A doua zi, Elizabeth îi povesti Janei ce se petrecuse între domnul Wickham și ea. Jane o ascultă uimită și îngrijorată: nu știa cum să creadă că domnul Darcy putea fi atât de nedemn de stima domnului Bingley; nu era însă în firea ei să se îndoiască de sinceritatea unui tânăr cu o înfățișare atât de plăcută ca a lui Wickham. Posibilitatea ca acesta să fi îndurat cu adevărat o asemenea nedreptate fu de ajuns pentru a-i trezi toate sentimentele duioase; nu mai rămânea deci nimic de făcut în afară doar de a avea o părere bună despre amândoi, de a justifica purtarea fiecăruia dintre ei și de a pune pe seama întâmplării sau a greșelii tot ceea ce nu putea fi explicat în alt fel.
— Amândoi, spuse ea, au fost înșelați, cred, într-un fel sau într-altul, de care noi nu ne putem face nicio idee. Poate că oameni interesați i-au prezentat fals unul altuia. Pe scurt, nouă ne este imposibil să bănuim cauzele sau împrejurările care i-au putut înstrăina, fără ca vreunul dintre ei să fie cu adevărat vinovat.
— Foarte adevărat, chiar așa; și acum, scumpa mea Jane, ce ai de spus în favoarea oamenilor interesați implicați în treaba aceasta? Hai, scoate-i basma curată și pe ei, căci altfel am fi silite totuși să avem o părere proastă despre cineva.
— Râzi cât vrei, dar nu vei putea râde atât cât să mă scoți dintr-ale mele. Scumpa mea Lizzy, gândește-te numai în ce lumină urâtă s-ar plasa domnul Darcy purtându-se astfel cu protejatul tatălui său. Cineva căruia tatăl său i-a promis să-i asigure viitorul. Este cu neputință. Niciun om cu un dram de omenie, niciun om care ține cât de puțin la numele lui n-ar fi în stare de așa ceva. Se poate oare ca prietenii lui cei mai apropiați să se înșele într-atât asupra lui? Oh! Nu!
— Pot să-mi închipui mai curând că domnul Bingley a fost indus în eroare decât că domnul Wickham a inventat o poveste ca aceea pe care mi-a relatat-o seara trecută: nume, fapte, toate spuse fără nicio ezitare. Dacă nu este așa, să le dezmintă domnul Darcy. În afară de asta, privirea lui spunea adevărul.
— Este foarte greu, recunosc; este dureros. Nu mai știi ce să crezi.
— Să-mi fie cu iertare: știi foarte bine ce să crezi.
Dar Jane nu putea fi sigură decât de un singur lucru, și anume că, dacă domnul Bingley fusese într-adevăr indus în eroare, avea să sufere mult când lucrurile aveau să iasă la lumină.
Cele două domnișoare trebuiră să iasă din boschetul unde avusese loc conversația pomenită, fiindcă tocmai sosiseră unele persoane despre care fusese vorba. Domnul Bingley și surorile lui veniseră să le prezinte personal invitația pentru mult așteptatul bal de la Netherfield, fixat pentru marțea următoare. Cele două doamne fură încântate să-și regăsească scumpa prietenă; au spus că erau secole de când n-o mai văzuseră și au întrebat-o, de repetate ori, ce mai făcuse de când se despărțiseră. În ceea ce privește restul familiei, i-au dat prea puțină atenție — ocolind-o pe doamna Bennet, pe cât posibil, spunându-i nimica toată Elizabethei și nimic celorlalți. Au plecat repede, ridicându-se de pe scaune cu o grabă care-l luă pe fratele lor prin surprindere, grăbindu-se, nerăbdătoare parcă, să scape de amabilitățile doamnei Bennet.
Perspectiva balului de la Netherfield era nespus de plăcută pentru fiecare dintre doamnele din familie. Doamnei Bennet îi plăcea să-l ia drept un omagiu adus fiicei sale celei mari și se simțea foarte măgulită, deoarece fusese invitată de domnul Bingley personal în loc de a primi o ceremonioasă carte de invitație. Jane visa o seară încântătoare, în compania celor două prietene ale sale, și atențiile fratelui lor, iar Elizabeth se gândea cu plăcere că va dansa mult, mult, cu domnul Wickham și că privirea și comportarea domnului Darcy îi vor confirma tot ceea ce știa. Fericirea sperată de Catherine și Lydia depindea mai puțin de un anumit lucru sau de o anume persoană, deoarece, deși fiecare dintre ele se gândea, ca și Elizabeth, că va dansa jumătate din seară cu domnul Wickham, el nu era nicidecum singurul partener care putea să le placă, și un bal era, în orice caz, un bal. Chiar și Mary fu în stare să-și asigure familia că nu avea nimic de zis împotriva balului.
