Când domnul Darcy îi dăduse scrisoarea, Elizabeth nu se așteptase să găsească în ea o reînnoire a propunerii lui, dar nici nu-și făcuse vreo idee despre cuprinsul ei. Dar, așa cum era, se poate ușor închipui cu câtă nerăbdare l-a parcurs și ce simțăminte potrivnice a stârnit în ea. Ce simțea în timp ce citea era greu de definit. La început înțelese, cu uimire, că el credea că i-ar sta în putință să se scuze în vreun fel; și era ferm convinsă că n-ar fi putut da nicio explicație pe care un drept simț al rușinii să nu-l facă s-o ascundă. Cu o puternică prejudecată împotriva a tot ce ar fi putut el spune, începu relatarea despre cele întâmplate la Netherfield. Citea cu o nerăbdare care abia îi lăsa puterea de a înțelege și, din grabă de a afla ce va aduce fraza următoare, nu era în stare să ia aminte la sensul celei de sub ochii ei. Hotărî pe loc că încredințarea lui despre nepăsarea surorii ei era falsă; iar înșirarea adevăratelor obiecții la căsătorie, și a celor mai rele, o înfurie prea tare ca să mai dorească să-i facă dreptate. Nu-și exprima pentru cele făcute niciun regret care s-o mulțumească; stilul lui nu era spășit, ci trufaș. Era numai mândrie și insolență.
Dar când acest subiect fu urmat de relatarea despre domnul Wickham, când citi, cu o atenție ceva mai limpede, povestirea unor întâmplări care, dacă erau adevărate, trebuiau să răstoarne toată părerea ei atât de dragă despre meritele lui și care semănau atât de neliniștitor cu povestea pe care o spusese el însuși despre sine, simțămintele ei fură și mai dureroase și mai greu de definit. O copleșiră uimirea, teama și chiar groaza. Ar fi vrut să n-o creadă deloc, strigând întruna: „Asta trebuie să fie fals! Nu se poate! Trebuie să fie cea mai grosolană minciună!”; și, după ce parcurse toată scrisoarea, deși abia dacă știa ceva din ultima pagină sau din ultimele două, o puse grăbită deoparte, jurându-și că n-o să țină seama de ea, că n-o să se mai uite niciodată în ea.
În această stare de tulburare, cu gânduri care nu se puteau opri la nimic, merse mai departe; dar nu era chip: nu trecu nici jumătate de minut și scrisoarea fu din nou desfăcută; și, adunându-se cât putu mai bine, reîncepu lectura umilitoare a tot ce privea pe Wickham și se stăpâni îndeajuns ca să cerceteze înțelesul fiecărei fraze. Relatarea legăturilor lui cu familia de la Pemberley era întocmai cea pe care o făcuse el însuși; iar bunătatea răposatului domn Darcy, deși nu-i cunoscuse până atunci întinderea, se potrivea la fel de bine cu propriile lui vorbe. Până aici, o relatare o întărea pe cealaltă; dar când ajunse la testament, deosebirea era mare. Ce spusese Wickham despre parohie îi era proaspăt în minte; și, cum își amintea chiar cuvintele lui, nu se putea să nu simtă că de o parte sau de alta era o grosolană fățărnicie; și, câteva clipe, se amăgi că dorințele ei nu greșeau. Dar când citi și reciti, cu cea mai mare atenție, amănuntele care urmau numaidecât, despre renunțarea lui Wickham la orice pretenție asupra parohiei și despre faptul că primise în schimb o sumă atât de mare ca trei mii de lire, fu din nou silită să șovăie. Lăsă scrisoarea jos, cântări fiecare împrejurare cu ceea ce voia să fie nepărtinire, chibzui cât de probabilă era fiecare afirmație, dar cu prea puțin succes. De amândouă părțile nu erau decât afirmații. Citi din nou mai departe. Dar fiecare rând dovedea tot mai limpede că întâmplarea despre care crezuse că niciun meșteșug n-ar fi putut-o înfățișa astfel încât purtarea domnului Darcy să fie altfel decât infamă putea primi o întorsătură care să-l arate cu totul fără vină, de la un capăt la altul.
