Dacă Elizabeth și-ar fi format părerea numai după cele ce vedea în propria ei familie, nu și-ar fi putut face o imagine prea plăcută despre fericirea conjugală sau tihna căminului. Tatăl său, captivat de tinerețe și de frumusețe și de aerul acela de bună dispoziție pe care îl dau de obicei tinerețea și frumusețea, se căsătorise cu o femeie a cărei minte slabă și spirit mărginit puseseră capăt, foarte curând după căsătorie, oricărei afecțiuni adevărate pentru ea. Respectul, stima și încrederea pieriseră pentru totdeauna; și toate nădejdile lui de fericire casnică se năruiseră. Domnul Bennet însă nu era o fire care să caute mângâiere pentru dezamăgirea pricinuită de propria lui imprudență în vreuna din acele plăceri care îi consolează prea adesea pe nefericiți pentru nesăbuința sau viciile lor. Îl încântau viața la țară și cărțile; și din aceste gusturi izvorâseră bucuriile lui cele mai mari. Față de soție, era prea puțin îndatorat, în afară de faptul că ignoranța și prostia ei îl amuzau. Acesta nu este genul de fericire pe care un bărbat ar dori, în general, s-o datoreze soției sale; dar acolo unde lipsesc alte prilejuri de distracție, adevăratul filozof va trage folos din cele ce-i sunt date.
Elizabeth nu fusese totuși niciodată oarbă față de purtarea nepotrivită a tatălui ei ca soț. O duruse întotdeauna acest lucru; din respect însă pentru însușirile lui și recunoscătoare pentru felul afectuos în care se purta cu ea, încerca să uite ceea ce nu putea trece cu vederea și să-și gonească din minte acea continuă încălcare a îndatoririlor și a bunei-cuviințe conjugale care, expunându-i soția disprețului propriilor ei copii, era atât de condamnabilă. Dar niciodată nu simțise mai tare decât acum neajunsurile pe care trebuie să le îndure copiii unei căsătorii atât de nepotrivite și nici nu fusese vreodată atât de pe deplin conștientă de relele ce izvorau dintr-o folosire atât de greșită a unor însușiri — însușiri care, bine folosite, ar fi putut cel puțin să păstreze respectabilitatea fiicelor sale, chiar dacă n-ar fi fost în stare să lărgească mintea soției lui.
În afară de bucuria plecării lui Wickham, Elizabeth nu găsi prea multe motive de mulțumire în plecarea regimentului. Petrecerile lor în afara casei erau mai puțin variate ca înainte; iar acasă avea o mamă și o soră ale căror necontenite tânguieli pentru plictiseala din jurul lor așterneau o reală melancolie asupra cercului familial; și deși cu timpul Kitty ar fi putut să-și recapete gradul ei firesc de bun-simț, de vreme ce aceia care-i tulburau mintea plecaseră, cealaltă soră, de a cărei fire te puteai teme de rele și mai mari, avea toate șansele să se învârtoșeze în toată nesăbuința și îndrăzneala ei, aflându-se într-o situație de două ori primejdioasă: o stațiune balneară și o tabără militară. Luând totul în socoteală, Elizabeth constată — constatare ce mai fusese făcută și altădată — că un eveniment pe care-l așteptase cu nerăbdare nu-i aducea, când se împlinea, toată bucuria pe care și-o făgăduise. Era deci nevoie să fixeze o altă dată pentru începutul adevăratei fericiri; să aibă un alt țel spre care să-și îndrepte dorințele și speranțele și, bucurându-se din nou de plăcerea așteptării, să se consoleze pentru prezent și să se pregătească pentru o nouă dezamăgire. Călătoria la Lacuri era acum obiectul gândurilor sale celor mai fericite și cea mai bună mângâiere pentru toate orele neplăcute pe care nemulțumirea mamei și a lui Kitty le făceau de neînlăturat; și dacă ar fi putut s-o includă și pe Jane în plan, totul ar fi fost desăvârșit.
