Nu o dată, în hoinărelile ei prin parc, Elizabeth îl întâlni pe neașteptate pe domnul Darcy. Simțea toată perfidia întâmplării care îl aducea tocmai acolo unde nu venea nimeni altcineva; și, ca să nu se mai întâmple vreodată, avu grijă să-i spună, de prima dată, că acela era unul dintre locurile ei preferate. Cum de se putuse întâmpla și a doua oară era, așadar, foarte ciudat! Și totuși se întâmplă, ba chiar și a treia oară. Părea o răutate voită sau o penitență pe care și-o impunea singur; căci, cu aceste prilejuri, nu se mulțumea cu câteva întrebări de politețe, o tăcere stânjenitoare și apoi plecarea, ci socotea de-a dreptul necesar să se întoarcă din drum și să se plimbe cu ea. Nu spunea niciodată mare lucru, și nici ea nu-și dădea osteneala să vorbească sau să asculte prea mult; dar la a treia lor întâlnire o izbi faptul că îi punea niște întrebări ciudate, fără legătură între ele: dacă îi plăcea la Hunsford, despre dragostea ei pentru plimbările singuratice și ce părere avea despre fericirea domnului și doamnei Collins; și că, vorbind despre Rosings și despre faptul că ea nu cunoștea prea bine casa, părea să se aștepte ca, ori de câte ori va mai veni în Kent, să locuiască și ea acolo. Cuvintele lui păreau s-o sugereze. Să se fi gândit oare la colonelul Fitzwilliam? Presupunea că, dacă voise să spună ceva, făcuse probabil o aluzie la ce s-ar fi putut ivi din partea aceea. Lucrul o tulbură puțin și fu foarte bucuroasă când se văzu la poarta din gardul de uluci din fața casei parohiale.
Într-o zi, pe când se plimba, era ocupată să recitească ultima scrisoare a Janei, stăruind asupra unor pasaje care dovedeau că Jane nu scrisese cu inima ușoară, când, în loc să fie din nou surprinsă de domnul Darcy, văzu, ridicând ochii, că venea spre ea colonelul Fitzwilliam. Puse îndată scrisoarea deoparte și, silindu-se să zâmbească, spuse:
— Nu știam că vă plimbați vreodată pe aici.
— Am făcut înconjurul parcului, răspunse el, cum fac de obicei în fiecare an, și voiam să-l închei cu o vizită la casa parohială. Mergeți mult mai departe?
— Nu, voiam să mă întorc chiar acum.
Și, într-adevăr, se întoarse, și porniră împreună spre casa parohială.
— Plecați sigur din Kent sâmbătă? întrebă ea.
— Da, dacă Darcy nu amână din nou. Dar sunt la dispoziția lui. El rânduiește lucrurile cum îi place.
— Și chiar dacă rânduiala nu-i e pe plac, are cel puțin marea plăcere de a putea alege. Nu cunosc pe nimeni care să pară că se bucură mai mult decât domnul Darcy de puterea de a face ce-i place.
— Îi place foarte mult să-și facă voia, răspunse colonelul Fitzwilliam. Dar așa ne place tuturor. Numai că el are mijloace mai bune decât mulți alții s-o facă, pentru că e bogat, iar mulți alții sunt săraci. Vorbesc din experiență. Un fiu mai mic, știți, trebuie să se obișnuiască cu lipsurile și cu dependența.
— După părerea mea, fiul mai mic al unui conte poate cunoaște foarte puțin și din una, și din alta. Ia spuneți, serios, ce ați cunoscut dumneavoastră vreodată din lipsuri și din dependență? Când v-a împiedicat vreodată lipsa de bani să mergeți oriunde ați vrut sau să vă cumpărați orice v-a poftit inima?
— Sunt întrebări care ating la viu; și poate nu pot spune că am îndurat multe greutăți de felul acesta. Dar în chestiuni mai grave s-ar putea să sufăr din lipsă de bani. Fiii mai mici nu se pot însura cu cine le place.
— Afară de cazul când le plac femeile cu avere, lucru care cred că li se întâmplă foarte des.
