La două zile după întoarcerea domnului Bennet, pe când Jane și Elizabeth se plimbau împreună printre boschetele din spatele casei, o văzură pe menajeră îndreptându-se spre ele și, crezând că venea să le cheme la mama lor, îi ieșiră în întâmpinare; dar în loc de chemarea la care se așteptau, când se apropiară, ea îi spuse domnișoarei Bennet:
— Vă cer iertare, domnișoară, că vă deranjez, dar speram că poate ați primit niște vești bune de la Londra, așa că mi-am luat îngăduința să vin să vă întreb.
— Ce vrei să spui, Hill? N-am primit nicio veste de la Londra.
— Dragă domnișoară, exclamă doamna Hill, foarte mirată, nu știți că a venit un curier de la domnul Gardiner pentru stăpânul? E aici de o jumătate de oră și stăpânul a primit o scrisoare.
Fetele o luară la fugă, prea nerăbdătoare să ajungă în casă ca să mai aibă vreme de vorbă. Alergară prin vestibul în sufrageria mică; de acolo în bibliotecă; tatăl lor nu era nici într-una, nici în cealaltă; și erau pe punctul să-l caute sus, la mama lor, când le ieși în cale majordomul, care le spuse:
— Dacă-l căutați pe stăpânul, domnișoară, s-a dus pe jos spre crângul cel mic.
La această veste, străbătură numaidecât din nou holul și alergară peste pajiște după tatăl lor, care își urma fără grabă drumul spre o pădurice de pe o latură a pajiștii împrejmuite.
Jane, care nu era nici atât de sprintenă, nici atât de obișnuită să alerge ca Elizabeth, rămase curând în urmă, în timp ce sora ei, gâfâind, îl ajunse și strigă nerăbdătoare:
— Oh, tată, ce vești? Ce vești? Ai primit ceva de la unchiul?
— Da, am primit o scrisoare de la el, prin curier.
— Și ce vești aduce? Bune sau rele?
— La ce bine te poți aștepta? spuse el, scoțând scrisoarea din buzunar. Dar poate ai vrea s-o citești.
Elizabeth i-o smulse nerăbdătoare din mână. Jane îi ajunse acum și ea.
— Citește-o cu glas tare, spuse tatăl lor, căci nici eu nu prea știu despre ce e vorba.
Gracechurch Street, luni, 2 august
Dragul meu cumnat,
În sfârșit, pot să-ți trimit niște vești despre nepoata mea, și încă unele care, una peste alta, sper că te vor mulțumi. La scurtă vreme după ce ai plecat de la mine, sâmbătă, am avut norocul să aflu în ce parte a Londrei se aflau. Amănuntele le păstrez pentru când ne vom vedea. E destul să știi că au fost descoperiți: i-am văzut pe amândoi…
— Atunci e cum am sperat mereu, exclamă Jane: sunt căsătoriți!
Elizabeth citi mai departe:
I-am văzut pe amândoi. Nu sunt căsătoriți și nici n-am putut afla că ar fi avut vreo intenție să se căsătorească; dar dacă ești dispus să îndeplinești angajamentele pe care am îndrăznit să le iau în numele dumitale, sper că nu va trece mult până se vor căsători. Tot ce ți se cere este să-i asiguri fiicei dumitale, prin contractul de căsătorie, partea ei egală din cele cinci mii de lire asigurate copiilor dumitale după moartea dumitale și a surorii mele; și, pe deasupra, să te angajezi să-i dai, cât vei trăi, o sută de lire pe an. Sunt condiții pe care, ținând seama de toate, nu am șovăit să le accept pentru dumneata, atât cât m-am socotit îndreptățit. Trimit scrisoarea aceasta prin curier, ca să nu se piardă timp până îmi aduci răspunsul. Vei înțelege lesne, din aceste amănunte, că situația domnului Wickham nu e atât de disperată pe cât se crede îndeobște. Lumea s-a înșelat în privința asta; și sunt fericit să-ți spun că, chiar după ce i se vor plăti toate datoriile, vor rămâne niște bani care să fie asigurați nepoatei mele, pe lângă averea ei. Dacă, așa cum cred că se va întâmpla, îmi vei trimite deplina împuternicire de a acționa în numele dumitale în toată această afacere, îi voi da numaidecât instrucțiuni lui Haggerston să întocmească un contract de căsătorie cum se cuvine. Nu va fi nicio nevoie să mai vii la Londra; rămâi deci liniștit la Longbourn și bizuie-te pe sârguința și grija mea. Trimite-mi răspunsul cât mai repede și ai grijă să scrii limpede. Am socotit că e mai bine ca nepoata mea să se mărite din casa noastră, lucru pe care sper că îl vei încuviința. Vine la noi chiar azi. Îți voi scrie din nou de îndată ce se va mai hotărî ceva. Al dumitale etc.
