Cum nu se făcuse nicio obiecție în legătură cu vizita proiectată de cei tineri la mătușa lor și cum se opusese o rezistență dârză tuturor scrupulelor domnului Collins de a-i lăsa pe domnul și doamna Bennet singuri fie chiar și o singură seară în timpul vizitei sale, la ora potrivită trăsura îi duse pe domnul Collins și pe cele cinci verișoare la Meryton; la intrarea în salon, avură plăcerea să afle că domnul Wickham acceptase invitația unchiului și se afla acolo.
După ce auziră vestea și luară toți loc, domnul Collins avu răgazul să privească în jur și să admire; și fu atât de surprins de mărimea apartamentului și de mobilier, încât declară că aproape ar fi putut să se creadă la Rosings, în sufrageria mică de vară, comparație care, la început, nu produse mare satisfacție. Dar când doamna Philips înțelese ce însemna Rosings și cine îi era stăpân și după ce auzi descrierea unuia doar dintre saloanele lui Lady Catherine și află că numai căminul costase opt sute de lire, ea simți întreaga greutate a complimentului și n-ar mai fi avut nimic de zis împotriva unei comparații, fie și cu odaia menajerei.
Până ce domnii se alăturară grupului lor, domnul Collins își petrecu timpul în mod plăcut descriindu-i întreaga grandoare a lui Lady Catherine și a reședinței sale, făcând digresiuni ocazionale pentru lauda propriei și umilei lui locuințe și a îmbunătățirilor pe care i le aducea, și găsi în doamna Philips o auditoare foarte atentă a cărei părere despre importanța lui creștea pe măsură ce asculta și care, ascultându-l, luă hotărârea de a raporta vecinilor totul și cât mai repede cu putință. Fetelor însă, care se săturaseră să-l tot audă vorbind pe vărul lor și n-aveau nimic altceva de făcut decât să dorească un pian și să examineze propriile lor imitații, destul de slabe, de porțelan, de pe cămin, așteptarea li se păru tare lungă. Dar, în cele din urmă, se termină. Domnii se apropiau; și când domnul Wickham intră în salon, Elizabeth simți că nu-l privise și nu se gândise niciodată la dânsul cu o admirație pe care să n-o fi meritat în întregime; ofițerii din regimentul din …shire formau în general un grup de domni foarte onorabili și cei mai străluciți dintre ei erau prezenți la petrecere, în seara aceea; domnul Wickham însă era atât de departe de ei toți ca persoană, ținută, înfățișare și umblet, pe cât erau ei de superiori unchiului Philips — cu obrazul lui lat — care, îmbuibat și mirosind a vin de Porto, îi urma în cameră.
Domnul Wickham fu fericitul bărbat către care se întoarseră toate privirile femeilor, iar Elizabeth fericita femeie lângă care el luă, în sfârșit, loc; și felul plăcut cum începu imediat conversația, deși numai despre faptul că noaptea era umedă și că probabil vor avea un anotimp ploios, o făcu să constate că subiectul cel mai obișnuit, mai plicticos și mai banal putea deveni interesant în gura unui vorbitor priceput.
Cu asemenea rivali la atenția doamnelor ca domnul Wickham și ofițerii, domnul Collins părea să se fi scufundat în neființă. El nu însemna desigur nimic în ochii tinerelor domnișoare; totuși, din când în când, mai găsea la doamna Philips o ureche binevoitoare și datorită atenției acesteia fu servit din belșug cu prăjiturele și cafea.
Când s-au alcătuit mesele pentru cărți, avu, la rândul lui, prilejul s-o îndatoreze, așezându-se la o partidă de whist.
— Cunosc prea puțin acest joc, îi spuse, dar sunt fericit să mă perfecționez, deoarece în situația mea…
Doamna Philips îi era foarte recunoscătoare pentru consimțământul lui de a juca, dar nu avu răbdare să-i asculte motivele.
Domnul Wickham nu juca whist și se așeză între Elizabeth și Lydia, care-l primiră cu mare bucurie la masa lor. La început a existat pericolul ca Lydia, căreia îi plăcea enorm să stea de vorbă, să-l monopolizeze; cum însă era și o mare amatoare de loterie, fu, în curând, prea prinsă de joc, pariind și exclamând prea pătimaș când se strigau premiile, pentru a mai putea da vreo atenție cuiva. Domnul Wickham însă, acordând jocului numai atenția obișnuită, avu răgazul să stea de vorbă cu Elizabeth. Ea era foarte bucuroasă să-l asculte, deși nu putea spera să i se spună ceea ce dorea îndeosebi — povestea raporturilor lui cu domnul Darcy. Ea nici măcar nu îndrăzni să aducă vorba despre acel domn. Totuși curiozitatea îi fu pe neașteptate potolită. Domnul Wickham atacă, chiar el, acest subiect. Se interesă la ce distanță de Meryton se afla Netherfield și, după ce primi răspunsul, întrebă, șovăind, de câtă vreme se afla domnul Darcy acolo.
