În loc să primească de la prietenul lui vreo scrisoare de scuze, așa cum se cam așteptase Elizabeth, domnul Bingley putu să-l aducă pe Darcy cu el la Longbourn la nu multe zile după vizita lui Lady Catherine. Domnii sosiră devreme și, înainte ca doamna Bennet să aibă timp să-i spună că o văzuseră pe mătușa lui, lucru de care fiica ei se temea în fiecare clipă, Bingley, care voia să rămână singur cu Jane, propuse să iasă cu toții la plimbare. Toată lumea fu de acord. Doamna Bennet nu obișnuia să meargă pe jos, Mary nu avea niciodată timp, dar ceilalți cinci porniră împreună. Bingley și Jane îi lăsară însă curând pe ceilalți să le-o ia înainte. Ei rămaseră în urmă, în timp ce Elizabeth, Kitty și Darcy trebuiau să-și țină de urât unul altuia. Se vorbi foarte puțin: Kitty se temea prea mult de el ca să vorbească; Elizabeth lua în taină o hotărâre disperată; și poate că și el făcea același lucru.
Porniră spre casa familiei Lucas, pentru că Kitty voia s-o viziteze pe Maria; și cum Elizabeth nu vedea niciun motiv să facă din asta o treabă a tuturor, când Kitty îi lăsă, ea merse cu îndrăzneală mai departe, singură cu el. Acum era clipa să-și pună în faptă hotărârea; și, cât timp curajul o mai ținea, spuse imediat:
— Domnule Darcy, sunt o făptură foarte egoistă și, ca să-mi ușurez propriile simțăminte, nu țin seama cât de mult le-aș putea răni pe ale dumneavoastră. Nu mă mai pot opri să nu vă mulțumesc pentru bunătatea fără pereche pe care ați arătat-o bietei mele surori. Din clipa în care am aflat, am dorit din tot sufletul să vă mărturisesc cât de recunoscătoare vă sunt. Dacă și restul familiei mele ar ști, n-aș avea de exprimat numai recunoștința mea.
— Îmi pare rău, nespus de rău, răspunse Darcy pe un ton surprins și emoționat, că ați aflat vreodată despre un lucru care, văzut într-o lumină greșită, v-a putut neliniști. Nu credeam că doamna Gardiner merită atât de puțină încredere.
— Nu trebuie s-o învinuiți pe mătușa mea. Nesăbuința Lydiei mi-a dezvăluit întâi că ați avut un rol în această chestiune; și, desigur, n-am putut avea liniște până ce n-am aflat amănuntele. Dați-mi voie să vă mulțumesc iar și iar, în numele întregii mele familii, pentru mila generoasă care v-a făcut să vă dați atâta osteneală și să îndurați atâtea umilințe ca să-i descoperiți.
— Dacă vreți neapărat să-mi mulțumiți, răspunse el, mulțumiți-mi numai în numele dumneavoastră. Nu voi încerca să neg că dorința de a vă face fericită s-a putut adăuga celorlalte motive care m-au îndemnat. Dar familia dumneavoastră nu-mi datorează nimic. Oricât de mult o respect, cred că m-am gândit numai la dumneavoastră.
Elizabeth era prea stânjenită ca să spună un cuvânt. După o scurtă pauză, tovarășul ei adăugă:
— Sunteți prea generoasă ca să vă jucați cu mine. Dacă sentimentele dumneavoastră sunt încă cele din aprilie trecut, spuneți-mi-o îndată. Dragostea și dorințele mele sunt neschimbate; dar un singur cuvânt din partea dumneavoastră mă va face să tac pentru totdeauna în această privință.
Elizabeth, simțind cât de neobișnuit de stânjenitoare și de neliniștitoare era situația lui, se sili acum să vorbească; și îndată, deși nu prea curgător, îi dădu de înțeles că sentimentele ei suferiseră, de la vremea la care se referea el, o schimbare atât de însemnată, încât îi primea acum asigurările cu recunoștință și bucurie. Fericirea pe care i-o aduse acest răspuns fu cum probabil nu mai simțise niciodată; și se exprimă cu acest prilej cu atâta simțire și căldură câtă se poate presupune la un om îndrăgostit nebunește. Dacă Elizabeth ar fi fost în stare să-i întâlnească privirea, ar fi putut vedea cât de bine îi ședea expresia de încântare sinceră care i se răspândise pe chip; dar, deși nu putea privi, putea asculta; iar el îi vorbi despre simțăminte care, dovedindu-i cât de mult însemna ea pentru el, îi făceau dragostea tot mai prețioasă cu fiecare clipă.
