La câteva zile după această vizită, domnul Bingley veni din nou, și singur. Prietenul lui plecase în dimineața aceea la Londra, dar urma să se întoarcă după zece zile. Rămase la ei mai mult de o oră și era într-o dispoziție excelentă. Doamna Bennet îl pofti să ia masa cu ei; dar, cu multe expresii de regret, el mărturisi că era poftit în altă parte.
— Data viitoare când veniți, spuse ea, sper să avem mai mult noroc.
El va fi deosebit de fericit oricând etc., etc.; și dacă ea îi va îngădui, va profita de primul prilej ca să le facă o vizită.
— Puteți veni mâine?
Da, nu avea niciun fel de angajament pentru a doua zi; și invitația fu primită cu grabă.
Veni, și încă atât de devreme, încât niciuna dintre doamne nu era îmbrăcată. Doamna Bennet dădu buzna în camera fetelor, în capot și cu părul pe jumătate pieptănat, strigând:
— Draga mea Jane, grăbește-te și fugi jos. A venit — a venit domnul Bingley. A venit, zău. Grăbește-te, grăbește-te. Aici, Sarah, vino imediat la domnișoara Bennet și ajut-o să-și pună rochia. Lasă coafura domnișoarei Lizzy.
— Vom coborî cât vom putea de repede, spuse Jane; dar cred că Kitty e mai gata decât oricare dintre noi, pentru că a urcat sus de o jumătate de oră.
— Oh! Las-o încolo pe Kitty! Ce legătură are ea? Haide, mai iute, mai iute! Unde ți-e cordonul, draga mea?
Când însă mama ei ieși, Jane nu se lăsă convinsă să coboare fără una dintre surori.
Aceeași grijă de a-i lăsa singuri se văzu din nou seara. După ceai, domnul Bennet se retrase în bibliotecă, așa cum îi era obiceiul, iar Mary urcă sus la instrumentul ei. Două piedici din cinci fiind astfel înlăturate, doamna Bennet stătu multă vreme uitându-se la Elizabeth și la Catherine și făcându-le cu ochiul, fără niciun rezultat. Elizabeth nu voia s-o bage în seamă; iar când, în cele din urmă, Kitty o băgă, o întrebă cu toată nevinovăția:
— Ce este, mamă? De ce tot îmi faci cu ochiul? Ce trebuie să fac?
— Nimic, fetițo, nimic. Nu ți-am făcut cu ochiul.
Mai stătu apoi liniștită încă cinci minute; dar, neputând să lase să-i scape un prilej atât de prețios, se ridică brusc și, spunându-i lui Kitty: „Vino încoace, scumpa mea, vreau să-ți vorbesc”, o scoase din cameră. Jane îi aruncă imediat Elizabethei o privire în care se citea toată neliniștea ei în fața unei asemenea premeditări și rugămintea ca măcar ea să nu cedeze. Peste câteva minute, doamna Bennet deschise ușa pe jumătate și strigă:
— Lizzy, draga mea, vreau să-ți vorbesc.
Elizabeth fu silită să iasă.
— Am putea foarte bine să-i lăsăm singuri, înțelegi, îi spuse mama ei îndată ce ajunse în hol. Kitty și cu mine ne ducem sus, să stăm în budoarul meu.
Elizabeth nu încercă să discute cu mama ei, dar rămase liniștită în hol până ce ea și Kitty nu se mai văzură, apoi se întoarse în salon.
Planurile doamnei Bennet pentru ziua aceea rămaseră fără rezultat. Bingley fu tot ce poate fi mai fermecător, numai pretendent declarat al fiicei ei nu. Firea lui degajată și veselia lui făcură din el un oaspete foarte plăcut la petrecerea lor de seară; și suportă atențiile nepotrivite ale mamei și îi ascultă toate remarcile prostești cu o răbdare și o stăpânire de sine pentru care fiica îi era deosebit de recunoscătoare.
