Ca urmare a acestei invitații, triumful domnului Collins fu deplin. Putința de a face paradă, în fața musafirilor săi uimiți, de grandoarea protectoarei sale și de a-i lăsa să vadă cât de amabilă era ea față de el și de soția lui era exact ce-și dorise; iar faptul că prilejul i se oferea atât de curând era o asemenea dovadă de bunăvoință din partea lui Lady Catherine, încât nu știa cum s-o admire îndeajuns.
— Vă mărturisesc, spuse el, că nu m-ar fi surprins deloc dacă Senioria Sa ne-ar fi poftit duminică să bem un ceai și să petrecem seara la Rosings. Cunoscându-i amabilitatea, mă cam așteptam să se întâmple așa ceva. Dar cine ar fi putut prevedea o atenție ca aceasta? Cine și-ar fi putut închipui că o să fim invitați să luăm chiar masa acolo (și încă o invitație în care suntem cuprinși cu toții) atât de curând după sosirea dumneavoastră?
— Eu mă mir cu atât mai puțin de cele petrecute, replică Sir William, cu cât poziția mea în lume mi-a îngăduit să aflu cum sunt cu adevărat manierele celor mari. La Curte, asemenea dovezi de aleasă creștere nu sunt deloc neobișnuite.
Aproape toată ziua aceea și dimineața următoare nu se mai vorbi despre altceva decât despre vizita la Rosings. Domnul Collins îi învăța cu grijă la ce trebuiau să se aștepte, pentru ca vederea unor asemenea încăperi, a atâtor servitori și a unei mese atât de fastuoase să nu-i copleșească de tot.
Când doamnele se despărțiră ca să se îmbrace, el îi spuse Elizabethei:
— Să nu vă neliniștiți, scumpă verișoară, din pricina toaletei. Lady Catherine este departe de a pretinde de la noi eleganța aceea în îmbrăcăminte care i se potrivește ei și fiicei sale. V-aș sfătui numai să vă puneți ce aveți mai bun dintre rochiile dumneavoastră; nu e cazul de mai mult decât atât. Lady Catherine nu va gândi mai rău despre dumneavoastră pentru că veți fi îmbrăcată simplu. Îi place să se păstreze deosebirea de rang.
În timp ce se îmbrăcau, veni de două-trei ori la ușile camerelor lor, ca să le îndemne să se grăbească, deoarece Lady Catherine nu suferea deloc să fie lăsată să aștepte cu masa. Relatările atât de înfricoșătoare despre Senioria Sa și despre felul ei de viață o speriaseră rău pe Maria Lucas, care fusese prea puțin obișnuită să iasă în lume și care-și aștepta prezentarea la Rosings cu tot atâta teamă câtă avusese și tatăl ei când fusese prezentat la Curtea de la St. James.
Cum vremea era frumoasă, făcură o plăcută plimbare de aproape o jumătate de milă, străbătând parcul. Fiecare parc are frumusețea și priveliștile lui; și Elizabeth văzu multe de care să fie încântată, cu toate că nu putu cădea în extazul pe care domnul Collins se aștepta să-l stârnească peisajul și fu prea puțin mișcată când el îi înșiră ferestrele de pe fațada casei și îi povesti cât îl costaseră pe Sir Lewis de Bourgh, la început, toate acele geamuri.
În timp ce urcau treptele spre hol, spaima Mariei creștea cu fiecare clipă și nici Sir William nu părea tocmai calm. Elizabeth nu-și pierdu curajul. Nu auzise despre Lady Catherine nimic care s-o arate de temut prin cine știe ce talente nemaipomenite sau virtuți miraculoase, iar simpla măreție a banilor și a rangului se credea în stare s-o privească fără să tremure.
Din holul de la intrare, ale cărui proporții frumoase și ornamente desăvârșite le arătă domnul Collins cu un aer extaziat, urmară servitorii printr-o antecameră până în încăperea unde ședeau Lady Catherine, fiica ei și doamna Jenkinson. Senioria Sa, cu mare bunăvoință, se ridică să-i primească; și cum doamna Collins hotărâse cu soțul ei ca prezentările să le facă ea, acestea fură făcute cum se cuvine, fără niciuna dintre scuzele și mulțumirile pe care el le-ar fi socotit necesare.