Edw. Gardiner
— E cu putință? exclamă Elizabeth când termină. E cu putință s-o ia de soție?
— Va să zică Wickham nu e atât de nevrednic pe cât l-am crezut, spuse sora ei. Dragă tată, te felicit.
— Și ai răspuns la scrisoare? întrebă Elizabeth.
— Nu; dar trebuie să răspund curând.
Îl rugă atunci cu cea mai mare stăruință să nu mai piardă vremea și să scrie.
— Oh, dragă tată, exclamă ea, întoarce-te și scrie chiar acum! Gândește-te cât de importantă e fiecare clipă într-o asemenea împrejurare.
— Lasă-mă să scriu eu în locul tău, spuse Jane, dacă te supără osteneala.
— Mă supără foarte mult, răspunse el; dar trebuie făcut.
Și, spunând acestea, se întoarse cu ele și o porni spre casă.
— Și… pot să te întreb? spuse Elizabeth. Dar condițiile, presupun, trebuie acceptate.
— Acceptate! Mi-e doar rușine că cere atât de puțin.
— Și trebuie să se căsătorească! Și totuși, e un om ca el!
— Da, da, trebuie să se căsătorească. Nu se poate face altceva. Dar sunt două lucruri pe care aș vrea foarte mult să le știu: unul, câți bani a dat unchiul tău ca să ajungă aici; celălalt, cum am să i-i înapoiez vreodată.
— Bani! Unchiul! exclamă Jane. Ce vrei să spui, tată?
— Vreau să spun că niciun bărbat în toate mințile nu s-ar însura cu Lydia pentru o momeală atât de mică precum o sută pe an cât trăiesc eu și cincizeci după ce nu voi mai fi.
— E foarte adevărat, spuse Elizabeth, deși nu mi-a trecut prin minte până acum. Să i se plătească datoriile și să mai rămână și ceva! Oh, asta trebuie să fie fapta unchiului! Om bun și generos! Mă tem că s-a strâmtorat. O sumă mică n-ar fi putut face toate acestea.
— Nu, spuse tatăl ei. Wickham e un nătărău dacă o ia cu o para mai puțin de zece mii de lire. Mi-ar părea rău să gândesc atât de rău despre el chiar la începutul înrudirii noastre.
— Zece mii de lire! Ferească Dumnezeu! Cum se poate înapoia măcar jumătate dintr-o asemenea sumă?
Domnul Bennet nu răspunse; și, adânciți fiecare în gânduri, merseră în tăcere până ajunseră acasă. Tatăl lor se duse atunci în bibliotecă să scrie, iar fetele intrară în sufrageria mică.
— Și chiar se vor căsători! exclamă Elizabeth de îndată ce rămaseră singure. Ce ciudat e! Și pentru asta trebuie să fim recunoscătoare! Că se căsătoresc — oricât de mică ar fi șansa lor de fericire și oricât de mizerabil i-ar fi caracterul lui —, suntem silite să ne bucurăm! Oh, Lydia!
— Mă mângâi cu gândul, răspunse Jane, că sigur n-ar lua-o pe Lydia, dacă n-ar ține cu adevărat la ea. Deși bunul nostru unchi a făcut câte ceva ca să-l scape de datorii, nu pot crede că a dat zece mii de lire sau ceva pe-aproape. Are copiii lui și s-ar putea să mai aibă. Cum ar putea da măcar jumătate din zece mii de lire?
— Dacă vom reuși vreodată să aflăm cât au fost datoriile lui Wickham, spuse Elizabeth, și cât i s-a asigurat surorii noastre din partea lui, vom ști exact ce a făcut domnul Gardiner pentru ei, căci Wickham n-are nici măcar o para a lui. Bunătatea unchiului și a mătușii nu va putea fi niciodată răsplătită. Faptul că au luat-o la ei acasă și că îi dau ocrotirea și sprijinul lor e un sacrificiu atât de mare în folosul ei, încât ani întregi de recunoștință nu-l pot răsplăti îndeajuns. În clipa asta ea e chiar la ei! Dacă atâta bunătate nu o face acum nefericită, nu va merita niciodată să fie fericită! Ce întâlnire pentru ea, când o va vedea pe mătușa!
— Trebuie să încercăm să uităm tot ce s-a petrecut de o parte și de alta, spuse Jane. Sper și am încredere că vor fi totuși fericiți. Faptul că a primit s-o ia de soție e o dovadă, vreau să cred, că a ajuns să judece cum se cuvine. Dragostea lor unul pentru altul îi va face mai așezați; și îmi place să cred că se vor stabili undeva atât de liniștit și vor trăi atât de cumpătat, încât cu timpul nechibzuința lor de odinioară va fi uitată.
— Purtarea lor a fost de așa natură, răspunse Elizabeth, încât nici tu, nici eu, nici nimeni n-o va putea uita vreodată. E de prisos să mai vorbim despre asta.
