Averea domnului Bennet se compunea, aproape în întregime, dintr-o moșie cu un venit de două mii de lire pe an, care, din nefericire pentru fiicele lui, era inalienabilă și lăsată prin testament, în lipsa moștenitorilor bărbați, unei rude îndepărtate; iar averea doamnei Bennet, avere frumușică pentru situația ei, putea cu greu compensa veniturile insuficiente ale soțului. Tatăl ei fusese avocat la Meryton și îi lăsase moștenire patru mii de lire.
Doamna Bennet avea o soră măritată cu un oarecare domn Philips, care fusese secretarul tatălui ei și îi succedase în afaceri, și un frate stabilit la Londra, într-o ramură comercială respectabilă.
Satul Longbourn era situat la numai o milă de Meryton; distanță foarte potrivită pentru tinerele domnișoare care erau atrase într-acolo de trei, patru ori pe săptămână, pentru a-și îndeplini îndatoririle față de mătușa lor și față de prăvălia unei modiste, chiar peste drum. Cele două fete mai mici, Catherine și Lydia, erau deosebit de asidue în aceste atenții; aveau și mai puțină minte decât surorile lor și, când nu găseau nimic mai bun de făcut, o plimbare până la Meryton era lucrul cel mai potrivit ca să le umple orele de dimineață și să le dea material de conversații pentru seară; și oricât de sărac în știri era, în general, ținutul, ele tot izbuteau să stoarcă ceva de la mătușa lor. În prezent, erau într-adevăr doldora și de vești și de bucurii, căci tocmai venise în apropiere un regiment de miliție care urma să rămână acolo toată iarna, iar cartierul general era în Meryton.
Acum, vizitele la doamna Philips furnizau fetelor știri grozav de interesante. În fiecare zi cunoștințele lor cu privire la numele și relațiile ofițerilor sporeau. Adresele lor n-au rămas mult timp un secret pentru ele și, în curând, au început să-i cunoască personal. Domnul Philips le făcu vizite tuturor, ceea ce deschise pentru nepoatele sale o sursă de fericire necunoscută mai înainte. Nu mai vorbeau decât despre ofițeri; iar averea domnului Bingley, a cărei simplă pomenire o însuflețea pe mama lor, nu avea niciun preț în ochii lor, în comparație cu uniforma unui stegar.
Într-o dimineață, după ce le ascultă efuziunile pe această temă, domnul Bennet remarcă cu răceală:
— După cât pot să-mi dau seama din felul vostru de a vorbi, cred că sunteți două dintre cele mai neroade fete de pe aici. O cam bănuiam eu, dar acum m-am convins.
Catherine se tulbură și nu mai spuse nimic; dar Lydia, cu o perfectă indiferență, continuă să-și exprime admirația pentru căpitanul Carter și speranța de a-l întâlni în cursul zilei, deoarece în dimineața următoare acesta pleca la Londra.
— Tare mă mir, dragul meu, zise doamna Bennet, că ești atât de repede dispus să-ți crezi copiii nerozi. Dacă aș vrea să gândesc rău de copiii cuiva, n-aș alege totuși pentru asta propriii mei copii.
— Dacă ai mei sunt niște nerozi, sper să rămân mereu conștient de asta.
— Da, dar se întâmplă că ai noștri sunt toți foarte deștepți.
— Acesta este singurul punct — îndrăznesc s-o cred — în care nu suntem de aceeași părere. Am sperat întotdeauna că părerile noastre vor coincide până în cele mai mici amănunte, dar în chestiunea asta sunt silit să fiu în dezacord cu dumneata, căci le socotesc pe cele două mezine ale noastre neobișnuit de neroade.
— Dragă domnule Bennet, nu trebuie să te aștepți să aibă mintea tatălui sau mamei lor. Când vor atinge vârsta noastră, sunt sigură că nu se vor mai gândi la ofițeri, cum nici noi nu ne gândim. Mi-amintesc de vremurile când și mie îmi plăcea grozav o tunică stacojie — și, într-adevăr, în fundul inimii îmi place și acum; și dacă un tânăr colonel elegant, cu cinci, șase mii pe an, mi-ar cere pe una dintre fete, n-am să-i spun ba! Iar deunăzi, la Sir William, colonelul Forster mi s-a părut tare chipeș în uniforma lui.
— Mamă, strigă Lydia, mătușa mi-a spus că colonelul Forster și căpitanul Carter nu se mai duc la domnișoara Watson atât de des ca la început, când au venit aici; îi vede acum foarte des stând în biblioteca lui Clarke.
