Era în a doua săptămână a lui mai când cele trei domnișoare porniră împreună din Gracechurch Street spre orașul …, în Hertfordshire; și, pe când se apropiau de hanul unde urma să le aștepte trăsura domnului Bennet, le zăriră îndată, semn că vizitiul fusese punctual, pe Kitty și pe Lydia uitându-se pe fereastra unei săli de mese de la etaj. Cele două fete erau acolo de mai bine de o oră, fericit ocupate să viziteze modista de peste drum, să privească santinela de gardă și să pregătească o salată cu castraveți.
După ce le urară bun venit surorilor, le arătară triumfătoare o masă pe care era carne rece, din cea care se găsește de obicei în cămara unui han, strigând:
— Nu-i așa că e drăguț? Nu-i așa că e o surpriză plăcută?
— Și avem de gând să vă tratăm pe toate, adăugă Lydia; dar trebuie să ne împrumutați bani, pentru că pe-ai noștri tocmai i-am cheltuit la prăvălia de colo. — Apoi, arătându-le ce cumpărase: — Uite, mi-am cumpărat boneta asta. Nu cred că e prea drăguță; dar m-am gândit că tot atâta face s-o cumpăr ca și să n-o cumpăr. Cum ajung acasă, am s-o desfac bucăți ca să văd dacă n-o pot face ceva mai bine.
Și, când surorile ei o ocărâră că e urâtă, adăugă cu desăvârșită nepăsare:
— O, dar în prăvălie erau două-trei mult mai urâte; și după ce-mi cumpăr niște satin de o culoare mai frumoasă ca s-o garnisesc din nou, cred că o să fie destul de acceptabilă. Și apoi, n-o să mai conteze cine știe ce cu ce te îmbraci la vară, după ce regimentul din …shire va fi plecat din Meryton; și pleacă peste două săptămâni.
— Zău, pleacă? strigă Elizabeth, cu cea mai mare mulțumire.
— O să fie încartiruiți în tabără lângă Brighton; și aș vrea așa de mult să ne ducă tata pe toate acolo la vară! Ar fi un plan atât de încântător și îndrăznesc să spun că n-ar costa aproape nimic. Și mamei i-ar plăcea să meargă mai mult decât orice! Gândiți-vă numai ce vară jalnică o să avem altfel!
— Da, se gândi Elizabeth, ăsta chiar ar fi un plan încântător și ne-ar nenoroci de tot dintr-odată. Doamne sfinte! Brighton și o tabără întreagă de soldați, pentru noi, pe care ne-au dat deja peste cap un biet regiment de miliție și balurile lunare de la Meryton!
— Și acum am niște vești pentru voi, spuse Lydia, în timp ce se așezau la masă. Ce credeți? Sunt vești excelente, vești grozave, și despre o anumită persoană care ne place tuturor.
Jane și Elizabeth se uitară una la alta, iar chelnerului i se spuse că poate pleca. Lydia râse și spuse:
— Aha, asta e chiar ca formalismul și discreția voastră. V-ați gândit că chelnerul nu trebuie să audă, ca și cum i-ar păsa! Pe cuvântul meu că aude adesea lucruri mai rele decât ce am eu de gând să spun. Dar ce urât e! Mă bucur că a plecat. N-am văzut în viața mea o bărbie așa de lungă. Ei, dar acum veștile mele: sunt despre scumpul Wickham; prea grozave pentru chelner, nu-i așa? Nu mai e niciun pericol ca Wickham să se însoare cu Mary King. Na, poftim! S-a dus la unchiul ei, la Liverpool; s-a dus să rămână acolo. Wickham e în siguranță.
— Și Mary King e în siguranță! adăugă Elizabeth. Ferită de o legătură nechibzuită în privința averii.
— E o mare proastă că a plecat, dacă-l plăcea.
— Dar sper că nu e vorba de o dragoste puternică de niciuna dintre părți, spuse Jane.
— Din partea lui, sunt sigură că nu. Garantez că nu i-a păsat de ea nici cât negru sub unghie. Cui i-ar putea păsa de o pocitanie mică și pistruiată ca ea?
Elizabeth se îngrozi gândindu-se că, oricât de incapabilă ar fi fost ea însăși de o asemenea grosolănie a exprimării, grosolănia sentimentului nu era cu mult deosebită de ceea ce adăpostise odinioară în propria inimă, socotind că e larghețe de vederi!
De îndată ce mâncară toate și cele mari plătiră, se ceru trăsura; și, după oarecare iscusință, tot grupul, cu toate cutiile, săculețele de lucru și pachetele lor, și cu adaosul nepoftit al cumpărăturilor lui Kitty și ale Lydiei, se așeză înăuntru.