Cu toate că fusese la Curtea de la St. James, Sir William fu atât de copleșit de măreția din jur, încât avu numai atâta curaj cât să facă o plecăciune adâncă și să se așeze fără să scoată o vorbă; iar fiica lui, aproape ieșită din minți de spaimă, ședea pe marginea scaunului, neștiind încotro să se uite. Elizabeth se simți cu totul la înălțimea situației și putu să le observe liniștită pe cele trei doamne din fața ei. Lady Catherine era o femeie înaltă, masivă, cu trăsături puternic conturate, care poate fuseseră cândva frumoase. Aerul ei nu era binevoitor, iar felul în care îi primi nu era de natură să-i facă pe musafiri să-și uite rangul inferior. Nu tăcerea o făcea de temut; dar tot ce spunea era rostit pe un ton atât de autoritar, încât îi dădea în vileag importanța pe care și-o acorda, și Elizabeth își aminti numaidecât de domnul Wickham; și, din tot ce observă în ziua aceea, crezu că Lady Catherine era întocmai cum o descrisese el.
Când, după ce o cercetă pe mamă, pe chipul și în ținuta căreia găsi curând o oarecare asemănare cu domnul Darcy, își întoarse ochii spre fiică, aproape că s-ar fi putut alătura uimirii Mariei văzând cât era de slabă și de mică. Nu era nicio asemănare între cele două doamne, nici la chip, nici la statură. Domnișoara de Bourgh era palidă și bolnăvicioasă; trăsăturile ei, deși nu urâte, erau șterse; și vorbea foarte puțin, doar cu glas scăzut către doamna Jenkinson, care nu avea nimic deosebit în înfățișare și care era cu totul ocupată să asculte ce-i spunea și să-i așeze un paravan în direcția potrivită, în fața ochilor.
După ce șezură câteva minute, fură trimiși cu toții la una dintre ferestre ca să admire priveliștea, domnul Collins însoțindu-i ca să le arate frumusețile ei, iar Lady Catherine informându-i, binevoitoare, că merita mult mai mult să fie privită vara.
Masa fu cum nu se poate mai aleasă și erau acolo toți servitorii și toată argintăria pe care le-o promisese domnul Collins; și, cum tot el prevestise, se așeză la celălalt capăt al mesei, la dorința Senioriei Sale, și arăta ca și cum ar fi simțit că viața nu-i putea oferi nimic mai înalt. Tăia carnea, mânca și lăuda cu o râvnă încântată; și fiecare fel de mâncare fu lăudat mai întâi de el și apoi de Sir William, care își revenise îndeajuns ca să fie ecoul a tot ce spunea ginerele său, într-un fel pe care Elizabeth se mira că Lady Catherine îl putea suporta. Dar Lady Catherine părea mulțumită de admirația lor peste măsură și împărțea zâmbete cât se poate de binevoitoare, mai ales când vreun fel de mâncare de pe masă se dovedea o noutate pentru ei. Comesenii nu făcură prea multă conversație. Elizabeth era gata să vorbească ori de câte ori se ivea un prilej, dar era așezată între Charlotte și domnișoara de Bourgh; prima era ocupată s-o asculte pe Lady Catherine, iar cea de-a doua nu-i adresă niciun cuvânt cât ținu masa. Doamna Jenkinson era ocupată mai ales să urmărească cât de puțin mânca domnișoara de Bourgh, s-o îndemne să guste din alt fel și să se teamă că nu se simte bine. Maria socotea că nici nu poate fi vorba să deschidă gura, iar domnii nu făcură altceva decât să mănânce și să admire.