— Cam de o lună, răspunse Elizabeth. Și, cum nu dorea să lase să-i scape acest subiect, adăugă: — După câte înțeleg, are un foarte mare domeniu în Derbyshire.
— Da, răspunse Wickham, moșia lui de acolo este o proprietate seniorială. Zece mii curate pe an. N-ați fi găsit pe nimeni mai indicat decât mine pentru a vă da informații în chestiunea asta căci, din prima mea copilărie, am fost legat de familia sa într-un fel foarte special.
Elizabeth nu-și putu stăpâni uimirea.
— Aveți tot dreptul să păreți uimită de afirmația mea, domnișoară Bennet, dacă ați remarcat — cum poate ați și făcut — marea răceală a întâlnirii noastre de ieri. Îl cunoașteți bine pe domnul Darcy?
— Atât cât să-mi ajungă, exclamă Elizabeth cu patimă. Am petrecut patru zile în aceeași casă cu el și-l consider un om foarte dezagreabil.
— Dacă este agreabil sau nu, zise Wickham, eu nu am dreptul să-mi spun părerea. Nu sunt în măsură să mi-o formez. Îl cunosc prea mult și prea bine pentru a fi un judecător drept. Mie mi-e imposibil să rămân nepărtinitor. Cred însă că părerea dumneavoastră despre el ar produce, în general, uimire și poate că nu v-ați exprima atât de tare nicăieri în alt loc. Aici sunteți în mijlocul familiei dumneavoastră.
— Pe cuvântul meu, nu spun aici mai mult decât aș spune în oricare altă casă din vecinătate, exceptând Netherfield. În Hertfordshire nimeni nu-l simpatizează. Toți sunt dezgustați de mândria lui. Nu veți găsi pe nimeni care să vorbească mai bine despre el.
— Nu pot pretinde că-mi pare rău, spuse Wickham după o scurtă pauză, dacă Darcy sau oricine altcineva nu este prețuit mai mult decât merită; dar cu el, cred, asta nu se întâmplă des. Lumea este orbită de averea, de greutatea lui, sau speriată de aerele lui superioare, impunătoare, și-l vede doar așa cum îi place lui să fie văzut.
— Eu l-aș lua drept un om cu o fire urâcioasă, chiar și din puținul pe care-l știu despre el.
Wickham clătină numai din cap.
— Mă întreb, spuse el când avu iar prilejul să vorbească, dacă are de gând să rămână mai mult timp aici.
— Nu știu deloc, dar cât am stat la Netherfield nu am auzit vorbindu-se nimic despre plecarea sa. Sper că planurile dumneavoastră în legătură cu regimentul din …shire nu vor suferi modificări din cauza prezenței lui în regiune.
— Oh, nu. Nu eu am să mă las alungat de domnul Darcy. Dacă el dorește să nu dea ochi cu mine, el e cel care trebuie să plece. Nu suntem în relații de prietenie și-mi este totdeauna neplăcut să-l întâlnesc; dar nu am niciun motiv să-l evit, afară doar de motivul pe care l-aș putea spune în fața lumii întregi — am sentimentul unei mari nedreptăți și durerosul regret că Darcy este ceea ce este. Tatăl lui, domnișoară Bennet, defunctul domn Darcy, a fost unul dintre oamenii cei mai buni care au existat vreodată și prietenul cel mai adevărat pe care l-am avut; și nu mă pot afla în prezența acestui domn Darcy fără să mă simt îndurerat în adâncul sufletului de o mie de duioase amintiri. Purtarea lui față de mine a fost revoltătoare; cred, într-adevăr însă, că i-aș putea ierta tot și toate mai curând decât faptul că a înșelat speranțele și a terfelit memoria tatălui său.
Elizabeth găsea subiectul tot mai interesant și era numai urechi, dar delicatețea temei o împiedica să pună vreo întrebare.
Domnul Wickham începu să vorbească despre lucruri cu caracter mai general — Meryton, împrejurimile, societatea locală — părând foarte mulțumit de cele văzute până atunci și vorbind mai ales despre societate cu o galanterie delicată, dar foarte limpede.