— Atâta timp cât pot să-mi păstrez diminețile pentru mine, declară ea, asta îmi ajunge. Nu cred că este un sacrificiu să iau parte, din când în când, la petrecerile de seară. Societatea are drepturi asupra noastră, a tuturor, și mărturisesc că fac parte dintre aceia care consideră clipele de recreație și distracție un lucru de dorit pentru toată lumea.
Cu acest prilej, Elizabeth era într-o dispoziție atât de bună încât, deși nu vorbea des cu domnul Collins dacă nu era nevoie, nu se putu stăpâni să nu-l întrebe dacă avea sau nu intenția să accepte invitația domnului Bingley și, în caz afirmativ, dacă credea că e potrivit să participe la distracțiile din seara aceea; fu destul de surprinsă să afle că el nu-și făcea niciun fel de scrupule în această privință și că era departe de a se teme de o mustrare, fie din partea arhiepiscopului, fie a lui Lady Catherine de Bourgh, dacă s-ar fi încumetat să danseze.
— Nu sunt deloc de părere, v-asigur, spuse el, că un bal de felul acesta, dat pentru persoane respectabile, de către un tânăr onorabil, ar putea avea vreo tendință imorală; și sunt eu însumi atât de departe de a avea ceva împotriva dansului, încât sper să am cinstea de a dansa cu toate frumoasele mele verișoare în cursul serii; și profit, domnișoară Elizabeth, de acest prilej pentru a vă ruga să-mi acordați îndeosebi primele două dansuri — preferință pe care sunt încredințat că verișoara mea Jane o va atribui cauzei adevărate și nu unei lipse de respect față de persoana sa.
Elizabeth avu sentimentul că e prinsă în cursă. Își propusese neapărat să danseze tocmai dansurile acelea cu domnul Wickham; și în locul lui să-l ai pe domnul Collins! Niciodată vioiciunea ei nu venise mai nepotrivit. Nu era nimic de făcut, totuși. Fericirea domnului Wickham, ca și a ei, fu, prin forța lucrurilor, puțin amânată, și invitația domnului Collins primită cu politețea de care se mai simți în stare. Nu era prea încântată de galanteria lui, căci aceasta îi trezea bănuiala că el avea și altă intenție. Pentru prima dată o fulgeră gândul că dintre surori ea era acum aleasa demnă de a deveni stăpâna casei parohiale de la Hunsford și de a completa o masă de cadril la Rosings, în absența unor musafiri mai simandicoși. Gândul acesta se transformă în convingere în timp ce-i urmărea amabilitățile mereu mai stăruitoare față de ea și îi asculta încercările de a o măguli pentru spiritul și vioiciunea ei; cu toate că se simțea mai degrabă uluită decât încântată de acest efect al farmecelor ei, nu trecu mult și mama ei îi dădu a înțelege că probabilitatea acestei căsătorii îi era ei extrem de agreabilă. Elizabeth însă se făcu a nu înțelege aluzia, știind prea bine că orice răspuns ar fi dus la o ceartă serioasă. S-ar fi putut ca domnul Collins să nu facă niciodată cererea și, până n-o făcea, n-avea niciun rost să se certe din cauza lui.
Dacă nu ar fi fost balul de la Netherfield, pentru care să se pregătească și de care să vorbească, cele două domnișoare Bennet mai mici s-ar fi aflat în acele zile într-o stare vrednică de milă, căci, din ziua în care primiseră invitația și până în ziua balului, plouase fără încetare și nu putuseră să se plimbe măcar o singură dată la Meryton. Nu tu mătușă, nu tu ofițeri, nu tu știri; până și rozetele pentru pantofii de bal fuseseră cumpărate prin altcineva. Chiar și Elizabeth și-ar fi putut simți răbdarea pusă întrucâtva la încercare de o vreme care curmase cu totul apropierea ei de domnul Wickham, iar pentru Kitty și Lydia, ceva mai puțin important decât balul de marți n-ar fi putut face suportabile o vineri, o sâmbătă, o duminică și o luni ca acelea.