Mergeau înainte fără să știe încotro. Erau prea multe de gândit, de simțit și de spus ca să mai fie atenți la altceva. Elizabeth află curând că buna lor înțelegere de acum o datorau strădaniilor mătușii lui, care chiar trecuse pe la el la întoarcerea prin Londra și îi povestise călătoria ei la Longbourn, pricina ei și ce vorbise cu Elizabeth, stăruind apăsat asupra fiecărei vorbe a acesteia care, după socoteala Senioriei Sale, dovedea în chip deosebit încăpățânarea și obrăznicia ei, în credința că o asemenea povestire o va ajuta să obțină de la nepotul ei promisiunea pe care ea refuzase s-o dea. Dar, din nefericire pentru Senioria Sa, efectul fusese tocmai pe dos.
— M-a învățat să sper, spuse el, cum aproape că nu-mi îngăduisem niciodată să sper până atunci. Vă cunoșteam firea destul ca să fiu sigur că, dacă ați fi fost absolut și irevocabil hotărâtă împotriva mea, i-ați fi mărturisit-o lui Lady Catherine deschis și sincer.
Elizabeth se îmbujoră și râse, răspunzând:
— Da, îmi cunoașteți destul sinceritatea ca să mă credeți în stare de asta. După ce v-am ocărât atât de groaznic în față, nu puteam avea niciun scrupul să vă ocărăsc în fața tuturor rudelor dumneavoastră.
— Ce-ați spus despre mine ce să nu fi meritat? Căci, deși acuzațiile dumneavoastră erau neîntemeiate, pornind de la premise greșite, purtarea mea față de dumneavoastră, la vremea aceea, merita cea mai aspră dojană. Era de neiertat. Nu mă pot gândi la ea fără oroare.
— Nu ne vom certa pentru cea mai mare parte din vina acelei seri, spuse Elizabeth. Purtarea niciunuia dintre noi, cercetată cu strictețe, n-ar fi ireproșabilă; dar de atunci, sper, am câștigat amândoi în politețe.
— Eu nu mă pot împăca atât de ușor cu mine însumi. Amintirea celor ce-am spus atunci, a purtării, a manierelor, a vorbelor mele din tot acel timp îmi este acum, și îmi este de multe luni, nespus de dureroasă. Nu voi uita niciodată mustrarea dumneavoastră, atât de nimerită: „Dacă v-ați fi purtat mai mult ca un gentleman.” Acestea au fost cuvintele dumneavoastră. Nu știți, cu greu vă puteți închipui cât m-au chinuit; deși a trecut, mărturisesc, o vreme până să fiu destul de rezonabil ca să le recunosc dreptatea.
— Eram, desigur, foarte departe de a mă aștepta ca ele să facă o impresie atât de puternică. Nu mi-am închipuit nicio clipă că vor fi simțite astfel.
— Nu-mi vine greu s-o cred. Mă credeați atunci lipsit de orice simțământ cuviincios, sunt sigur că așa credeați. Nu voi uita niciodată expresia chipului dumneavoastră când mi-ați spus că nu v-aș fi putut cere mâna în niciun fel care să vă facă să mă acceptați.
— Oh, nu repetați ce am spus atunci! Asemenea amintiri nu se cuvin deloc. Vă asigur că mi-e rușine de ele din toată inima de multă vreme.
Darcy pomeni de scrisoarea lui.
— V-a făcut ea, întrebă el, v-a făcut curând să gândiți mai bine despre mine? Ați dat, citind-o, vreo crezare celor scrise acolo?
Elizabeth îi explică ce efect avusese asupra ei și cum îi dispăruseră treptat toate prejudecățile de odinioară.