Doamna Bennet nu-i mai putu răspunde fiindcă tocmai atunci intrase lacheul cu un bilet pentru domnișoara Bennet; fusese trimis de la Netherfield și aducătorul aștepta răspuns. Cu ochii scânteind de plăcere, doamna Bennet repezi întrebare după întrebare, în timp ce Jane citea:
— Vai, Jane, de la cine e? Despre ce e vorba? Ce zice el? Vai, Jane, grăbește-te și spune-ne, grăbește-te, inimioara mea.
— Este de la domnișoara Bingley, răspunse Jane; apoi îl citi cu glas tare.
Draga mea prietenă,
Dacă nu ai atâta milă încât să vii astăzi să iei masa cu mine și cu Louisa, riscăm să ajungem să ne urâm tot restul vieții, căci un tête-à-tête de o zi întreagă, între două femei, nu poate să se sfârșească fără o ceartă. Vino cât poți mai repede după primirea biletului. Fratele meu și ceilalți domni vor lua masa cu ofițerii.
Cu toată dragostea,
Caroline Bingley
— Cu ofițerii! exclamă Lydia; mă mir că mătușa nu ne-a spus nimic despre asta.
— Iau masa în altă parte, zise doamna Bennet; mare ghinion!
— Pot să iau trăsura? întrebă Jane.
— Nu, draga mea, e mai bine să te duci călare, pentru că vremea e a ploaie și atunci o să trebuiască să rămâi acolo toată noaptea.
— Ar fi un plan bun, spuse Elizabeth, dacă ai fi sigură că nu se vor oferi s-o trimită înapoi cu trăsura lor.
— Oh! Domnii vor lua cupeul domnului Bingley ca să se ducă la Meryton, iar soții Hurst n-au cai la trăsura lor.
— Mi-ar plăcea mult mai mult să merg cu trăsura.
— Dar, draga mea, tata nu se poate lipsi de cai, sunt sigură. E nevoie de ei la câmp; nu este așa, domnule Bennet?
— E nevoie de ei la câmp mult mai des decât îi pot avea.
— Dar dacă îi ai pentru astăzi, interveni Elizabeth, scopul mamei este atins.
Până la urmă, smulse de la tatăl ei mărturisirea că acei cai erau ocupați; Jane fu astfel silită să plece călare, iar mama sa o conduse până la ușă cu multe și vesele preziceri de vreme proastă. Speranțele sale se împliniră; nici nu plecase Jane bine, că se și porni o ploaie zdravănă. Surorile se temeau pentru ea, dar mama lor era încântată. Ploaia continuă fără încetare toată seara. Fără îndoială, Jane nu se putea întoarce.
— Ce idee grozavă am avut! se lăuda mereu doamna Bennet, ca și când meritul de a fi dezlănțuit ploaia era cu totul al ei.
Abia a doua zi de dimineață avea să-și dea seama de tot norocul adus de uneltirea ei. Nici nu terminaseră bine micul dejun, când un servitor de la Netherfield se prezentă cu următorul bilețel pentru Elizabeth:
Scumpa mea Lizzy,
Mă simt foarte rău azi-dimineață, ceea ce trebuie pus, cred, pe seama ploii de ieri, care m-a udat până la piele. Bunii mei prieteni nici nu vor să audă să mă întorc acasă până nu mă voi simți mai bine. Insistă, de asemenea, să mă vadă domnul Jones, așa că nu vă alarmați dacă veți auzi că a fost la mine; în afară de o durere în gât și o durere de cap, nu am mare lucru.
A ta etc.
— Ei bine, scumpa mea, spuse domnul Bennet, când Elizabeth sfârși de citit biletul, dacă fiica dumitale se va îmbolnăvi grav, dacă se va întâmpla să moară, vom avea mângâierea de a ști că totul a fost din ordinul dumitale, în goană după domnul Bingley.
— Oh! nu mă tem deloc c-o să moară. Oamenii nu mor din cauza unui fleac de răceală. Va fi foarte bine îngrijită. Atâta vreme cât rămâne acolo, toate sunt cum nu se poate mai bine. M-aș duce s-o văd, dacă aș putea avea trăsura.
Elizabeth, fiind într-adevăr îngrijorată, se hotărî să plece la Jane, deși trăsura nu era disponibilă; și, cum nu călărea, singura soluție era să se ducă pe jos. Ea le împărtăși hotărârea luată.
— Cum poți fi atât de nesăbuită încât să-ți treacă măcar prin minte așa ceva, pe noroiul ăsta! strigă doamna Bennet. N-o să arăți ca lumea când ajungi acolo.