— Perspectiva de a fi mereu în societate, într-o bună societate, adăugă el, a fost pentru mine cel mai bun îndemn de a intra în regimentul din …shire. Știam că este o unitate cât se poate de onorabilă și plăcută, iar prietenul meu Denny m-a ispitit și mai mult relatându-mi despre cartierul lor general actual și despre cunoștințele alese și marea solicitudine de care au avut prilejul să se bucure la Meryton. Societatea, recunosc, îmi este necesară. Sunt un om dezamăgit și nu suport singurătatea. Trebuie să fiu ocupat și să am în jur oameni. Nu am fost sortit unei vieți de militar, dar împrejurările au făcut-o acum potrivită pentru mine. Biserica trebuia să fie rostul meu; am fost crescut pentru a o sluji și până acum ar fi trebuit să fiu în posesia unei parohii foarte bogate, dacă domnul de care tocmai vorbeam ar fi binevoit.
— Într-adevăr!
— Da! Defunctul său tată mi-a lăsat prin testament dreptul de a primi, la prima vacanță, cea mai bună parohie pe care o avea în dar. El era nașul meu și ținea nespus de mult la mine. Nu găsesc cuvinte destul de potrivite pentru bunătatea sa. Voia să mă asigure cu larghețe și era încredințat că o și făcuse, dar, când parohia a devenit vacantă, a fost dată altcuiva.
— Doamne, Dumnezeule! exclamă Elizabeth. Cum de s-a putut așa ceva? Cum de s-a putut trece peste testamentul său? De ce nu v-ați cerut dreptul în justiție?
— Testamentul avea un asemenea viciu de formă încât nu-mi lăsa nicio speranță din partea legii. Un om de onoare nu s-ar fi putut îndoi de intenția testatorului, dar domnul Darcy a preferat s-o pună la îndoială sau s-o trateze numai ca pe o recomandare condiționată și să susțină că am pierdut orice drept legal de a beneficia de ea, fiind risipitor, necugetat; pe scurt, de toate și nimic. Sigur este că parohia a devenit vacantă acum doi ani, exact când ajunsesem la vârsta la care o puteam primi, și că a fost încredințată altuia, și nu mai puțin sigur este și faptul că nu mă pot învinui să fi făcut într-adevăr ceva ca să merit s-o pierd. Am o fire nestăpânită și poate mi-am spus uneori prea deschis părerea despre el sau către el. Altceva mai rău nu-mi pot aminti. Adevărul este însă că suntem foarte diferiți și că el mă urăște.
— E revoltător! Merită să fie dezonorat în fața tuturor.
— Odată și odată tot va fi, dar nu eu o voi face. Atâta timp cât îmi voi aminti de tatăl său, nu-l voi putea niciodată nici sfida, nici face de râs.
Elizabeth îl prețui pentru asemenea sentimente și, în timp ce tânărul le exprima, i se păru a fi mai frumos decât oricând.
— Dar ce motiv a avut? întrebă ea după un timp. Ce l-a putut face să se poarte atât de crud?
— O totală și neclintită antipatie, o antipatie pe care nu o pot pune, în oarecare măsură, decât în seama geloziei. Dacă defunctul domn Darcy ar fi ținut la mine mai puțin, poate că fiul său m-ar fi văzut cu ochi mai buni; dar neobișnuita afecțiune pe care tatăl său o avea pentru mine îl irita, cred, încă de pe când eram copii. Nu avea o fire să suporte competiția în care ne aflam, preferința ce-mi era adesea acordată.
— Nu l-am crezut pe domnul Darcy atât de rău, deși niciodată nu mi-a plăcut, nu l-am crezut atât de josnic; mi-am închipuit că, în general, îi disprețuiește pe semenii săi, dar n-aș fi putut bănui că se coboară până la o răzbunare atât de crudă, până la atâta nedreptate, atâta lipsă de omenie!
După câteva minute de gândire, totuși, continuă:
— Mi-amintesc într-adevăr cum se fălea într-o zi la Netherfield că e implacabil în resentimentele sale, că are o fire neiertătoare. Trebuie să aibă un caracter înspăimântător.
— Nu pot avea încredere în judecata mea pe tema asta, replică Wickham. Mie mi-ar fi greu să fiu drept cu el.
Elizabeth căzu din nou pe gânduri și după un timp exclamă:
— Să se poarte astfel cu finul, prietenul, cu favoritul tatălui său!