— Știam, spuse el, că ce scrisesem trebuia să vă facă durere, dar era necesar. Sper că ați distrus scrisoarea. Era o parte, mai ales începutul, pe care m-ar îngrozi să știu că o puteți reciti. Îmi amintesc unele expresii care v-ar putea face, pe bună dreptate, să mă urâți.
— Scrisoarea va fi desigur arsă, dacă socotiți că e neapărat necesar ca să vă păstrez stima; dar, deși avem amândoi motive să credem că părerile mele nu sunt cu totul neschimbătoare, ele nu se schimbă, sper, chiar atât de ușor cum lasă asta să se înțeleagă.
— Când am scris scrisoarea aceea, răspunse Darcy, mă credeam perfect calm și stăpân pe mine; dar de atunci m-am convins că am scris-o într-o cumplită amărăciune sufletească.
— Scrisoarea a început poate cu amărăciune, dar nu s-a sfârșit așa. Rămas-bunul e caritatea însăși. Dar nu vă mai gândiți la scrisoare. Simțămintele celui care a scris-o și ale celei care a primit-o sunt acum atât de deosebite de ce erau atunci, încât orice împrejurare neplăcută legată de ea trebuie uitată. Trebuie să învățați ceva din filozofia mea. Gândiți-vă la trecut numai atât cât amintirea lui vă face plăcere.
— Nu vă pot crede capabilă de o asemenea filozofie. Amintirile dumneavoastră trebuie să fie atât de cu totul lipsite de reproș, încât mulțumirea care izvorăște din ele nu vine din filozofie, ci, ceea ce e mult mai bine, din neștiință. Cu mine însă nu e așa. Mă năpădesc amintiri dureroase, care nu pot, care nu trebuie să fie alungate. Toată viața am fost un egoist, în fapte, deși nu în principii. Când eram copil, am fost învățat ce e drept, dar n-am fost învățat să-mi îndrept firea. Mi s-au dat principii bune, dar am fost lăsat să le urmez cu mândrie și înfumurare. Fiind, din nefericire, singurul fiu (ani de-a rândul, singurul copil), am fost răsfățat de părinții mei, care, deși buni ei înșiși (tatăl meu mai ales, întruchiparea bunăvoinței și a blândeții), mi-au îngăduit, m-au încurajat, aproape că m-au învățat să fiu egoist și trufaș, să nu-mi pese de nimeni din afara cercului familiei mele, să am o părere proastă despre tot restul lumii, să doresc cel puțin să am o părere proastă despre judecata și valoarea celorlalți în comparație cu ale mele. Așa am fost de la opt la douăzeci și opt de ani; și așa aș mai fi fost și acum, dacă nu erați dumneavoastră, prea scumpă, prea încântătoare Elizabeth! Cât nu vă datorez! Mi-ați dat o lecție, într-adevăr grea la început, dar cât se poate de folositoare. Prin dumneavoastră am fost umilit cum se cuvenea. Am venit la dumneavoastră fără nicio îndoială că voi fi primit. Mi-ați arătat cât de neîndestulătoare erau toate pretențiile mele de a fi pe placul unei femei vrednice să i se facă pe plac.
— Erați deci convins că vă voi accepta?
— Într-adevăr, eram. Ce-o să credeți despre vanitatea mea? Credeam că doriți, că așteptați să vă cer mâna.
— Purtarea mea trebuie să fi fost de vină, dar fără voie, vă asigur. N-am vrut niciodată să vă înșel, dar firea mea veselă m-a putut face adesea să greșesc. Cât trebuie să mă fi urât după seara aceea!
— Să vă urăsc! Am fost mânios poate, la început, dar curând mânia mea a început să ia direcția cuvenită.
— Aproape că mă tem să vă întreb ce ați crezut despre mine când ne-am întâlnit la Pemberley. M-ați învinuit că venisem?
— Nu, într-adevăr; n-am simțit decât surprindere.
— Surpriza dumneavoastră nu putea fi mai mare decât a mea când am văzut că mă băgați în seamă. Conștiința îmi spunea că nu meritam o politețe deosebită și mărturisesc că nu mă așteptam să primesc mai mult decât mi se cuvenea.