Aproape că nici nu fu nevoie să fie poftit ca să rămână la cină; și înainte de a pleca se și hotărî, mai ales prin mijlocirea lui și a doamnei Bennet, să vină a doua zi de dimineață ca să vâneze împreună cu soțul ei.
După această zi, Jane nu mai pomeni nimic despre indiferența ei. Între surori nu se mai spuse niciun cuvânt despre Bingley; dar Elizabeth se duse la culcare cu fericita încredințare că totul avea să se încheie în curând, afară doar dacă domnul Darcy s-ar fi întors înaintea termenului stabilit. Serios vorbind, totuși, era destul de convinsă că toate acestea se petrecuseră cu încuviințarea acelui domn.
Bingley fu punctual la întâlnire; el și domnul Bennet își petrecură dimineața împreună, așa cum se stabilise. Acesta din urmă fu mult mai plăcut decât se așteptase tovarășul lui. La Bingley nu era nici înfumurare, nici prostie care să-i stârnească ironia sau să-l facă să tacă dezgustat; și domnul Bennet fu mai comunicativ și mai puțin ciudat decât îl văzuse celălalt vreodată. Bingley, bineînțeles, se întoarse cu el la masă; iar seara inventivitatea doamnei Bennet fu din nou la lucru ca să-i îndepărteze pe toți din preajma lui și a fiicei ei. Elizabeth, care avea de scris o scrisoare, trecu în acest scop în sufrageria mică curând după ceai; căci, de vreme ce toți ceilalți urmau să se așeze la cărți, nu putea fi nevoie de ea ca să zădărnicească planurile mamei sale.
Dar când se întoarse în salon, după ce își sfârși scrisoarea, văzu, spre nesfârșita ei mirare, că avea motive să se teamă că mama ei fusese mai isteață decât ea. Deschizând ușa, îi zări pe sora ei și pe Bingley stând împreună lângă cămin, ca și cum ar fi fost prinși într-o conversație serioasă; și, dacă acest lucru n-ar fi trezit nicio bănuială, chipurile amândurora, când se întoarseră și se depărtară în grabă unul de altul, ar fi spus totul. Situația lor era destul de stânjenitoare; dar a ei, se gândi Elizabeth, era și mai rea. Niciunul nu rosti o silabă, iar Elizabeth era pe punctul de a pleca din nou, când Bingley, care, ca și sora ei, se așezase, se ridică deodată, îi șopti Janei câteva cuvinte și ieși în fugă din cameră.
Jane nu putea avea secrete față de Elizabeth când o mărturisire îi putea face plăcere; și, îmbrățișând-o pe loc, recunoscu, cu cea mai vie emoție, că era ființa cea mai fericită din lume.
— E prea mult, adăugă ea, mult prea mult. Nu merit. Oh! de ce nu e toată lumea la fel de fericită?
Elizabeth o felicită cu o sinceritate, o căldură și o încântare pe care cuvintele le-ar fi putut exprima doar sărac. Fiecare vorbă de dragoste era pentru Jane un nou izvor de fericire. Dar deocamdată nu-și îngădui să rămână cu sora ei sau să-i spună nici jumătate din ce mai era de spus.
— Trebuie să mă duc imediat la mama, strigă ea. Nu vreau, pentru nimic în lume, să nesocotesc grija ei plină de dragoste sau s-o las să afle de la altcineva decât de la mine. El s-a și dus la tata. Oh! Lizzy, să știi că ceea ce am de povestit va face atâta plăcere întregii mele familii dragi! Cum să îndur atâta fericire?
Se grăbi apoi să ajungă la mama ei, care spărsese anume partida de cărți și ședea sus cu Kitty.
Rămasă singură, Elizabeth zâmbi acum de iuțeala și ușurința cu care se rezolvase în sfârșit un lucru care le pricinuise atâtea luni de neliniște și de necazuri.
