e de făcut.
— Oh, dragul meu frate, răspunse doamna Bennet, asta e tocmai ce mi-aș dori mai mult. Și acum, când ajungi la Londra, găsește-i, oriunde ar fi; și dacă nu s-au căsătorit încă, fă-i să se căsătorească. Iar cât despre trusou, să nu aștepte după el, ci spune-i Lydiei că o să aibă câți bani vrea ca să și-l cumpere, după ce se mărită. Și, mai presus de toate, oprește-l pe domnul Bennet să se bată. Spune-i în ce stare îngrozitoare mă aflu — că mi-am ieșit din minți de spaimă și că am așa niște tremurături, așa niște fiori peste tot, așa niște junghiuri în coastă și dureri de cap și așa niște bătăi de inimă, încât nu pot avea odihnă nici noaptea, nici ziua. Și spune-i dragei mele Lydiei să nu dea nicio comandă pentru rochii până nu se vede cu mine, căci ea nu știe care sunt cele mai bune magazine. Oh, frate, ce bun ești! Știu că ai să le aranjezi pe toate.
Dar domnul Gardiner, deși o asigură din nou că se va strădui din toate puterile, nu putu să nu-i recomande cumpătare, atât în speranțe, cât și în temeri; și după ce vorbiră cu ea în felul acesta până ce masa fu pusă, o lăsară să-și reverse toate simțămintele asupra menajerei, care o îngrijea în lipsa fiicelor ei.
Deși fratele și cumnata ei erau convinși că nu era nicio pricină adevărată ca ea să se izoleze astfel de familie, nu încercară să se împotrivească; căci știau că nu era destul de prudentă ca să-și țină gura în fața servitorilor cât aceștia serveau la masă și socotiră că era mai bine ca doar unul singur din casă, și anume cel în care puteau avea cea mai mare încredere, să-i afle toate temerile și grijile în această privință.
În sufragerie li se alăturară curând Mary și Kitty, care fuseseră prea prinse în camerele lor ca să apară mai devreme. Una venea de la cărțile ei, cealaltă de la toaleta ei. Chipurile amândurora erau însă destul de liniștite; și la niciuna nu se vedea vreo schimbare, în afară de faptul că pierderea surorii preferate sau supărarea pe care și-o atrăsese ea însăși în această poveste puseseră în glasul lui Kitty ceva mai multă îmbufnare decât de obicei. Cât despre Mary, era destul de stăpână pe sine ca să-i șoptească Elizabethei, cu un aer de gravă cugetare, curând după ce se așezară la masă:
— E o întâmplare cât se poate de nefericită și probabil că se va vorbi mult despre ea. Dar trebuie să stăvilim valul răutății și să turnăm una în pieptul rănit al celeilalte balsamul mângâierii frățești.
Apoi, nevăzând la Elizabeth nicio dorință de a răspunde, adăugă:
— Oricât de nefericită trebuie să fie întâmplarea aceasta pentru Lydia, putem trage din ea următoarea învățătură folositoare: că pierderea virtuții e de nereparat pentru o femeie; că un singur pas greșit o aruncă într-o pieire fără sfârșit; că reputația ei e pe atât de fragilă pe cât e de frumoasă; și că nu poate fi niciodată îndeajuns de prudentă în purtarea față de cei nevrednici din celălalt sex.
Elizabeth își ridică ochii uimită, dar era prea apăsată ca să mai răspundă ceva. Mary însă continuă să se mângâie cu asemenea învățături morale trase din nenorocirea care se abătuse asupra lor.
După-amiaza, cele două domnișoare Bennet mai mari putură rămâne o jumătate de oră singure; și Elizabeth profită numaidecât de prilej ca să pună toate întrebările, la care Jane era tot atât de dornică să răspundă. După ce deplânseră împreună urmările îngrozitoare ale acestei întâmplări, pe care Elizabeth le socotea aproape sigure, iar domnișoara Bennet nu putea afirma că erau cu totul cu neputință, cea dintâi continuă, spunând:
— Dar spune-mi tot, absolut tot ce n-am auzit încă. Dă-mi mai multe amănunte. Ce a spus colonelul Forster? N-au bănuit nimic înainte de fugă? Trebuie să-i fi văzut mereu împreună.