Când doamnele se întoarseră în salon, nu prea avură altceva de făcut decât s-o asculte pe Lady Catherine vorbind, ceea ce ea făcu fără încetare până se aduse cafeaua, dându-și părerea în orice chestiune într-un mod atât de categoric, încât dovedea că nu era obișnuită să i se conteste judecata. Se interesă cu familiaritate și în amănunt de treburile casnice ale Charlottei și îi dădu o mulțime de sfaturi cum să le rânduiască pe toate; îi spuse cum trebuia orânduit fiecare lucru într-o familie atât de mică precum a ei și o învăță cum să-și îngrijească vacile și păsările. Elizabeth văzu că nimic nu era prea mărunt pentru atenția acestei mari doamne, dacă îi putea da prilejul să le poruncească altora. În pauzele vorbei cu doamna Collins, le puse tot felul de întrebări Mariei și Elizabethei, dar mai ales acesteia din urmă, despre a cărei familie știa cel mai puțin și despre care îi spuse doamnei Collins că era o fată foarte drăguță și cu purtări alese. O întrebă, în diferite rânduri, câte surori avea, dacă erau mai mari sau mai mici decât ea, dacă vreuna dintre ele era pe cale să se mărite, dacă erau frumoase, unde fuseseră educate, ce trăsură ținea tatăl ei și care fusese numele de domnișoară al mamei sale. Elizabeth simți toată impertinența întrebărilor, dar răspunse foarte liniștită. Apoi Lady Catherine remarcă:
— Moșia tatălui dumitale trece, prin clauza de moștenire, la domnul Collins, nu-i așa? Pentru dumneata, spuse ea, întorcându-se către Charlotte, mă bucur; dar altfel nu văd rostul ca moșiile să fie luate de la linia femeilor prin clauze de moștenire. În familia lui Sir Lewis de Bourgh nu s-a socotit necesar. Cânți la pian și din gură, domnișoară Bennet?
— Puțin.
— A, atunci… într-o zi o să fim fericiți să te ascultăm. Instrumentul nostru este excelent, probabil mai bun decât… ai să-l încerci într-o zi. Surorile dumitale cântă la pian și din gură?
— Una dintre ele.
— De ce n-ați învățat toate? Trebuia să fi învățat cu toatele. Domnișoarele Webb cântă toate, și tatăl lor nu are un venit atât de bun ca al tatălui dumitale. Desenezi?
— Nu, deloc.
— Cum, niciuna dintre dumneavoastră?
— Niciuna.
— Foarte ciudat. Dar presupun că n-ați avut prilejul. Mama dumitale ar fi trebuit să vă ducă la Londra în fiecare primăvară, ca să luați lecții cu profesori.
— Mama n-ar fi avut nimic împotrivă, dar tata nu poate suferi Londra.
— Guvernanta v-a părăsit?
— N-am avut niciodată guvernantă.
— Fără guvernantă! Cum a fost cu putință? Cinci fete crescute acasă fără guvernantă! N-am mai auzit de așa ceva. Mama dumitale trebuie să fi fost o adevărată sclavă a educației dumneavoastră.
Elizabeth abia se putu stăpâni să nu zâmbească în timp ce o asigura că nu fusese așa.
— Atunci cine v-a învățat? Cine s-a îngrijit de dumneavoastră? Fără guvernantă, sigur ați fost neglijate.
— În comparație cu unele familii, cred că da; dar acelora dintre noi care au vrut să învețe nu le-au lipsit niciodată mijloacele. Am fost întotdeauna îndemnate să citim și am avut toți profesorii de care a fost nevoie. Cele care au vrut să lenevească au putut, desigur, s-o facă.
— Da, fără îndoială; dar tocmai asta împiedică o guvernantă; și dacă aș fi cunoscut-o pe mama dumitale, aș fi sfătuit-o cu toată tăria să ia una. Am spus întotdeauna că în educație nu se poate face nimic fără o învățătură statornică și sistematică, și nimeni în afară de o guvernantă nu o poate da. E de mirare câtor familii le-am găsit eu, în felul acesta, guvernante. Mă bucur totdeauna când pot plasa bine o tânără. Patru nepoate ale doamnei Jenkinson au, prin mine, situații cum nu se poate mai fericite; și chiar zilele trecute am recomandat o altă tânără, de care mi se pomenise doar întâmplător, iar familia aceea este absolut încântată de ea. Doamnă Collins, ți-am spus că Lady Metcalfe a venit ieri să-mi mulțumească? Găsește că domnișoara Pope este o comoară. „Lady Catherine, mi-a spus ea, mi-ați dăruit o comoară.” Vreuna dintre surorile dumitale mai mici a ieșit în lume, domnișoară Bennet?
