Ziua trecu cam tot cum trecuse și cea dintâi. Doamna Hurst și domnișoara Bingley petrecură, în cursul dimineții, câteva ore cu bolnava care continua, deși încet, să se refacă; iar seara, Elizabeth se alătură grupului din salon. Totuși masa de loo nu mai apăru. Domnul Darcy scria o scrisoare, iar domnișoara Bingley, stând lângă el, îl privea cum scrie și-i sustrăgea mereu atenția cu mesaje pentru sora lui. Domnul Hurst și domnul Bingley jucau pichet, iar doamna Hurst le urmărea jocul.
Elizabeth se apucă să brodeze ceva și se amuza destul de bine, observând cele ce se petreceau între domnul Darcy și domnișoara Bingley. Neîntreruptele ei laude, când pentru caligrafia lui, când pentru rândurile lui drepte, când pentru lungimea scrisorii, și perfecta indiferență cu care erau primite aceste complimente făceau un dialog ciudat; și toate se potriveau, întocmai, cu părerea pe care o avea Elizabeth despre ei amândoi.
— Ce încântată va fi domnișoara Darcy să primească o astfel de scrisoare!
Darcy nu răspunse.
— Scrieți neobișnuit de repede.
— Vă înșelați; scriu destul de încet.
— Ce multe scrisori aveți prilejul să scrieți în cursul unui an — scrisori de afaceri, de asemeni! Cât de odioase mi s-ar părea mie!
— Mare noroc deci că ele cad în sarcina mea și nu a dumneavoastră.
— Vă rog, spuneți-i surorii dumneavoastră că mi-e dor de dânsa.
— La rugămintea dumneavoastră, i-am spus-o deja o dată.
— Mă tem că nu sunteți mulțumit de pana dumneavoastră. Dați-mi voie să v-o ascut eu. Știu să ascut penele de minune.
— Mulțumesc, dar întotdeauna mi-o ascut singur.
— Cum de reușiți să scrieți atât de uniform?
El tăcu.
— Spuneți-i surorii dumneavoastră că sunt încântată de progresul pe care-l face la harpă și, vă rog, aduceți-i la cunoștință că am rămas extaziată de micul și frumosul ei model pentru măsuță și că-l găsesc infinit superior celui făcut de domnișoara Grantley.
— Îmi îngăduiți oare să amân extazul dumneavoastră pentru scrisoarea viitoare? Acum nu mai am loc să-i fac cinstea cuvenită.
— Oh! Nu are nicio importanță. O voi vedea pe domnișoara Darcy în luna ianuarie. Îi scrieți totdeauna scrisori atât de fermecătoare și de lungi, domnule Darcy?
— Da, ele sunt în general lungi; dacă sunt sau nu fermecătoare întotdeauna, nu sunt eu acela care s-o poată spune.
— Pentru mine e lege că cineva care e în stare să scrie cu ușurință o scrisoare lungă nu poate să scrie prost.
— Complimentul acesta nu merge pentru Darcy, Caroline, interveni fratele ei, căci el nu scrie ușor. Caută prea mult cuvinte de patru silabe; nu este așa, Darcy?
— Felul meu de a scrie se deosebește mult de al tău.
— Oh! exclamă domnișoara Bingley, Charles scrie în modul cel mai neglijent cu putință. Jumătate din cuvinte nu le scrie deloc, iar restul le mâzgălește.
— Ideile îmi curg atât de repede, încât nu am timp să le exprim; și, din cauza asta, adeseori, scrisorile mele nu transmit nicio idee celor cărora le scriu.
— Modestia dumneavoastră, domnule Bingley, spuse Elizabeth, dezarmează — firește — reprobarea.
— Nimic nu este mai înșelător, spuse Darcy, decât aparența de modestie. Adesea ea nu înseamnă decât nepăsare față de părerea altora și, uneori, o laudă indirectă.
— Și în care dintre aceste două intră ultima mea neînsemnată probă de modestie?
— Laudă indirectă, căci te mândrești cu defectele tale la scris, deoarece ești convins că ele provin dintr-o rapiditate de gândire și neglijență în transpunere care, dacă nu e de admirat, este — crezi tu — deosebit de interesantă. Capacitatea de-a face ceva cu rapiditate este întotdeauna prețuită de cel care o are și care adesea nu dă nicio atenție imperfecțiunii execuției. Când i-ai spus doamnei Bennet azi-dimineață că, dacă te-ai hotărî vreodată să pleci din Netherfield, ai face-o în cinci minute, ai vrut să sune totul ca un panegiric, ca un elogiu pe care ți-l aduceai singur; totuși, ce găsești atât de lăudabil într-o grabă care poate lăsa nefăcute treburi foarte importante și care nu poate fi de real folos nici ție, nici nimănui?
— Ei! strigă Bingley, asta e chiar prea de tot, să-ți amintești seara de toate năzbâtiile spuse dimineața! Și totuși, pe cuvântul meu de cinste, am crezut că e adevărat ceea ce am spus despre mine și așa cred și acum. Prin urmare, cel puțin nu mi-am atribuit calitatea de om inutil grăbit numai și numai pentru a mă lăuda în fața doamnelor.