Risipa și desfrâul pe care nu se sfiise să le pună în sarcina domnului Wickham o tulburară nespus, cu atât mai mult cu cât nu putea aduce nicio dovadă că erau nedrept puse. Nu auzise niciodată de el înainte să intre în regimentul de miliție din …shire, în care se înrolase la stăruința tânărului care, întâlnindu-l întâmplător la Londra, reînnoise cu el o cunoștință superficială. Despre felul lui de viață de mai înainte nu se știa nimic în Hertfordshire, afară de ce povestise el însuși. Cât despre adevăratul lui caracter, chiar dacă i-ar fi stat în putință să afle ceva, nu simțise niciodată dorința să întrebe. Chipul, glasul și purtarea lui îl puseseră dintr-odată în stăpânirea tuturor virtuților. Încercă să-și amintească vreo dovadă de bunătate, vreo trăsătură deosebită de cinste sau de mărinimie care să-l scape de atacurile domnului Darcy; sau care, măcar prin precumpănirea virtuții, să răscumpere acele greșeli întâmplătoare printre care ar fi încercat să așeze ceea ce domnul Darcy descrisese drept trândăvie și viciu de mulți ani. Dar nicio asemenea amintire nu-i veni în ajutor. Îl putea vedea numaidecât în fața ochilor, cu tot farmecul înfățișării și al purtării lui, dar nu-și putea aminti nimic bun mai temeinic decât aprecierea generală a vecinilor și considerația pe care i-o câștigase la popotă darul lui de a fi plăcut în societate. După ce stărui destulă vreme asupra acestui punct, se apucă iar de citit. Dar, vai! Povestea care urma, despre intențiile lui față de domnișoara Darcy, era întrucâtva întărită de ce se petrecuse între ea și colonelul Fitzwilliam chiar în dimineața din ajun; iar la urmă, pentru adevărul fiecărui amănunt, era trimisă chiar la colonelul Fitzwilliam, de la care aflase dinainte că era amestecat îndeaproape în toate treburile vărului său și al cărui caracter nu avea niciun motiv să-l pună la îndoială. La un moment dat aproape că se hotărâse să-l întrebe, dar gândul fu oprit de stânjeneala unui asemenea demers și, în cele din urmă, alungat de tot de convingerea că domnul Darcy n-ar fi riscat niciodată o asemenea propunere dacă n-ar fi fost sigur că vărul lui avea să-l sprijine.
Își amintea foarte bine tot ce se vorbise între ea și Wickham în prima lor seară la domnul Philips. Multe dintre expresiile lui îi erau încă proaspete în minte. Acum o izbi nepotrivirea unor asemenea destăinuiri față de o străină și se miră că nu-i sărise în ochi mai înainte. Văzu lipsa de delicatețe cu care se pusese în față și nepotrivirea dintre declarațiile și purtarea lui. Își aminti că se lăudase că nu se teme să dea ochii cu domnul Darcy, că domnul Darcy putea să plece din ținut, dar că el n-avea să se clintească; și totuși ocolise balul de la Netherfield chiar în săptămâna următoare. Își mai aminti că, până la plecarea celor de la Netherfield, nu-și spusese povestea nimănui altcuiva decât ei; dar că, după plecarea lor, fusese discutată pretutindeni; că atunci nu mai avusese nicio reținere, niciun scrupul să-l ponegrească pe domnul Darcy, deși o asigurase că respectul pentru tată îl va împiedica întotdeauna să-l dea în vileag pe fiu.
Cât de altfel arăta acum tot ce-l privea! Atențiile lui față de domnișoara King erau acum urmarea unor scopuri numai și numai mercantile, și încă dezgustătoare; iar averea ei, destul de modestă, nu mai dovedea cumpătarea dorințelor lui, ci lăcomia de a înșfăca orice. Purtarea lui față de ea însăși nu mai putea avea acum niciun motiv acceptabil: ori se înșelase în privința averii ei, ori își măgulise vanitatea încurajând înclinația pe care, credea ea, i-o arătase în chipul cel mai nechibzuit. Orice împotrivire care mai stăruia în favoarea lui slăbea din ce în ce; și, ca o îndreptățire mai mult a domnului Darcy, nu putea să nu recunoască că domnul Bingley, întrebat de Jane, afirmase de mult că el nu avea nicio vină în această afacere; că, oricât de mândră și de respingătoare îi era purtarea, ea nu văzuse niciodată, în tot timpul cunoștinței lor (o cunoștință care în ultima vreme îi adusese mult împreună și îi dăduse un fel de familiaritate cu felul lui de a fi), ceva care să-l arate lipsit de principii sau nedrept, ceva care să vădească obiceiuri lipsite de credință sau imorale; că printre rudele lui era stimat și prețuit; că până și Wickham îi recunoscuse meritele ca frate și că îl auzise adesea vorbind atât de afectuos despre sora lui, încât dovedea că era în stare de oarecare simțăminte frumoase; că, dacă faptele lui ar fi fost cum le înfățișa Wickham, o încălcare atât de grosolană a tot ce este drept cu greu ar fi putut fi ascunsă de lume; și că o prietenie între un om în stare de așa ceva și un om atât de plăcut cum era domnul Bingley ar fi fost de neînțeles.