— Obiceiul de a cheltui ne face prea dependenți și nu sunt mulți, din rangul meu, care să-și poată îngădui să se însoare fără să țină seama de bani.
— Oare asta, se întrebă Elizabeth, e pentru mine?
Și roși la gândul acesta; dar, revenindu-și, spuse cu glas vioi:
— Și, mă rog, care este prețul obișnuit al fiului mai mic al unui conte? Afară de cazul când fratele mai mare e foarte bolnăvicios, presupun că n-ați cere peste cincizeci de mii de lire.
El îi răspunse pe același ton, și subiectul căzu. Ca să curme o tăcere care l-ar fi putut face să-și închipuie că o atinseseră cele spuse, Elizabeth adăugă curând după aceea:
— Îmi închipui că vărul dumneavoastră v-a luat cu el mai ales ca să aibă pe cineva la dispoziție. Mă mir că nu se însoară, ca să-și asigure pentru totdeauna o asemenea comoditate. Dar poate că deocamdată sora lui îi ține locul la fel de bine; și, cum e numai în grija lui, poate face ce vrea cu ea.
— Nu, spuse colonelul Fitzwilliam, e un avantaj pe care trebuie să-l împartă cu mine. Sunt, împreună cu el, tutorele domnișoarei Darcy.
— Zău? Și, mă rog, ce fel de tutore sunteți? Vă dă mult de lucru pupila dumneavoastră? Domnișoarele de vârsta ei sunt uneori cam greu de stăpânit; și, dacă are adevăratul spirit al familiei Darcy, poate că-i place și ei să-și facă voia.
În timp ce vorbea, băgă de seamă că el o privea cu seriozitate; și felul în care o întrebă numaidecât de ce credea că domnișoara Darcy le-ar putea pricinui vreo neliniște o convinse că, într-un fel sau altul, ajunsese destul de aproape de adevăr. Răspunse pe loc:
— N-aveți de ce să vă speriați. N-am auzit niciodată nimic rău despre ea; și cred că este una dintre cele mai docile făpturi din lume. E foarte îndrăgită de câteva doamne pe care le cunosc, doamna Hurst și domnișoara Bingley. Cred că v-am auzit spunând că le cunoașteți.
— Le cunosc puțin. Fratele lor e un om plăcut, un adevărat gentleman; e mare prieten cu Darcy.
— O, da, spuse Elizabeth sec, domnul Darcy e neobișnuit de bun cu domnul Bingley și are nespus de multă grijă de el.
— Grijă de el! Da, chiar cred că Darcy are grijă de el, tocmai în privințele în care el are cea mai mare nevoie de grijă. Din ceva ce mi-a spus în drum încoace, am motive să cred că Bingley îi este foarte îndatorat. Dar ar trebui să-i cer iertare, pentru că n-am niciun drept să presupun că Bingley era cel despre care vorbea. A fost numai o presupunere.
— Ce vreți să spuneți?
— E o împrejurare pe care Darcy, firește, n-ar dori s-o afle toată lumea, pentru că, dacă ar ajunge la urechile familiei domnișoarei, ar fi un lucru neplăcut.
— Puteți fi sigur că n-am s-o pomenesc.
— Și țineți minte că n-am prea multe motive să cred că e vorba de Bingley. Tot ce mi-a spus a fost doar atât: că se felicita că salvase de curând un prieten de neplăcerile unei căsătorii foarte nesăbuite, dar fără să pomenească nume sau alte amănunte; și am bănuit că e Bingley numai pentru că îl cred un tânăr în stare să intre într-o încurcătură de felul acesta și pentru că știu că au fost împreună toată vara trecută.
— Domnul Darcy v-a spus motivele pentru care s-a amestecat?
— Am înțeles că erau niște obiecții foarte serioase împotriva domnișoarei.
— Și ce vicleșuguri a folosit ca să-i despartă?
— Nu mi-a vorbit despre vicleșugurile lui, spuse Fitzwilliam zâmbind. Mi-a spus numai ce v-am spus și eu acum.