— Presupun că așa ai crezut, dar nu sunt deloc convins că ai pleca atât de grabnic. Purtarea ta ar depinde de împrejurări, exact ca a oricăruia dintre oamenii pe care-i cunosc, și dacă, în clipa când ai încăleca, un prieten ți-ar spune: „Bingley, ar fi mai bine să rămâi până săptămâna viitoare”, probabil că ai face-o, probabil că nu ai pleca; și dacă ți-ar mai spune o vorbă, s-ar putea să mai rămâi o lună.
— N-ați dovedit cu asta, interveni Elizabeth, decât că domnul Bingley nu s-a prețuit îndeajuns. Dumneavoastră l-ați lăudat acum mai mult decât a făcut-o el însuși.
— Vă sunt foarte recunoscător, spuse Bingley, pentru că ați transformat cele spuse de prietenul meu într-o prețuire adusă firii mele blajine. Mă tem însă că dați lucrurilor o întorsătură la care acest domn nici nu s-a gândit; părerea lui despre mine ar fi mai bună dacă, în împrejurarea pomenită, aș refuza net și aș da pinteni calului, gonind cât mai repede.
— Ar considera atunci domnul Darcy că bruschețea primei dumneavoastră hotărâri e compensată de încăpățânarea cu care vă țineți de ea?
— Pe cuvântul meu, nu vă pot explica acest lucru. Darcy trebuie să spună singur ce are de spus.
— Vă așteptați acum să justific păreri pe care vă place să le numiți ale mele, dar pe care nu le-am recunoscut niciodată ca atare. Luând totuși cazul ca fiind așa cum îl prezentați dumneavoastră, nu trebuie să uitați, domnișoară Bennet, că prietenul despre care presupunem că dorește întoarcerea celuilalt și amânarea planului său n-a făcut decât s-o dorească, să i-o ceară, fără să aducă un singur argument care s-o justifice.
— A ceda fără ezitare — simplu — la insistența unui prieten nu are niciun merit în ochii dumneavoastră.
— A ceda fără a fi convins nu este un compliment pentru înțelegerea niciunuia dintre ei.
— Îmi pare, domnule Darcy, că nu puneți preț pe înrâurirea pe care o au prietenia și dragostea. Prețuirea pe care o ai pentru solicitant te poate adesea face să-i îndeplinești cererea fără să mai aștepți argumente care să te convingă. Nu vorbesc despre un caz anume, ca acela pe care l-ați imaginat dumneavoastră referitor la domnul Bingley. Poate că ar fi mai bine să așteptăm să se ivească împrejurarea, înainte de a discuta înțelepciunea purtării lui în acea împrejurare. Dar în general și-n cazuri obișnuite, între prieteni, când unul dintre ei dorește ca celălalt să schimbe o hotărâre fără prea mare importanță, ați avea o proastă părere despre cel care e de acord cu dorința prietenului său, fără să aștepte să fie convins cu argumente?
— Nu ar fi cazul ca, înainte de a discuta această temă, să determinăm, cu ceva mai multă precizie, gradul de importanță al cererii respective, precum și gradul de apropiere dintre prieteni?
— Oh, desigur, spuse Bingley, să auzim tot, toate amănuntele; să nu lăsăm deoparte înălțimea și grosimea lor comparativă, pentru că acestea, domnișoară Bennet, au în discuție mai multă greutate decât vă dați dumneavoastră seama. Vă asigur că, dacă Darcy n-ar fi un om atât de mare și de falnic în comparație cu mine, nu aș avea pentru el nici jumătate din deferența pe care o am. Vă declar că nu cunosc ceva mai înfricoșător decât Darcy, în anumite împrejurări și în anumite locuri; mai ales acasă la el și într-o duminică seara, când nu are nimic de făcut.
Domnul Darcy zâmbi; Elizabeth avu impresia că se simțea jignit și de aceea își stăpâni râsul. Domnișoara Bingley fu foarte afectată de afrontul pe care îl primise domnul Darcy și își mustră fratele pentru absurditățile spuse.
— Văd ceea ce urmărești, Bingley, îi spuse prietenul său. Nu-ți plac discuțiile și dorești s-o înăbuși pe cea de acum.
— Poate că așa e. Discuțiile seamănă prea mult cu disputele. Dacă tu și domnișoara Bennet ați amâna-o pe cea de față până ce voi ieși din cameră, v-aș rămâne foarte îndatorat; după aceea puteți spune despre mine tot ce vreți.
— Ceea ce doriți, spuse Elizabeth, nu reprezintă niciun sacrificiu din partea mea; iar domnul Darcy ar face mult mai bine să-și sfârșească scrisoarea.
Domnul Darcy îi urmă sfatul și își termină scrisoarea.
Când sfârși, ceru domnișoarei Bingley și Elizabethei favoarea de a asculta puțină muzică. Domnișoara Bingley se îndreptă cu vioiciune spre pian și, după o politicoasă invitație, adresată Elizabethei de a cânta prima, ceea ce aceasta refuză cu tot atâta politețe, dar mai hotărât, se așeză ea însăși.