— Dar e un noroc, își spunea ea, că mai am ceva de dorit. Dacă tot aranjamentul ar fi desăvârșit, dezamăgirea mea ar fi sigură. Dar așa, purtând cu mine un izvor nesecat de regret prin absența surorii mele, pot spera pe bună dreptate ca toate nădejdile mele de bucurie să se împlinească. Un plan în care fiecare parte făgăduiește încântare nu poate reuși niciodată; și o dezamăgire totală nu poate fi parată decât prin apărarea pe care ți-o dă o mică supărare anume.
Înainte de plecare, Lydia promisese să le scrie mamei și lui Kitty foarte des și foarte amănunțit; scrisorile ei însă se lăsau mult așteptate și erau totdeauna foarte scurte. Cele adresate mamei nu cuprindeau mai nimic altceva decât că tocmai se întorseseră de la biblioteca de împrumut, unde fuseseră însoțite de cutare și cutare ofițer și unde văzuse podoabe atât de frumoase, încât se înnebunise de tot; că avea o rochie nouă sau o umbreluță nouă, pe care ar fi descris-o mai pe larg, dar trebuia să se oprească în mare grabă, căci o striga doamna Forster și plecau la tabără; iar din corespondența cu sora sa se putea afla și mai puțin, căci scrisorile către Kitty, deși ceva mai lungi, erau mult prea pline de cuvinte subliniate ca să poată fi văzute și de alți ochi.
După primele două sau trei săptămâni de la plecarea Lydiei, sănătatea, buna dispoziție și veselia începură iarăși să-și facă apariția la Longbourn. Totul avea o înfățișare mai fericită. Familiile care petrecuseră iarna la Londra se întoarseră și apărură toaletele și distracțiile de vară. Doamna Bennet își recăpătă obișnuita ei seninătate plângăreață; iar pe la mijlocul lui iunie Kitty își revenise într-atât, încât era în stare să intre în Meryton fără lacrimi — eveniment atât de promițător, încât o făcu pe Elizabeth să spere că până la Crăciunul următor va fi destul de rezonabilă ca să nu mai pomenească de vreun ofițer mai des decât o dată pe zi, afară doar dacă, printr-o dispoziție crudă și răuvoitoare a Ministerului de Război, s-ar încartirui la Meryton un alt regiment.
Data fixată pentru începutul călătoriei lor spre nord se apropia repede; nu mai erau decât două săptămâni până atunci, când sosi o scrisoare de la doamna Gardiner, care îi amâna începutul și îi scurta întinderea. Domnul Gardiner, împiedicat de treburi, nu putea pleca decât cu două săptămâni mai târziu, în iulie, și trebuia să fie înapoi la Londra în mai puțin de o lună; și cum le rămânea prea puțin timp ca să ajungă atât de departe și să vadă atât cât își propuseseră, sau cel puțin să vadă totul pe îndelete și comod, cum socotiseră, erau nevoiți să renunțe la Lacuri și să facă o călătorie mai scurtă; după planul de acum, nu urmau să meargă spre nord mai departe de Derbyshire. În ținutul acela erau destule de văzut ca să le umple cea mai mare parte din cele trei săptămâni; iar pentru doamna Gardiner locul avea o atracție deosebit de puternică. Orașul în care locuise mai demult câțiva ani și unde urmau să petreacă acum câteva zile era probabil pentru curiozitatea ei tot atât de atrăgător ca și faimoasele splendori de la Matlock, Chatsworth, Dovedale sau Peak.
Elizabeth era peste măsură de dezamăgită: ținuse din tot sufletul să vadă Lacurile și încă mai credea că ar fi fost destul timp pentru asta. Era însă de datoria ei să fie mulțumită — și, desigur, firea ei era să fie fericită; așa că totul fu curând iarăși bine.
De numele Derbyshire se legau multe gânduri. Îi era cu neputință să vadă acest cuvânt fără să se gândească la Pemberley și la stăpânul lui.
— Dar, desigur, își spuse ea, pot să intru nepedepsită în ținutul lui și să-i fur câteva bucăți de spat fără ca el să mă observe.