— Colonelul Forster a recunoscut că bănuise adesea o oarecare înclinație, mai ales din partea Lydiei, dar nimic care să-l alarmeze. Îmi pare atât de rău pentru el. S-a purtat cât se poate de atent și de bun. Chiar pornise spre noi ca să ne arate cât îl îngrijora întâmplarea, înainte de a avea vreo bănuială că nu plecaseră în Scoția; când s-a ivit întâi această temere, și-a grăbit călătoria.
— Și Denny era convins că Wickham nu avea să se însoare? Știa că aveau de gând să fugă? Colonelul Forster l-a văzut el însuși pe Denny?
— Da; dar când l-a întrebat el, Denny a negat că ar fi știut ceva despre planul lor și n-a vrut să-și spună adevărata părere. Nu și-a mai repetat convingerea că nu se vor căsători, și de aceea sunt înclinată să sper că poate fusese înțeles greșit mai înainte.
— Și până n-a venit colonelul Forster însuși, niciunul dintre voi nu s-a îndoit, presupun, că s-au căsătorit cu adevărat?
— Cum ne-ar fi putut trece așa ceva prin minte? Am fost puțin neliniștită — mi-a fost puțin teamă pentru fericirea surorii noastre în căsnicia cu el, pentru că știam că purtarea lui nu fusese întotdeauna tocmai cum trebuie. Tata și mama nu știau nimic despre asta; simțeau doar cât de nechibzuită trebuia să fie o asemenea căsătorie. Kitty a mărturisit atunci, cu un triumf foarte firesc că știa mai mult decât noi toți, că în ultima ei scrisoare Lydia o pregătise pentru un asemenea pas. Știa, pare-se, de multe săptămâni că sunt îndrăgostiți unul de altul.
— Dar nu dinainte de plecarea la Brighton?
— Nu, cred că nu.
— Și colonelul Forster părea să aibă el însuși o părere rea despre Wickham? Îi cunoaște adevăratul caracter?
— Trebuie să mărturisesc că nu mai vorbea atât de bine despre Wickham ca altădată. Îl socotea nechibzuit și risipitor; și de când cu această tristă întâmplare se spune că a plecat din Meryton plin de datorii; dar sper că nu e adevărat.
— Oh, Jane, dacă am fi fost mai puțin tăinuitoare, dacă am fi spus ce știam despre el, asta nu s-ar fi putut întâmpla!
— Poate că ar fi fost mai bine, răspunse sora ei.
— Dar să dai în vileag greșelile de altădată ale cuiva, fără să știi ce simte acum, părea de neiertat.
— Am făcut-o cu cele mai bune intenții.
— Colonelul Forster v-a putut spune ce scria în biletul Lydiei către soția lui?
— L-a adus cu el să-l vedem.
Jane îl scoase atunci din portofel și i-l dădu Elizabethei. Iată ce cuprindea:
Draga mea Harriet,
O să râzi când o să afli unde am plecat și nici eu nu mă pot opri să nu râd gândindu-mă la uimirea ta de mâine dimineață, când o să se vadă că lipsesc. Plec la Gretna Green și, dacă nu ghicești cu cine, o să cred că ești o proastă, căci nu e decât un singur om pe lume pe care-l iubesc, și e un înger. N-aș putea fi niciodată fericită fără el, așa că nu cred că e vreun rău să fug. Nu e nevoie să le dai de știre la Longbourn că am plecat, dacă nu vrei, căci surpriza o să fie și mai mare când o să le scriu și o să semnez Lydia Wickham. Ce glumă grozavă o să fie! Abia pot să scriu de râs. Te rog să mă scuzi față de Pratt că nu mă țin de cuvânt să dansez cu el diseară. Spune-i că sper să mă ierte când o să afle tot și spune-i că o să dansez cu el cu mare plăcere la primul bal unde ne vom întâlni. O să trimit după hainele mele când ajung la Longbourn; dar aș vrea să-i spui lui Sally să coasă o ruptură mare din rochia mea de muselină brodată înainte de a le împacheta. La revedere. Toată dragostea mea colonelului Forster. Sper să bei în sănătatea călătoriei noastre.