Elizabeth nu răspunse nimic și merse mai departe, cu inima clocotind de indignare. După ce o privi puțin, Fitzwilliam o întrebă de ce era atât de gânditoare.
— Mă gândesc la ce mi-ați spus, răspunse ea. Purtarea vărului dumneavoastră nu-mi place deloc. De ce trebuia să fie el judecătorul?
— Sunteți înclinată să socotiți amestecul lui nechemat?
— Nu văd ce drept avea domnul Darcy să hotărască dacă înclinația prietenului său era potrivită; sau de ce, numai după judecata lui, trebuia să hotărască și să rânduiască în ce fel avea să fie fericit prietenul acela. Dar, continuă ea, stăpânindu-se, cum nu cunoaștem niciun amănunt, nu e drept să-l condamnăm. Nu e de crezut că a fost la mijloc prea multă dragoste.
— Presupunerea nu e lipsită de temei, spuse Fitzwilliam; dar micșorează foarte trist meritul triumfului vărului meu.
Cuvintele fuseseră spuse în glumă, dar i se părură un portret atât de fidel al domnului Darcy, încât nu se încrezu în sine ca să răspundă; și de aceea, schimbând brusc vorba, vorbi despre lucruri fără însemnătate până ajunseră la casa parohială. Acolo, închisă în camera ei de îndată ce oaspetele plecă, se putu gândi netulburată la tot ce auzise. Nu era de presupus că putea fi vorba de alți oameni decât de cei de care era legată ea. Nu puteau exista pe lume doi bărbați asupra cărora domnul Darcy să aibă o influență atât de nemărginită. Că avusese un amestec în măsurile luate ca să-i despartă pe domnul Bingley și pe Jane, nu se îndoise niciodată; dar planul și punerea lor la cale le pusese întotdeauna mai ales pe seama domnișoarei Bingley. Dacă însă propria lui vanitate nu-l înșela, el era pricina, mândria și toanele lui erau pricina a tot ce suferise și continua să sufere Jane. El nimicise, pentru o vreme, orice speranță de fericire a celei mai iubitoare și mai generoase inimi din lume; și nimeni nu putea spune cât de îndelungat avea să fie răul pe care îl pricinuise.
„Erau niște obiecții foarte serioase împotriva domnișoarei” — acestea fuseseră cuvintele colonelului Fitzwilliam; și aceste obiecții serioase erau, probabil, faptul că avea un unchi avocat la țară și un altul negustor la Londra.
— Janei înseși, exclamă ea, nu i se poate aduce nicio obiecție, toată numai farmec și bunătate cum e! Are o judecată excelentă, o minte cultivată și maniere cuceritoare. Și nici împotriva tatălui meu nu se poate spune nimic, care, cu toate ciudățeniile lui, are însușiri pe care nici chiar domnul Darcy n-ar avea de ce să le disprețuiască și o respectabilitate pe care el probabil n-o va atinge niciodată.
Când se gândi la mama ei, încrederea i se clătină, ce-i drept, puțin; dar nu voia să admită că vreo obiecție în privința aceea cântărise mult pentru domnul Darcy, a cărui mândrie, era convinsă, ar fi fost mai adânc rănită de lipsa de importanță a rudelor prietenului său decât de lipsa lor de judecată; și, în cele din urmă, se hotărî că el fusese călăuzit în parte de acest fel de mândrie, cel mai rău dintre toate, și în parte de dorința de a-l păstra pe domnul Bingley pentru sora lui.
Tulburarea și lacrimile pe care i le pricinui acest subiect îi aduseră o durere de cap, care se înrăutăți spre seară atât de mult, încât, adăugată la neplăcerea de a-l vedea pe domnul Darcy, o hotărî să nu-i însoțească pe verii ei la Rosings, unde erau poftiți la ceai. Doamna Collins, văzând că se simțea într-adevăr rău, nu stărui să meargă și, cât putu, îl împiedică și pe soțul ei să stăruie; dar domnul Collins nu-și putu ascunde teama că Lady Catherine va fi cam nemulțumită că ea rămâne acasă.