I se făcu de-a dreptul rușine de ea însăși. Nu se putea gândi nici la Darcy, nici la Wickham fără să simtă că fusese oarbă, părtinitoare, plină de prejudecăți, absurdă.
— Cât de josnic m-am purtat! strigă ea. Eu, care mă mândream cu discernământul meu! Eu, care mă prețuiam pentru inteligența mea! Eu, care am disprețuit adesea îngăduința generoasă a surorii mele și mi-am satisfăcut vanitatea cu o neîncredere zadarnică sau vrednică de mustrare! Cât de umilitoare e această descoperire! Și totuși, ce umilință dreaptă! Dacă aș fi fost îndrăgostită, n-aș fi putut fi mai jalnic de oarbă. Dar vanitatea, nu dragostea, mi-a fost nebunia. Încântată de preferința unuia și jignită de nepăsarea celuilalt, chiar de la începutul cunoștinței noastre, am căutat prejudecata și neștiința și am alungat rațiunea ori de câte ori era vorba de vreunul dintre ei. Până în clipa aceasta, nu m-am cunoscut pe mine însămi.
De la ea la Jane, de la Jane la Bingley, gândurile ei urmară un drum care îi aminti curând că explicația domnului Darcy în privința aceea i se păruse foarte nesatisfăcătoare; și o citi din nou. Cu totul altul fu efectul celei de-a doua lecturi. Cum putea să nu dea crezare afirmațiilor lui într-un caz, când fusese silită să le dea crezare în celălalt? El declara că nu bănuise deloc dragostea surorii ei; iar ea nu putu să nu-și amintească ce părere avusese întotdeauna Charlotte. Nu putea tăgădui nici dreptatea portretului pe care i-l făcea Janei. Simțea că sentimentele Janei, deși fierbinți, se arătau prea puțin și că în înfățișarea și în purtarea ei era o seninătate mulțumită și neschimbată, rareori unită cu o mare sensibilitate.
Când ajunse la partea scrisorii în care era pomenită familia ei, în termeni de reproș atât de umilitori și totuși meritați, se simți cumplit de rușinată. Dreptatea acuzației o izbi prea puternic ca s-o poată tăgădui; iar întâmplările la care făcea anume aluzie, petrecute la balul de la Netherfield și care îi întăriseră întreaga dezaprobare de la început, nu putuseră face asupra minții lui o impresie mai puternică decât asupra minții ei.
Lauda adusă ei și surorii sale n-o lăsă nepăsătoare. O alină, dar nu o putea consola pentru disprețul pe care și-l atrăsese singur restul familiei; și, când se gândi că dezamăgirea Janei fusese, de fapt, opera rudelor ei celor mai apropiate și cât de greu trebuia să sufere bunul nume al amândurora din pricina unei asemenea purtări necuviincioase, se simți mai abătută decât se simțise vreodată.
După ce rătăci două ore de-a lungul drumeagului, lăsându-se în voia tuturor gândurilor, cântărind din nou întâmplările, judecând probabilitățile și împăcându-se, cât putea mai bine, cu o schimbare atât de bruscă și de însemnată, oboseala și gândul că lipsea de mult o făcură în cele din urmă să se întoarcă acasă; și intră în casă cu dorința de a părea veselă ca de obicei și cu hotărârea de a alunga gândurile care ar fi făcut-o nepotrivită pentru conversație.
I se spuse numaidecât că amândoi domnii de la Rosings veniseră, fiecare, în lipsa ei: domnul Darcy doar pentru câteva minute, ca să-și ia rămas-bun, dar colonelul Fitzwilliam stătuse cu ele cel puțin o oră, sperând că ea se va întoarce, și fusese aproape hotărât să meargă după ea până o va găsi. Elizabeth abia putu să se prefacă mâhnită că nu-l văzuse; de fapt, se bucura. Colonelul Fitzwilliam nu mai conta. Nu se putea gândi decât la scrisoarea ei.