Tulburarea în care o aruncase pe Elizabeth această vizită extraordinară nu putu fi ușor învinsă; și ore în șir nu fu în stare să se gândească la ea altfel decât neîncetat. Se părea că Lady Catherine își dăduse într-adevăr osteneala să vină de la Rosings cu singurul scop de a rupe presupusa ei logodnă cu domnul Darcy. Un plan foarte rezonabil, nu-i vorbă! Dar de unde pornise zvonul logodnei lor, Elizabeth nu-și putea închipui, până ce nu-și aminti că faptul că el era prietenul intim al lui Bingley, iar ea sora Janei, fusese de ajuns ca să sugereze ideea, într-o vreme când așteptarea unei nunți îi făcea pe toți nerăbdători s-o vadă și pe a doua. Nici ea însăși nu uitase că prin căsătoria surorii ei aveau să fie mai des împreună. Iar vecinii ei de la Lucas Lodge (căci prin corespondența lor cu soții Collins, conchise ea, zvonul ajunsese la Lady Catherine) nu făcuseră decât să socotească drept aproape sigur și apropiat ceea ce ea privise ca posibil cândva, în viitor.
Cumpănind însă cuvintele lui Lady Catherine, nu se putea împiedica să nu simtă oarecare neliniște în privința urmărilor pe care le-ar fi putut avea stăruința ei în acest amestec. Din cele ce spusese despre hotărârea ei de a împiedica această căsătorie, Elizabeth își dădu seama că plănuia, desigur, să i se adreseze nepotului; iar cum ar fi primit el o asemenea zugrăvire a relelor legate de o înrudire cu ea, nu îndrăznea să spună. Nu știa exact cât ținea la mătușa lui și nici cât se bizuia pe judecata ei, dar era firesc să presupună că avea o părere mult mai bună despre Senioria Sa decât putea avea ea; și era sigur că, înșirându-i nenorocirile unei căsătorii cu o fată ale cărei rude apropiate erau atât de nepotrivite cu ale lui, mătușa îl va atinge în punctul cel mai slab. Cu ideile lui despre demnitate, avea probabil să simtă că argumentele care Elizabethei i se păruseră slabe și ridicole cuprindeau mult bun-simț și o judecată sănătoasă.
Dacă înainte șovăise în privința a ceea ce trebuia să facă, așa cum păruse adesea probabil, sfatul și rugămintea unei rude atât de apropiate puteau să-i spulbere orice îndoială și să-l hotărască pe loc să fie atât de fericit cât îl putea face o demnitate fără pată. În acest caz, nu se va mai întoarce. Lady Catherine îl putea vedea în trecere prin Londra; iar promisiunea făcută lui Bingley de a reveni la Netherfield avea să fie dată uitării.
— Prin urmare, dacă prietenul lui va primi peste câteva zile o scuză că nu-și poate ține promisiunea, adăugă ea, voi ști cum s-o înțeleg. Voi renunța atunci la orice nădejde, la orice dorință de statornicie din partea lui. Dacă se mulțumește numai să mă regrete, când ar fi putut dobândi dragostea și mâna mea, voi înceta curând să-l mai regret câtuși de puțin.
Surpriza celorlalți din familie când auziră cine îi vizitase fu foarte mare; dar o potoliră binevoitor cu același fel de presupuneri care liniștiseră și curiozitatea doamnei Bennet, iar Elizabeth fu scutită de multe tachinări pe această temă.
A doua zi de dimineață, pe când cobora scările, o întâmpină tatăl ei, care ieșea din bibliotecă cu o scrisoare în mână.
— Lizzy, spuse el, voiam să te caut; vino în camera mea.
Ea îl urmă acolo; iar curiozitatea de a afla ce avea să-i spună era sporită de presupunerea că era cumva în legătură cu scrisoarea pe care o ținea. Îi trecu deodată prin minte că putea fi de la Lady Catherine și se gândi cu spaimă dinainte la toate explicațiile ce aveau să urmeze.
Îl urmă pe tatăl ei până lângă cămin și se așezară amândoi. Atunci el spuse:
— Azi-dimineață am primit o scrisoare care m-a uimit peste măsură. Cum te privește mai ales pe tine, ar trebui să-i cunoști cuprinsul. Nu știam că am două fete în pragul măritișului. Dă-mi voie să te felicit pentru o cucerire foarte importantă.
Sângele îi năvăli acum Elizabethei în obraji, cu încredințarea fulgerătoare că era o scrisoare de la nepot, și nu de la mătușă; și nu știa dacă să fie mai mult bucuroasă că el se explica în sfârșit, sau jignită că scrisoarea nu-i fusese adresată mai curând ei, când tatăl ei urmă:
— Ai aerul că știi ceva. Domnișoarele au o mare pătrundere în chestiuni de felul acesta; dar cred că pot sfida chiar și agerimea ta să ghicească numele admiratorului tău. Scrisoarea e de la domnul Collins.
— De la domnul Collins! Și ce poate avea el de spus?