— Și acesta este, își spuse ea, sfârșitul tuturor precauțiilor îngrijorate ale prietenului său! Al tuturor minciunilor și uneltirilor surorii lui! Sfârșitul cel mai fericit, mai înțelept și mai rezonabil!
Peste câteva minute veni la ea Bingley, a cărui convorbire cu tatăl ei fusese scurtă și la obiect.
— Unde este sora dumneavoastră? întrebă el grăbit, deschizând ușa.
— Sus, cu mama. Va coborî într-o clipă, cred.
El închise atunci ușa și, apropiindu-se de ea, îi ceru urările de bine și afecțiunea unei surori. Elizabeth își exprimă sincer și din toată inima încântarea față de viitoarea lor înrudire. Își strânseră mâinile cu mare căldură; și apoi, până coborî sora ei, trebui să asculte tot ce avea el de spus despre fericirea lui și despre desăvârșirea Janei; și, deși el era îndrăgostit, Elizabeth credea cu adevărat că toate speranțele lui de fericire erau întemeiate pe rațiune, căci se sprijineau pe judecata excelentă și pe firea mai mult decât excelentă a Janei și pe o asemănare generală de simțăminte și de gusturi între ea și el.
A fost o seară de o încântare neobișnuită pentru toți; mulțumirea din sufletul domnișoarei Bennet îi dădea chipului o strălucire atât de dulce și de însuflețită, încât o făcea mai frumoasă decât oricând. Kitty zâmbea prostește și surâdea și spera că-i va veni și ei curând rândul. Doamna Bennet nu-și putea da consimțământul sau rosti aprobarea în cuvinte destul de calde ca să-și mulțumească simțămintele, deși timp de o jumătate de oră nu-i vorbi lui Bingley despre nimic altceva; iar când domnul Bennet li se alătură la cină, glasul și purtarea lui arătau limpede cât de fericit era cu adevărat.
Totuși, nu-i ieși de pe buze niciun cuvânt care să facă aluzie la asta până ce musafirul lor nu-și luă rămas bun pentru seara aceea; dar îndată ce acesta plecă, se întoarse spre fiica lui și spuse:
— Jane, te felicit. Vei fi o femeie foarte fericită.
Jane se duse îndată la el, îl sărută și îi mulțumi pentru bunătatea lui.
— Ești o fată bună, răspunse el, și mă bucur la gândul că te vei așeza atât de fericit la casa ta. N-am nicio îndoială că vă veți înțelege foarte bine. Firile voastre nu se deosebesc deloc. Sunteți amândoi atât de îngăduitori, încât nu veți hotărî niciodată nimic; atât de blânzi, încât toți servitorii vă vor înșela; și atât de generoși, încât vă veți depăși întotdeauna veniturile.
— Sper că nu. Imprudența sau neglijența în chestiuni de bani ar fi de neiertat din partea mea.
— Să-și depășească veniturile! Domnule Bennet, dragul meu, exclamă soția lui, ce tot spui? Păi are patru sau cinci mii pe an, și foarte probabil mai mult. — Apoi, adresându-se fiicei sale: — Oh, draga mea, draga mea Jane, sunt atât de fericită! Sunt sigură că n-am să închid ochii toată noaptea. Știam eu cum o să fie. Întotdeauna am spus că până la urmă așa trebuie să fie. Eram sigură că nu degeaba ești atât de frumoasă! Mi-aduc aminte că, în clipa în care l-am văzut, când a venit pentru prima oară în Hertfordshire, anul trecut, m-am gândit cât de probabil e să vă luați. Oh! E cel mai chipeș tânăr care s-a văzut vreodată!
Wickham, Lydia, toți fuseseră uitați. Jane era, fără nicio concurență, copilul ei preferat. În clipa aceea nu-i mai păsa de nimeni altul. Surorile mai mici începură curând să-i ceară favoruri dintre bucuriile pe care avea să le poată împărți în viitor.