Timpul de așteptare era acum îndoit. Trebuiau să treacă patru săptămâni până la sosirea unchiului și a mătușii sale. Dar trecură; și domnul și doamna Gardiner, cu cei patru copii ai lor, apărură în cele din urmă la Longbourn. Copiii, două fetițe de șase și de opt ani și doi băieți mai mici, urmau să rămână în grija deosebită a verișoarei lor Jane, favorita tuturor, pe care bunul-simț nedezmințit și blândețea firii o făceau cum nu se poate mai potrivită să se ocupe de ei în toate privințele — învățându-i, jucându-se cu ei și iubindu-i.
Soții Gardiner rămaseră la Longbourn numai o noapte și a doua zi de dimineață porniră împreună cu Elizabeth în căutare de noutăți și de distracții. O bucurie era sigură: aceea că se potriveau ca tovarăși de drum; o potrivire care cuprindea sănătatea și firea răbdătoare, ca să îndure neplăcerile, veselia, ca să sporească orice plăcere, și dragostea și inteligența, care le puteau ține loc de plăcere între ei, dacă din afară s-ar fi ivit dezamăgiri.
Scopul acestei lucrări nu este să descrie ținutul Derbyshire și nici vreunul din locurile vrednice de luat în seamă prin care trecea drumul lor într-acolo; Oxford, Blenheim, Warwick, Kenilworth, Birmingham etc. sunt îndeajuns de cunoscute. Tot ce ne privește acum este o mică parte din Derbyshire. După ce văzură principalele minunății ale ținutului, își îndreptară pașii către orășelul Lambton, unde locuise odinioară doamna Gardiner și unde, aflase de curând, mai avea încă niște cunoștințe; și Elizabeth află de la mătușa sa că Pemberley se găsea la mai puțin de cinci mile de Lambton. Nu era chiar în drumul lor, dar nici mai departe de o milă sau două de el. Cu o seară înainte, pe când discutau drumul, doamna Gardiner își arătase dorința de a revedea locul. Domnul Gardiner se declarase de acord, iar Elizabethei i se ceru și ei încuviințarea.
— Draga mea, nu ți-ar plăcea să vezi un loc despre care ai auzit atâtea? o întrebă mătușa. Un loc de care, pe deasupra, sunt legați atâția dintre cunoscuții tăi. Doar știi că Wickham și-a petrecut acolo toată tinerețea.
Elizabeth se simți stânjenită. Simțea că nu avea ce căuta la Pemberley și se văzu silită să pretindă că nu ținea să-l vadă. Trebuia să mărturisească că se săturase de case mari: după ce le cutreierase pe atâtea, nu mai găsea într-adevăr nicio plăcere în covoare fine și draperii de satin.
Doamna Gardiner o mustră pentru prostia asta.
— Dacă ar fi vorba numai de o casă frumoasă, bogat mobilată, spuse ea, nu m-ar interesa nici pe mine; dar parcul e încântător. Au acolo unele dintre cele mai frumoase păduri din țară.
Elizabeth nu mai spuse nimic; dar în sinea ei nu se putea împăca cu gândul. Îi trecu numaidecât prin minte că l-ar putea întâlni pe domnul Darcy în timp ce vizitau locul. Ar fi fost îngrozitor! Numai la gândul acesta roși; și-și spuse că era mai bine să-i vorbească deschis mătușii sale decât să-și asume un asemenea risc. Erau însă obiecții împotriva acestui lucru; și în cele din urmă hotărî ca aceasta să fie ultima soluție, în caz că cercetările ei discrete cu privire la absența familiei aveau să primească un răspuns nefavorabil.
Prin urmare, când se retrase pentru noapte, o întrebă pe cameristă dacă Pemberley nu era un loc foarte frumos, cum se numea proprietarul și, cu destulă îngrijorare, dacă familia venise acolo pentru vară. La ultima întrebare primi un răspuns negativ cât se poate de binevenit; temerile fiindu-i astfel risipite, se putu lăsa în voia marii curiozități de a vedea și ea casa; iar în dimineața următoare, când se aduse din nou vorba despre asta și i se ceru iarăși părerea, putu răspunde prompt și cu un potrivit aer de indiferență că nu avea într-adevăr nimic împotriva acestui plan.
Urmau deci să plece la Pemberley.