— Ce frumos ne-am înghesuit! strigă Lydia. Mă bucur că mi-am luat boneta, fie și numai pentru hazul de a mai avea o cutie de pălării! Ei, acum hai să ne simțim cât se poate de bine și de comod și să vorbim și să râdem tot drumul până acasă. Și mai întâi să auzim ce vi s-a întâmplat vouă de când ați plecat. Ați întâlnit bărbați plăcuți? Ați cochetat? Speram tare mult că una dintre voi o să-și găsească un bărbat înainte să se întoarcă. Zău că Jane o să fie în curând fată bătrână. Are aproape douăzeci și trei de ani! Doamne! Ce rușine mi-ar fi să nu mă mărit înainte de douăzeci și trei de ani! Nici nu vă închipuiți cât de mult vrea mătușa Philips să vă găsiți bărbați. Zice că Lizzy ar fi făcut mai bine să-l ia pe domnul Collins; dar eu nu cred că ar fi fost vreun haz în asta. Doamne! Cât de mult aș vrea să mă mărit înaintea voastră! Și atunci v-aș duce eu, ca damă de companie, la toate balurile. Vai de mine! Ce ne-am mai distrat deunăzi la colonelul Forster! Kitty și cu mine trebuia să petrecem ziua acolo, iar doamna Forster ne promisese un mic bal seara (apropo, doamna Forster și cu mine suntem așa de prietene!); și le-a invitat pe cele două Harrington; dar Harriet era bolnavă, așa că Pen a trebuit să vină singură; și atunci, ce credeți c-am făcut? L-am îmbrăcat pe Chamberlayne în haine de femeie, anume ca să treacă drept o doamnă; gândiți-vă numai ce haz! N-a știut nimeni, afară de colonelul și doamna Forster, de Kitty și de mine, și de mătușa, că a trebuit să-i împrumutăm o rochie; și nici nu vă închipuiți cât de bine arăta! Când au intrat Denny și Wickham și Pratt și încă doi-trei dintre ei, nu l-au recunoscut deloc. Doamne, ce-am mai râs! Și doamna Forster la fel. Credeam c-o să mor. Și asta i-a făcut pe bărbați să bănuiască ceva, și pe urmă au descoperit curând ce era la mijloc.
Cu astfel de povești despre petrecerile și glumele lor încercă Lydia, ajutată de aluziile și completările lui Kitty, să-și distreze tovarășele tot drumul până la Longbourn. Elizabeth asculta cât putea mai puțin, dar nu putea scăpa de numele lui Wickham, pomenit atât de des.
Acasă fură primite cu multă dragoste. Doamna Bennet se bucură s-o vadă pe Jane cu frumusețea neștirbită; iar domnul Bennet îi spuse Elizabethei de mai multe ori în timpul mesei, din proprie inițiativă:
— Mă bucur că te-ai întors, Lizzy.
În sufragerie erau mulți, căci aproape toată familia Lucas venise s-o întâmpine pe Maria și să afle noutăți; și subiectele care îi ocupau erau felurite: Lady Lucas o întreba pe Maria, peste masă, de bunăstarea și de păsările fiicei sale celei mari; doamna Bennet era ocupată pe două fronturi, adunând pe de o parte de la Jane, care ședea ceva mai departe de ea, o dare de seamă despre moda zilei și povestindu-le-o pe de alta, cu de-amănuntul, domnișoarelor Lucas mai mici; iar Lydia, cu o voce ceva mai tare decât a oricui altcuiva, înșira feluritele plăceri ale dimineții oricui voia s-o asculte.
— Vai, Mary, spuse ea, aș fi vrut să fi venit cu noi, că ne-am distrat de minune! Pe drum, Kitty și cu mine am tras toate perdeluțele și ne-am prefăcut că nu e nimeni în trăsură; și aș fi mers așa tot drumul, dacă nu i s-ar fi făcut rău lui Kitty; și, când am ajuns la hanul George, zău că ne-am purtat foarte frumos, pentru că le-am tratat pe celelalte trei cu cea mai grozavă gustare rece din lume, și, dacă ai fi venit, te-am fi tratat și pe tine. Și pe urmă, la plecare, ce haz! Credeam că n-o să mai încăpem în trăsură. Era să mor de râs. Și-am fost așa de vesele tot drumul până acasă! Am vorbit și am râs așa de tare, că ne-ar fi putut auzi oricine de la zece mile!
La aceasta, Mary răspunse foarte grav:
— Departe de mine gândul, scumpă soră, să disprețuiesc asemenea plăceri. Ele s-ar potrivi, fără îndoială, cu majoritatea minților femeiești. Dar mărturisesc că pentru mine n-ar avea niciun farmec. Aș prefera infinit mai mult o carte.
Dar din acest răspuns Lydia nu auzi niciun cuvânt. Rareori asculta pe cineva mai mult de o jumătate de minut, iar la Mary nu lua aminte niciodată.
După-amiază, Lydia stărui ca celelalte fete să meargă pe jos la Meryton, să vadă ce mai face toată lumea; dar Elizabeth se împotrivi neclintit planului. Nu trebuia să se spună că domnișoarele Bennet nu puteau sta acasă nici jumătate de zi fără să alerge după ofițeri. Mai avea și un alt motiv să se împotrivească. Se temea să-l vadă din nou pe Wickham și era hotărâtă să ocolească întâlnirea cât mai mult cu putință. Mângâierea pe care i-o aducea ei apropiata plecare a regimentului era, într-adevăr, de nedescris. Peste două săptămâni aveau să plece și, odată plecați, spera că nu va mai fi nimic care s-o chinuie din pricina lui.
Nu era de multe ceasuri acasă când băgă de seamă că planul cu Brighton, despre care Lydia le pomenise la han, era des discutat între părinții ei. Elizabeth văzu numaidecât că tatăl ei nu avea nici cea mai mică intenție să cedeze; dar răspunsurile lui erau totodată atât de vagi și de echivoce, încât mama ei, deși adesea descurajată, nu-și pierduse încă nădejdea că va izbuti până la urmă.