— Ceva foarte la obiect, desigur. Începe cu felicitări pentru apropiata cununie a fiicei mele celei mari, despre care a fost înștiințat, se pare, de cumsecadele și guralivii Lucas. N-am să mă joc cu nerăbdarea ta citindu-ți ce spune despre asta. Ce te privește pe tine sună astfel: „După ce v-am prezentat astfel sincerele felicitări ale doamnei Collins și ale mele pentru acest fericit eveniment, îngăduiți-mi să adaug acum o scurtă aluzie la un altul, despre care am fost înștiințați din aceeași sursă. Fiica dumneavoastră Elizabeth, se presupune, nu va mai purta multă vreme numele de Bennet după ce sora ei mai mare va fi renunțat la el; iar tovarășul ales al soartei ei poate fi privit, pe bună dreptate, cu respect, ca una dintre cele mai ilustre personalități ale acestei țări.” Poți ghici, Lizzy, despre cine e vorba? „Acest tânăr domn este înzestrat, într-un chip cu totul deosebit, cu tot ce poate dori mai mult o inimă de muritor: proprietăți splendide, neam nobil și o largă putere de a împărți favoruri. Totuși, în ciuda tuturor acestor ispite, îngăduiți-mi să vă atrag atenția, verișoarei mele Elizabeth și dumneavoastră, asupra relelor la care vă puteți expune primind în pripă propunerile acestui domn, de care, desigur, veți fi înclinați să profitați imediat.” Ai idee, Lizzy, cine e domnul acesta? Dar acum iese la iveală. „Motivul pentru care vă pun în gardă este următorul: avem motive să credem că mătușa lui, Lady Catherine de Bourgh, nu privește această căsătorie cu ochi buni.” Domnul Darcy, vezi bine, e omul! Ei, Lizzy, cred că de data asta chiar te-am surprins. Ar fi putut el, sau familia Lucas, să nimerească în tot cercul cunoștințelor noastre vreun bărbat al cărui nume să le dezmintă mai bine povestea? Domnul Darcy, care nu se uită niciodată la o femeie decât ca să-i găsească un cusur și care probabil nu s-a uitat la tine în viața lui! E admirabil!
Elizabeth încercă să facă haz împreună cu tatăl ei, dar nu putu schița decât un surâs foarte silit. Niciodată umorul lui nu-și alesese o țintă mai puțin plăcută pentru ea.
— Nu te amuză?
— Oh, da. Citește, te rog, mai departe.
— „După ce i-am pomenit aseară Senioriei Sale de probabilitatea acestei căsătorii, dânsa, cu obișnuita sa condescendență, și-a spus îndată simțămintele în această privință; și atunci a devenit limpede că, din pricina unor obiecții privitoare la familia verișoarei mele, nu-și va da niciodată consimțământul la ceea ce a numit o căsătorie atât de rușinoasă. Am socotit de datoria mea să-i dau verișoarei mele cât mai repede de știre, ca ea și nobilul ei admirator să știe ce fac și să nu se grăbească spre o căsătorie care n-a primit încuviințarea cuvenită.” Domnul Collins mai adaugă: „Mă bucur sincer că trista întâmplare a verișoarei mele Lydia a fost atât de bine mușamalizată și mă mâhnește doar faptul că se știe atât de pretutindeni că au trăit împreună înainte de cununie. Nu trebuie totuși să-mi neglijez îndatoririle stării mele sau să mă abțin de a-mi mărturisi uimirea aflând că ați primit tânăra pereche în casa dumneavoastră îndată după ce s-au căsătorit. A fost o încurajare a viciului; și dacă eu aș fi fost parohul de la Longbourn, m-aș fi împotrivit cu toată strășnicia. Ca un bun creștin, ar trebui desigur să-i iertați, dar niciodată să nu-i primiți în fața ochilor și să nu îngăduiți să li se pomenească numele în auzul dumneavoastră.” Asta e ideea lui despre iertarea creștinească! Restul scrisorii e numai despre starea scumpei lui Charlotte și despre faptul că așteaptă o tânără ramură de măslin. Dar, Lizzy, arăți de parcă nu te-ar amuza. Nu vei face mofturi de domnișoară, sper, prefăcându-te jignită de un zvon fără noimă. Pentru ce altceva trăim, decât ca să le dăm vecinilor prilej de petrecere și să râdem și noi de ei, la rândul nostru?
— Oh, exclamă Elizabeth, sunt grozav de amuzată. Dar e atât de ciudat!
— Da, tocmai asta face totul atât de amuzant. Dacă ar fi ales pe oricare alt bărbat, n-ar fi fost nimic; dar indiferența lui desăvârșită și antipatia ta vădită fac totul atât de încântător de absurd! Oricâtă oroare am de scris, n-aș renunța pentru nimic în lume la corespondența cu domnul Collins. Ba chiar, când citesc o scrisoare de-a lui, nu mă pot opri să nu-l prefer chiar și lui Wickham, oricât aș prețui neobrăzarea și ipocrizia ginerelui meu. Și spune-mi, te rog, Lizzy, ce-a zis Lady Catherine despre acest zvon? A venit să-și refuze consimțământul?
La această întrebare fiica lui răspunse doar printr-un râs; și cum întrebarea fusese pusă fără cea mai mică bănuială, nu avu neplăcerea s-o audă repetată. Niciodată Elizabeth nu-i fusese mai greu să-și facă simțămintele să pară altele decât erau. Trebuia să râdă când i-ar fi venit mai curând să plângă. Tatăl ei o umilise în chipul cel mai crud cu ce spusese despre indiferența domnului Darcy; și nu putea decât să se mire de o asemenea lipsă de pătrundere, sau să se teamă că poate, în loc ca el să fi văzut prea puțin, ea își închipuise prea mult.