Fetelor le trecu acum prin minte că mama lor nu știa, după toate probabilitățile, nimic din cele întâmplate. Se duseră deci în bibliotecă și îl întrebară pe tatăl lor dacă n-ar vrea ca ele să i le spună. El scria și, fără să ridice capul, răspunse rece:
— Cum vreți.
— Putem lua scrisoarea unchiului, ca să i-o citim?
— Luați ce vreți și plecați de aici.
Elizabeth luă scrisoarea de pe masa lui de scris și urcară împreună. Mary și Kitty erau amândouă cu doamna Bennet: o singură destăinuire ajungea deci pentru toate. După o mică pregătire pentru vești bune, scrisoarea fu citită cu glas tare. Doamna Bennet abia se putea stăpâni. De îndată ce Jane citi speranța domnului Gardiner că Lydia se va mărita curând, bucuria ei izbucni și fiecare frază care urma o sporea. Era acum într-o agitație tot atât de violentă de încântare pe cât fusese de neliniștită de spaimă și de necaz. Îi era de ajuns să știe că fiica ei se va mărita. N-o tulbura nicio teamă pentru fericirea ei și n-o umilea nicio amintire a purtării ei rușinoase.
— Scumpa, scumpa mea Lydia! exclamă ea. Ce încântare! Se mărită! Am s-o văd iar! Se mărită la șaisprezece ani! Bunul, dragul meu frate! Știam eu cum o să fie — știam că o să aranjeze el totul! Ce dor îmi e s-o văd! Și să-l văd și pe dragul de Wickham! Dar hainele, trusoul! Îi scriu chiar acum cumnatei Gardiner despre ele. Lizzy, draga mea, fugi jos la tatăl tău și întreabă-l cât îi dă. Stai, stai, mă duc eu. Sună clopoțelul, Kitty, s-o chemi pe Hill. Mă îmbrac într-o clipă. Scumpa, scumpa mea Lydia! Ce vesele o să fim împreună când ne vom revedea!
Fiica ei cea mare încercă să domolească puțin aceste avânturi, îndreptându-i gândurile spre îndatoririle pe care purtarea domnului Gardiner le-o impunea tuturor.
— Căci acest fericit sfârșit, adăugă ea, îl datorăm în mare măsură bunătății lui. Suntem convinse că s-a angajat să-l ajute pe domnul Wickham cu bani.
— Ei, exclamă mama ei, e foarte bine așa; cine să facă asta, dacă nu propriul ei unchi? Dacă n-ar fi avut familia lui, eu și copiii mei am fi moștenit toți banii lui, să știți; și e prima dată când primim ceva de la el, în afară de câteva daruri. Ei bine! Sunt atât de fericită! În curând o să am o fiică măritată. Doamna Wickham! Ce bine sună! Și abia a împlinit șaisprezece ani în iunie. Draga mea Jane, sunt atât de tulburată, încât sunt sigură că nu pot scrie; așa că am să-ți dictez și tu ai să scrii pentru mine. Ne înțelegem cu tatăl tău pentru bani mai târziu; dar lucrurile trebuie comandate imediat.
Și se apucă să înșire toate amănuntele despre stambă, muselină și batist și ar fi dictat curând niște comenzi foarte îmbelșugate, dacă Jane n-ar fi convins-o, deși cu oarecare greutate, să aștepte până ce tatăl ei va avea răgaz să fie consultat. O zi de întârziere, îi spuse ea, nu avea mare însemnătate; iar mama ei era prea fericită ca să se mai încăpățâneze ca de obicei. Îi veniră în minte și alte planuri.
— Mă duc la Meryton, spuse ea, de îndată ce mă îmbrac, să-i duc veștile bune, bune, surorii mele Philips. Și la întoarcere pot să trec pe la Lady Lucas și pe la doamna Long. Kitty, fugi jos și spune să se înhame trăsura. O plimbare la aer o să-mi facă tare bine, sunt sigură. Fetelor, pot să fac ceva pentru voi la Meryton? Oh, uite că vine Hill! Draga mea Hill, ai auzit vestea cea bună? Domnișoara Lydia se mărită; și o să aveți cu toții un castron de punci, ca să vă veseliți la nunta ei.
Doamna Hill începu numaidecât să-și arate bucuria. Elizabeth îi primi felicitările împreună cu ceilalți și apoi, sătulă de atâta nebunie, se refugie în camera ei, ca să poată gândi în voie. Situația bietei Lydia avea să fie, în cel mai bun caz, destul de rea; dar trebuia să fie recunoscătoare că nu era și mai rea. Așa simțea; și deși, privind înainte, nu se putea aștepta pe drept nici la o fericire înțeleaptă, nici la o prosperitate lumească pentru sora ei, privind înapoi la ce se temuseră doar cu două ceasuri în urmă, simțea toate foloasele a ceea ce câștigaseră.