Ar fi putut adăuga: „Și încă un tânăr ca dumneavoastră, al cărui chip însuși e chezășia bunătății sale.” Dar se mulțumi cu:
— Și cu cineva care fusese probabil, din copilărie, tovarășul lui de joacă, legați — după cum cred că ați spus — în modul cel mai strâns.
— Ne-am născut în aceeași parohie, în mijlocul aceluiași parc; am petrecut laolaltă cea mai mare parte a tinereții noastre — trăind în aceeași casă, amuzându-ne cu aceleași jocuri, ocrotiți de aceeași părintească grijă. Tatăl meu și-a început cariera în profesiunea căreia unchiul dumneavoastră, domnul Philips, pare să-i facă atâta cinste; dar a renunțat la tot pentru a-i fi util defunctului domn Darcy și și-a dedicat tot timpul îngrijind de domeniul Pemberley. A fost prețuit, cum nu se poate mai mult, de domnul Darcy, fiindu-i prieten foarte apropiat și de toată încrederea. Domnul Darcy recunoștea adesea cât îi era de obligat tatălui meu pentru neprecupețita lui muncă de dirijare și administrare și când, cu puțin înainte de moartea tatălui meu, i-a promis, din proprie inițiativă, că mă va asigura, sunt convins că o simțea ca pe o datorie de recunoștință față de el tot atât cât de afecțiune față de mine.
— Ce ciudat, exclamă Elizabeth, ce odios! Mă mir că tocmai mândria lui nu l-a silit pe acest domn Darcy să fie drept cu dumneavoastră. Dacă nu dintr-un motiv mai bun, măcar pentru că ar fi trebuit să fie prea mândru ca să fie necinstit — căci necinste trebuie s-o numesc.
— Este de mirare, răspunse Wickham, deoarece mai toate faptele sale pot fi puse în seama mândriei, și mândria i-a fost adesea prietenul cel mai bun. L-a apropiat de virtute mai mult decât orice altă simțire. Dar nu suntem, niciunul, consecvenți și, în comportarea lui față de mine, a fost mânat de impulsuri și mai puternice decât mândria.
— Se poate oare ca o mândrie atât de odioasă să fi fost vreodată spre binele lui?
— Da. Ea l-a făcut adesea să fie darnic, generos; să cheltuiască fără reținere, să ofere ospitalitate, să-și ajute arendașii, să-i aline pe săracii lui. Da, mândria a făcut asta, mândria de familie și mândria filială, căci este foarte mândru de ceea ce era tatăl lui. A nu apărea drept acela care-și dezonorează familia, acela care face să degenereze calitățile ce aduc popularitatea, sau să se piardă influența casei Pemberley, este un puternic imbold. Mai are și o mândrie de frate și aceasta împreună cu o oarecare dragoste frățească fac din el un protector blând și plin de grijă al surorii sale; și veți auzi că e prezentat, în general, drept fratele cel mai bun și mai atent din lume.
— Ce fel de fată este domnișoara Darcy?
Wickham clătină din cap.
— Aș fi vrut s-o pot numi prietenoasă. Mă doare să vorbesc de rău pe un Darcy, dar seamănă prea mult cu fratele ei — e foarte, foarte mândră. Când era mică, era afectuoasă și drăguță și ținea foarte mult la mine; iar eu i-am consacrat ore și ore pentru a o distra. Acum însă ea nu mai există pentru mine. Este o fată frumoasă, de cincisprezece, șaisprezece ani, și am auzit — cu o educație desăvârșită. De la moartea tatălui ei, locuiește la Londra împreună cu o doamnă care-i supraveghează instruirea.
După multe tăceri și multe încercări de a aborda alte subiecte, Elizabeth nu rezistă și reveni încă o dată la cel dintâi, spunând:
— Mă miră prietenia lui cu domnul Bingley. Cum poate oare domnul Bingley, care pare a fi întruchiparea bunei dispoziții și este, sunt convinsă, cu adevărat drăguț, să se simtă atât de strâns legat de un asemenea om? Cum e posibil să se potrivească? Îl cunoașteți pe domnul Bingley?
— Nu, deloc.
— Este un om blajin, prietenos, fermecător. El nu poate ști cum este domnul Darcy în realitate.
— Probabil că nu, dar domnul Darcy poate să placă cui vrea el. Însușirile nu-i lipsesc. Poate fi un bun partener de conversație, dacă crede că e cazul. Cu cei din lumea lui este un om total diferit de ceea ce este față de cei mai puțin favorizați de soartă. Mândria nu-l părăsește niciodată; cu cei bogați, însă, are vederi largi, este drept, sincer, rezonabil, vrednic de toată cinstea și probabil simpatic — având oarecum în vedere averea și înfățișarea.