Prietena ta care te iubește,
Lydia Bennet
— Oh, ușuratica, ușuratica de Lydia! exclamă Elizabeth când termină de citit. Ce scrisoare, să fie scrisă într-o asemenea clipă! Dar cel puțin arată că ea era serioasă în privința scopului călătoriei. Orice ar fi putut-o el convinge să facă după aceea, din partea ei nu a fost un plan rușinos. Bietul tata! Cât trebuie să fi suferit!
— N-am văzut în viața mea pe cineva atât de zguduit. Zece minute întregi n-a putut scoate o vorbă. Mamei i s-a făcut rău pe loc, și toată casa era vraiște!
— Oh, Jane, exclamă Elizabeth, a fost vreun servitor din casă care să nu fi aflat toată povestea până la sfârșitul zilei?
— Nu știu; sper că a fost. Dar e foarte greu să fii prevăzător într-o asemenea clipă. Mama a avut o criză de isterie; și deși am încercat să-i dau tot ajutorul care îmi stătea în putință, mă tem că n-am făcut atât cât aș fi putut. Dar groaza de ce s-ar fi putut întâmpla aproape că-mi luase mințile.
— Îngrijirea ei a fost prea mult pentru tine. Nu arăți bine. Oh, de-aș fi fost cu tine! Ai purtat singură toată grija și toată neliniștea.
— Mary și Kitty au fost foarte bune și ar fi împărțit cu mine orice oboseală, sunt sigură; dar n-am socotit că e potrivit pentru niciuna dintre ele. Kitty e plăpândă și delicată, iar Mary învață atât de mult încât nu trebuie să i se tulbure orele de odihnă. Mătușa Philips a venit la Longbourn marți, după plecarea tatei, și a fost atât de bună să rămână cu mine până joi. Ne-a fost tuturor de mare folos și mângâiere. Și Lady Lucas a fost foarte bună: miercuri dimineață a venit pe jos până aici să ne spună cât o doare și ne-a oferit serviciile ei sau ale oricăreia dintre fiicele ei, dacă ne-ar putea fi de folos.
— Mai bine ar fi stat acasă, exclamă Elizabeth. Poate că a avut intenții bune, dar într-o nenorocire ca asta nu-ți poți vedea vecinii niciodată prea puțin. Ajutorul e cu neputință; condoleanțele, de nesuferit. Să triumfe asupra noastră de departe, și să le fie de ajuns.
Apoi o întrebă ce măsuri avea de gând tatăl lor să ia la Londra ca să-și aducă fiica înapoi.
— Avea de gând, cred, răspunse Jane, să se ducă la Epsom, locul unde au schimbat caii ultima oară, să vorbească cu surugiii și să încerce să afle ceva de la ei. Ținta lui principală trebuie să fie să afle numărul trăsurii de piață care i-a luat de la Clapham. Venise cu un pasager de la Londra; și cum se gândea că trecerea unui domn și a unei doamne dintr-o trăsură în alta putea să fi fost observată, voia să facă cercetări la Clapham. Dacă ar fi putut afla cumva la ce casă își lăsase vizitiul pasagerul de mai înainte, era hotărât să întrebe acolo și spera că n-ar fi cu neputință să afle stația și numărul trăsurii. Nu știu de alte planuri pe care să le fi făcut; dar se grăbea atât de tare să plece și era atât de tulburat, încât mi-a fost greu să aflu chiar și atât.