— Da, doamnă, toate.
— Toate! Cum, toate cinci deodată? Foarte ciudat! Și dumneata nu ești decât a doua! Cele mici ieșite în lume înainte ca cele mari să se fi măritat! Surorile dumitale mai mici trebuie să fie foarte tinere?
— Da, cea mai mică n-a împlinit șaisprezece ani. Ea poate că e într-adevăr prea tânără ca să iasă mult în lume. Dar, zău, doamnă, cred că ar fi foarte nedrept față de surorile mai mici să nu se bucure și ele de partea lor de societate și de distracții, numai pentru că surorile mai mari n-au mijloacele sau dorința să se mărite devreme. Cea din urmă născută are tot atâta drept la bucuriile tinereții ca și cea dintâi. Și să fie ținută deoparte pentru un asemenea motiv! Cred că asta n-ar prea încuraja dragostea dintre surori și nici delicatețea sufletească.
— Pe cuvântul meu, spuse Senioria Sa, îți spui părerea foarte hotărât pentru o persoană atât de tânără. Mă rog, ce vârstă ai?
— Cu trei surori mai mici, fete mari deja, replică Elizabeth zâmbind, Senioria Voastră nu se poate aștepta s-o mărturisesc.
Lady Catherine păru foarte uimită că nu primise un răspuns direct; și Elizabeth bănui că era prima făptură care îndrăznise vreodată să se joace cu atâta impertinență plină de demnitate.
— Nu poți avea mai mult de douăzeci de ani, sunt sigură; deci n-ai de ce să-ți ascunzi vârsta.
— N-am împlinit douăzeci și unu.
După ce domnii li se alăturară și se termină ceaiul, se puseră mesele de joc. Lady Catherine, Sir William, domnul și doamna Collins se așezară la o partidă de cadril; și cum domnișoara de Bourgh voia să joace cassino, cele două fete avură cinstea s-o ajute pe doamna Jenkinson să-i completeze partida. Masa lor fu plictisitoare la superlativ. Aproape că nu se rosti o silabă care să nu fie despre joc, afară de temerile exprimate de doamna Jenkinson ca domnișoarei de Bourgh să nu-i fie prea cald sau prea frig ori să nu aibă prea multă sau prea puțină lumină. La cealaltă masă se vorbi mult mai mult. Lady Catherine vorbea aproape tot timpul, arătându-le celorlalți trei greșelile lor sau povestind vreo întâmplare despre ea însăși. Domnul Collins era ocupat să încuviințeze tot ce spunea Senioria Sa, să-i mulțumească pentru fiecare fisă câștigată și să-și ceară scuze când credea că a câștigat prea multe. Sir William nu spunea mare lucru. Își înmagazina în memorie anecdote și nume nobile.
Când Lady Catherine și fiica ei jucară cât le fu voia, mesele se strânseră, doamnei Collins i se oferi trăsura, care fu primită cu recunoștință și chemată numaidecât. Se strânseră apoi cu toții în jurul focului ca s-o asculte pe Lady Catherine hotărând ce vreme vor avea a doua zi. De la aceste învățături îi smulse sosirea trăsurii; și, cu multe cuvinte de mulțumire din partea domnului Collins și tot atâtea plecăciuni din partea lui Sir William, plecară. Cum se depărtară de ușă, vărul ei îi ceru Elizabethei să-și dea părerea despre tot ce văzuse la Rosings, iar ea, de dragul Charlottei, o făcu mai favorabilă decât era în realitate. Dar laudele ei, deși o costau oarecare efort, nu-l putură mulțumi nicidecum pe domnul Collins, care se văzu foarte curând nevoit să ia el însuși în mână elogiul Senioriei Sale.