Curând după aceasta, partida de whist se sparse, jucătorii se strânseră în jurul celeilalte mese, iar domnul Collins luă loc între verișoara sa Elizabeth și doamna Philips, care îi puse întrebările obișnuite în privința succesului avut la joc. Nu fusese prea mare — pierduse toate punctele; dar când doamna Philips începu să-și exprime regretele, el o asigură, plin de gravitate, că nu avea nici cea mai mică importanță; că el considera banii ca o bagatelă și o rugă să nu se neliniștească din cauza asta.
— Știu prea bine, doamnă, remarcă el, că atunci când oamenii se așază la o masă de joc trebuie să-și asume riscurile unui astfel de lucru, iar eu, din fericire, nu sunt în situația de a face caz de cinci șilingi. Sunt, fără îndoială, mulți care nu ar putea spune la fel, dar, mulțumită lui Lady Catherine de Bourgh, mă aflu mult deasupra nevoii de a ține seama de asemenea nimicuri.
Domnul Wickham deveni atent; după ce-l observă pe domnul Collins câteva clipe, o întrebă pe Elizabeth, cu glas scăzut, dacă rudele ei erau în relații foarte strânse cu familia de Bourgh.
— Lady Catherine de Bourgh i-a dat de foarte curând domnului Collins o parohie, răspunse ea. Aproape că nu știu în ce împrejurări i-a fost prezentat, dar este cert că nu o cunoaște de mult.
— Știți, desigur, că Lady Catherine de Bourgh și Lady Anne Darcy au fost surori și că, prin urmare, ea este mătușa tânărului domn Darcy.
— Nu, într-adevăr, nu știam. Nu știu nimic despre familia lui Lady Catherine. Până alaltăieri, nu auzisem încă de existența ei.
— Fiica sa, domnișoara de Bourgh, va avea o mare avere și se crede că ea și vărul său vor uni cele două proprietăți.
Această informație o făcu pe Elizabeth să zâmbească; se gândea la biata domnișoară Bingley. Zadarnice erau toate atențiile ei, zadarnice și inutile și afecțiunea pentru sora lui și laudele pentru el, dacă Darcy se considera sortit alteia.
— Domnul Collins, adăugă Elizabeth, vorbește în termenii cei mai elogioși de Lady Catherine și de fiica sa; dar, din anumite amănunte pe care le-a povestit despre Senioria Sa, bănuiesc că recunoștința îl face să se înșele și că — în ciuda faptului că e protectoarea lui — este o femeie arogantă și încrezută.
— Cred că, într-o mare măsură, este și una și alta, replică Wickham. Nu am văzut-o de ani de zile, dar îmi amintesc perfect că nu mi-a plăcut niciodată și că avea un fel de a fi dictatorial și insolent. Are reputația de a fi deosebit de rațională și deșteaptă; dar eu cred mai curând că însușirile sale se trag, în parte, din rang și din avere, în parte, din atitudinea ei autoritară și restul din mândria nepotului său, căruia îi place să creadă că oricare dintre rudele lui posedă o inteligență cu totul superioară.
Elizabeth recunoscu că el făcuse o expunere foarte judicioasă și continuară cu plăcere să stea de vorbă până când cina puse capăt jocului de cărți și dădu celorlalte doamne partea ce li se cuvenea din atențiile domnului Wickham. Nu se putea duce o conversație în zgomotul din timpul cinei de la doamna Philips; dar manierele tânărului îi cuceriră pe toți. Tot ceea ce spunea era spus cum trebuia și tot ceea ce făcea era făcut cu eleganță. Elizabeth plecă de acolo cu mintea plină de el. Tot drumul până acasă, nu se mai putu gândi la nimeni în afară de domnul Wickham și la cele ce-i spusese; dar nu-i putu pomeni nici măcar numele, căci nici Lydia, nici domnul Collins nu tăcură o singură clipă. Lydia vorbea într-una despre loterie, despre fisele pe care le pierduse, despre fisele pe care le câștigase; iar domnul Collins, descriind politețea domnului și doamnei Philips, asigurându-le că paguba sa la whist n-avea nicio importanță, enumerând felurile servite la cină și temându-se întruna că le înghesuia pe verișoarele sale, avea de spus mai multe decât putu spune până ce trăsura opri în fața casei de la Longbourn.