Doamna Hurst cântă împreună cu sora ei, și în timp ce ele erau ocupate în acest fel, Elizabeth, care răsfoia niște caiete de note de pe pian, nu putu să nu remarce ce des se fixau ochii domnului Darcy asupra ei. Îi venea greu să presupună că ea putea constitui obiectul admirației unui bărbat atât de important, dar era încă și mai ciudat ca el s-o privească pentru că nu o plăcea. În cele din urmă, nu putu totuși să-și închipuie decât că îi atrăsese atenția deoarece, conform ideilor lui, era în ea ceva mai nepotrivit și mai de reprobat decât în oricare altul dintre cei prezenți. Presupunerea aceasta nu o îndurera. Domnul Darcy îi plăcea prea puțin ca să-i pese de aprobarea lui.
După câteva cântece italiene, domnișoara Bingley aduse o variație cu un vioi cântec scoțian și atunci domnul Darcy, apropiindu-se de Elizabeth, îi spuse:
— Domnișoară Bennet, nu vă tentează foarte tare să profitați de acest prilej pentru a dansa un dans scoțian?
Ea surâse, dar nu răspunse nimic. Oarecum surprins de tăcerea ei, Darcy repetă întrebarea.
— Oh, v-am auzit, dar n-am putut hotărî imediat ce răspuns să vă dau. Știu că doreați să vă spun „da” ca să aveți satisfacția de a-mi disprețui gustul; dar mie îmi face întotdeauna plăcere să dejoc astfel de planuri și să lipsesc oamenii de satisfacția unui dispreț premeditat. M-am hotărât deci să vă spun că nu doresc câtuși de puțin să dansez un dans scoțian și, acum, disprețuiți-mă, dacă îndrăzniți.
— Cu adevărat, nu îndrăznesc.
Elizabeth, care se așteptase să-l fi jignit, rămase uluită de gentilețea lui; era însă în felul ei de a fi un amestec de drăgălășenie și malițiozitate care îi făcea greu să jignească pe cineva; iar Darcy nu fusese în viața lui vrăjit de o femeie, cum era acum de ea. Era cu adevărat convins că, dacă nu ar fi fost la mijloc inferioritatea rudelor ei, dânsul s-ar fi aflat oarecum în pericol.
Domnișoara Bingley văzuse sau bănuia îndeajuns pentru a fi geloasă, și marea ei îngrijorare pentru însănătoșirea dragei sale prietene Jane era alimentată, întrucâtva, de dorința de a se vedea scăpată de sora acesteia.
Încerca adesea să-l facă pe Darcy să se dezguste de Elizabeth, vorbind despre presupusa lor căsătorie și despre fericirea ce-l aștepta într-o asemenea alianță.
— Sper, îi spuse a doua zi, pe când se plimbau împreună printre boschete, că atunci când fericitul eveniment va avea loc, îi veți da soacrei dumneavoastră a înțelege ce folositor este să-și țină gura; și, dacă puteți reuși, lecuiți-le pe fetele mai mici de a se ține după ofițeri. Și, dacă-mi pot îngădui să atac un subiect atât de delicat, încercați să stăviliți acel ceva minuscul, la limita dintre îngâmfare și impertinență, din firea doamnei dumneavoastră.
— Mai aveți și altceva să-mi propuneți pentru fericirea mea conjugală?
— Oh! da! Dați ordin să se atârne în galeria de la Pemberley portretele unchiului și mătușii Philips. Puneți-le lângă cel al unchiului dumneavoastră, fratele bunicului, judecătorul. Sunt în aceeași profesiune — știți — numai pe poziții diferite. Cât privește portretul dragei dumneavoastră Elizabeth, nu încercați să comandați vreunul; ce pictor ar putea oare izbuti să redea frumusețea ochilor ei?
— Nu ar fi deloc ușor să le prinzi expresia; dar forma și culoarea și genele atât de minunate ar putea fi zugrăvite.
În clipa aceea se întâlniră cu doamna Hurst și cu Elizabeth, care apăruseră de pe o altă alee.
— N-am știut că aveți intenția să faceți o plimbare, spuse domnișoara Bingley, destul de încurcată, de teamă să nu fi fost auziți.
— Ce urât ați procedat, răspunse doamna Hurst, dispărând fără să ne spuneți că ieșiți să vă plimbați!
Apoi, luând brațul liber al domnului Darcy, o lăsă pe Elizabeth să meargă singură. Cărarea era numai pentru trei persoane. Domnul Darcy simți mojicia lor și spuse îndată:
— Cărarea nu-i destul de mare pentru noi toți. Am face mai bine să trecem pe alee.
Elizabeth, însă, pe care n-o trăgea deloc inima să rămână cu ei, le spuse râzând:
— Nu, nu! Rămâneți unde sunteți. Formați un grup încântător și apăreți neobișnuit de avantajați. Pitorescul ar fi stricat prin intervenția unui al patrulea. La revedere.
Fugi veselă de lângă ei și, străbătând parcul, se bucura la gândul că într-o zi-două va fi din nou acasă. Jane își revenise atât de bine încât avea de gând să iasă vreo două ore din cameră, spre seară.