— O să arăt destul de bine ca s-o văd pe Jane — și numai asta vreau.
— Lizzy, îmi dai a înțelege, o întrebă tatăl ei, c-ar trebui să trimit după cai?
— Nu, deloc. Pot foarte bine să merg pe jos. Distanța nu înseamnă nimic când ai un motiv serios; nu sunt decât trei mile. Voi fi înapoi pentru masă.
— Admir zelul bunăvoinței tale, se amestecă Mary, dar orice imbold al simțirii ar trebui să fie călăuzit de rațiune; și, după părerea mea, strădania ar trebui să fie întotdeauna pe măsura a ceea ce se cere.
— Te vom conduce până la Meryton, spuseră Catherine și Lydia.
Elizabeth acceptă propunerea și cele trei domnișoare porniră împreună.
— Dacă ne grăbim, adăugă Lydia pe drum, poate îl zărim pe căpitanul Carter, înainte să plece.
La Meryton se despărțiră; surorile mai mici se îndreptară înspre locuința soției unuia dintre ofițeri, iar Elizabeth își continuă drumul singură, străbătând câmp după câmp, sărind cu nerăbdare peste pârleazuri și bălți; în cele din urmă, ajunse în fața casei, cu gleznele obosite, ciorapii murdari și un chip strălucind de înfierbântarea mersului.
A fost condusă în sufrageria mică, unde erau toți ai casei, în afară de Jane, și unde apariția Elizabethei stârni mare uimire. Pentru doamna Hurst și domnișoara Bingley era de neconceput ca ea să fi făcut, la ora aceea, singură și pe o vreme imposibilă, trei mile pe jos; Elizabeth era convinsă că o disprețuiau din această cauză. Au primit-o totuși cu multă politețe, iar în purtarea fratelui lor era ceva mai mult decât simplă politețe — era bunăvoință și amabilitate. Domnul Darcy n-a spus mai nimic, iar domnul Hurst, absolut nimic. Cel dintâi se simțea împărțit între un simțământ de admirație pentru strălucirea pe care efortul o dăduse chipului ei și unul de îndoială, întrebându-se dacă împrejurarea merita ca ea să vină de atât de departe, singură. Cel de-al doilea domn se gândea numai la micul său dejun.
Elizabeth întrebă despre sănătatea surorii ei, dar nu primi un răspuns prea mulțumitor. Domnișoara Bennet dormise prost; și, cu toate că se sculase, avea febră mare și nu se simțea destul de bine pentru a putea părăsi camera. Elizabeth fu bucuroasă să fie condusă imediat la ea. Jane, pe care numai frica de a nu provoca temeri sau îngrijorări o împiedicase să scrie ce dor îi era de sora ei, fu încântată s-o vadă. Nu a fost însă în stare să stea mult de vorbă; și când domnișoara Bingley ieși, lăsându-le singure, ea nu putu spune cine știe ce; își exprimă numai recunoștința pentru deosebita gentilețe cu care fusese tratată. Elizabeth se ocupă în tăcere de bolnavă.
După micul dejun, veniră la ele surorile; Elizabeth începu și ea să le îndrăgească, văzând câtă afecțiune și solicitudine îi arătau Janei. Sosi apoi și spițerul, care, după ce o examină pe bolnavă, spuse — ceea ce era de la sine înțeles — că aceasta răcise foarte tare și că trebuiau să încerce să învingă răul; o sfătui să se întoarcă din nou în pat și promise să-i trimită doctorii. Jane urmă imediat sfatul, căci i se ridicase temperatura și o durea capul îngrozitor. Elizabeth nu o mai părăsi nici măcar o singură clipă, și nici celelalte doamne nu lipsiră mult de lângă ea; domnii ieșiseră și ele nu aveau de fapt nimic altceva de făcut.
Când ceasul bătu ora trei, Elizabeth simți că era timpul să plece și pomeni — fără să fie prea încântată — de lucrul acesta. Domnișoara Bingley îi oferi trăsura și Elizabeth aștepta ca aceasta să mai stăruie puțin înainte de a primi, când Jane manifestă o asemenea îngrijorare la gândul de a se despărți de sora ei, încât domnișoara Bingley se văzu obligată să schimbe propunerea de a-i oferi cupeul în invitația de a rămâne, pentru moment, la Netherfield. Elizabeth acceptă plină de recunoștință și un servitor fu apoi trimis la Longbourn pentru a înștiința familia că va rămâne acolo și pentru a le aduce veșminte de schimb.