Mary ceru să poată folosi biblioteca de la Netherfield; iar Kitty se rugă din răsputeri pentru câteva baluri acolo în fiecare iarnă.
Din acel moment, Bingley deveni, firește, un oaspete de fiecare zi la Longbourn, sosind adesea înainte de micul dejun și rămânând întotdeauna până după cină — afară doar de cazul când vreun vecin barbar, care nu putea fi detestat îndeajuns, îl poftise la masă, invitație pe care se simțea obligat s-o primească.
Elizabeth nu mai avea acum decât foarte puțin timp să stea de vorbă cu sora ei, căci, cât timp el era de față, Jane nu avea atenție pentru nimeni altcineva; dar se dovedi foarte folositoare amândurora în orele de despărțire care trebuiau să intervină uneori. În lipsa Janei, el se ținea mereu lângă Elizabeth pentru plăcerea de a vorbi despre ea; iar când Bingley pleca, Jane căuta mereu aceeași alinare.
— M-a făcut atât de fericită, spuse ea într-o seară, când mi-a spus că nu știuse deloc că eram la Londra primăvara trecută! N-aș fi crezut că e cu putință.
— Bănuiam eu, răspunse Elizabeth. Dar cum și-a explicat-o?
— Trebuie să fi fost mâna surorilor lui. Ele nu vedeau desigur cu ochi buni prietenia lui cu mine, și nu mă mir, căci ar fi putut face o alegere mult mai avantajoasă din multe puncte de vedere. Când însă vor vedea, cum sunt încredințată că vor vedea, că fratele lor e fericit cu mine, vor învăța să fie mulțumite și vom fi iarăși în termeni buni, deși nu vom mai putea fi niciodată ce am fost una pentru alta.
— Asta e vorba cea mai neiertătoare, spuse Elizabeth, pe care te-am auzit vreodată rostind-o. Bravo, fată! Într-adevăr, m-ar supăra să te văd iarăși păcălită de pretinsa prietenie a domnișoarei Bingley.
— Ai putea crede, Lizzy, că atunci când a plecat la Londra, în noiembrie trecut, mă iubea cu adevărat și că nimic altceva decât convingerea că eu îi eram indiferentă nu l-ar fi împiedicat să se întoarcă?
— A făcut o mică greșeală, desigur; dar asta e spre cinstea modestiei lui.
Aceasta duse, firește, la un panegiric al Janei despre sfiiciunea lui și despre puținul preț pe care îl punea pe propriile lui calități.
Elizabeth se bucură să afle că nu trădase amestecul prietenului său; căci, deși Jane avea inima cea mai generoasă și mai iertătoare din lume, știa că era o împrejurare care ar fi pornit-o împotriva lui Darcy.
— Sunt desigur ființa cea mai norocoasă care a existat vreodată! exclamă Jane. Oh! Lizzy, de ce am fost aleasă tocmai eu dintre ai mei și binecuvântată mai presus de toți? Dacă aș putea să te văd și pe tine la fel de fericită! Dacă ar mai exista un asemenea bărbat și pentru tine!
— Chiar dacă mi-ai da patruzeci de asemenea bărbați, n-aș putea fi niciodată atât de fericită ca tine. Câtă vreme n-am firea ta, bunătatea ta, nu voi putea avea niciodată fericirea ta. Nu, nu, lasă-mă să mă descurc singură; și poate, dacă voi avea foarte mult noroc, cu timpul voi da și eu peste un alt domn Collins.
Starea lucrurilor în familia de la Longbourn nu putea rămâne multă vreme un secret. Doamna Bennet avu privilegiul de a i-o șopti doamnei Philips, iar aceasta cuteză, fără nicio permisiune, să facă același lucru cu toți vecinii ei din Meryton.
Familia Bennet fu îndată proclamată cea mai norocoasă familie din lume, deși numai cu câteva săptămâni în urmă, când fugise Lydia, se dovedise pentru toată lumea că era sortită nenorocirii.