— Scopul meu atunci, răspunse Darcy, era să vă arăt, prin toată amabilitatea de care eram în stare, că nu eram atât de meschin încât să port pică pentru trecut; și speram să vă dobândesc iertarea, să vă îmblânzesc proasta părere despre mine, lăsându-vă să vedeți că mustrările dumneavoastră fuseseră luate în seamă. Cât de curând s-au ivit și alte dorințe, n-aș putea spune, dar cred că cam la o jumătate de oră după ce v-am văzut.
Îi povesti apoi cât de încântată fusese Georgiana s-o cunoască și cât de dezamăgită de întreruperea bruscă a acestei cunoștințe; ceea ce, ducând firesc la pricina întreruperii, o făcu să afle curând că hotărârea lui de a o urma din Derbyshire ca s-o caute pe sora ei fusese luată înainte de a pleca de la han și că gravitatea și îngândurarea lui de acolo nu se datoraseră altor frământări decât celor pe care le presupunea un asemenea plan.
Ea își exprimă din nou recunoștința, dar era un subiect prea dureros pentru amândoi ca să mai stăruie asupra lui.
După ce merseră agale câteva mile, prea prinși ca să-și dea seama de asta, descoperiră în sfârșit, uitându-se la ceasuri, că era timpul să fie acasă.
„Ce s-o fi ales de domnul Bingley și de Jane?” fu întrebarea care aduse vorba despre treburile lor. Darcy era încântat de logodna lor; prietenul lui i-o vestise printre primii.
— Trebuie să vă întreb dacă ați fost surprins, spuse Elizabeth.
— Deloc. Când am plecat, simțeam că avea să se întâmple curând.
— Adică îi dăduserăți îngăduința. Am bănuit eu.
Și, deși el protestă împotriva cuvântului, ea află că, în mare, așa fusese.
— În seara dinaintea plecării mele la Londra, spuse el, i-am făcut o mărturisire pe care cred că ar fi trebuit să i-o fac de mult. I-am povestit tot ce se întâmplase și făcea ca amestecul meu de altădată în treburile lui să fie absurd și impertinent. A fost foarte surprins. Nu avusese niciodată nici cea mai mică bănuială. I-am mai spus că mă credeam înșelat presupunând, cum făcusem, că sora dumneavoastră era indiferentă față de el; și cum mi-am putut da seama ușor că afecțiunea lui pentru ea nu slăbise, n-am avut nicio îndoială că vor fi fericiți împreună.
Elizabeth nu-și putu stăpâni un zâmbet văzând cu câtă ușurință își călăuzea prietenul.
— I-ați vorbit din propriile dumneavoastră observații, întrebă ea, când i-ați spus că sora mea îl iubește, sau numai după ce v-am spus eu primăvara trecută?
— Din cele dintâi. O urmărisem cu atenție în timpul celor două vizite pe care i le făcusem aici în ultima vreme, și m-am convins de dragostea ei.
— Iar încredințarea dumneavoastră, presupun, l-a convins pe loc.
— Da. Bingley e cât se poate de sincer modest. Sfiala l-a împiedicat să se bizuie pe propria judecată într-o împrejurare atât de grea, dar încrederea în a mea a făcut totul ușor. Am fost silit să-i mărturisesc un lucru care, o vreme, și nu pe nedrept, l-a jignit. Nu mi-am putut îngădui să-i ascund că sora dumneavoastră fusese la Londra trei luni iarna trecută, că știusem și că i-o ascunsesem anume. S-a supărat. Dar supărarea lui, sunt convins, n-a durat mai mult decât îndoiala lui în privința sentimentelor surorii dumneavoastră. Acum m-a iertat din toată inima.
Elizabeth ar fi vrut tare mult să observe că domnul Bingley fusese un prieten dintre cei mai încântători, atât de ușor de călăuzit, încât valoarea lui era de neprețuit; dar se stăpâni. Își aminti că el mai avea de învățat să fie luat în râs și că era cam prea devreme ca să înceapă. Prevestind fericirea lui Bingley, care, desigur, avea să fie întrecută numai de a lui, Darcy continuă conversația până ce ajunseră acasă. În hol se despărțiră.