Elizabeth fusese foarte dezamăgită că nu găsise o scrisoare de la Jane la sosirea lor la Lambton; și dezamăgirea se înnoise în fiecare dimineață petrecută acolo; dar a treia zi tânguielile ei luară sfârșit și sora ei fu dezvinovățită, căci primi de la ea două scrisori deodată, pe una dintre ele fiind însemnat că fusese trimisă din greșeală în altă parte. Elizabeth nu se miră, căci Jane scrisese adresa foarte neciteț.
Tocmai se pregăteau de plimbare când sosiră scrisorile; iar unchiul și mătușa, lăsând-o să le citească în liniște, plecară singuri. Scrisoarea rătăcită trebuia citită întâi; fusese scrisă cu cinci zile în urmă. Începutul cuprindea o relatare a tuturor micilor lor petreceri și invitații, cu știrile pe care le oferea ținutul; dar a doua jumătate, datată cu o zi mai târziu și scrisă cu o vădită tulburare, aducea vești mai importante. Iată ce spunea:
De când am scris cele de mai sus, scumpa mea Lizzy, s-a întâmplat ceva cu totul neașteptat și grav; dar mă tem să nu te sperii — fii încredințată că suntem cu toții sănătoși. Ce am să-ți spun e despre biata Lydia. Azi-noapte la douăsprezece, tocmai când ne culcaserăm cu toții, a sosit un curier de la colonelul Forster, ca să ne vestească că ea a fugit în Scoția cu unul dintre ofițerii lui; ca să-ți spun adevărul, cu Wickham! Închipuie-ți uimirea noastră. Lui Kitty, totuși, lucrul nu i se pare cu totul neașteptat. Sunt foarte, foarte mâhnită. O căsătorie atât de nechibzuită de amândouă părțile! Dar vreau să sper ce e mai bun și că firea lui a fost greșit înțeleasă. Că e ușuratic și nesăbuit pot crede lesne, dar pasul acesta (și să ne bucurăm de el) nu arată nimic rău în inima lui. Alegerea lui e cel puțin dezinteresată, căci trebuie să știe că tata nu-i poate da nimic. Biata mama e tare îndurerată. Tata o îndură mai bine. Cât sunt de recunoscătoare că nu le-am spus niciodată ce s-a vorbit împotriva lui; trebuie să uităm și noi. Au plecat sâmbătă noaptea, pe la douăsprezece, după cum se crede, dar lipsa nu li s-a observat decât ieri dimineață la opt. Curierul a fost trimis imediat. Scumpa mea Lizzy, trebuie să fi trecut la mai puțin de zece mile de noi. Colonelul Forster ne dă de înțeles că va veni curând aici. Lydia i-a lăsat soției lui câteva rânduri, înștiințând-o de intenția lor. Trebuie să închei, căci nu pot lipsi mult de lângă biata mama. Mă tem că n-ai să înțelegi mare lucru, dar abia știu ce am scris.
Fără să-și dea răgaz să cugete și abia știind ce simțea, Elizabeth, după ce termină scrisoarea, o înșfăcă numaidecât pe cealaltă și, deschizând-o cu cea mai mare nerăbdare, citi cele ce urmează; fusese scrisă la o zi după încheierea celei dintâi.
Până acum, scumpa mea soră, trebuie să fi primit scrisoarea mea scrisă în grabă; aș vrea ca aceasta să fie mai lămurită, dar, deși nu mă grăbește timpul, capul îmi e atât de buimac, încât nu pot garanta că voi scrie cu șir. Prea scumpă Lizzy, abia știu ce aș vrea să scriu, dar am vești rele pentru tine și nu pot fi amânate. Oricât de nechibzuită ar fi o căsătorie între domnul Wickham și biata noastră Lydia, acum am fi nerăbdători să aflăm cu siguranță că a avut loc, căci sunt prea multe motive să ne temem că n-au plecat în Scoția. Colonelul Forster a venit ieri; plecase din Brighton cu o zi înainte, la puține ore după curier. Deși scurta scrisoare a Lydiei către doamna F. le dădea de înțeles că plecau la Gretna Green, lui Denny i-a scăpat o vorbă din care reieșea că el crede că W. n-a avut niciodată de gând să meargă acolo și nici să se însoare cu Lydia; vorba i-a fost repetată colonelului F., care, alarmat pe loc, a plecat din B. ca să le ia urma. Le-a dat de urmă ușor până la Clapham, dar nu mai departe; căci, ajungând acolo, s-au mutat într-o trăsură de piață și au dat drumul cupeului care îi adusese de la Epsom. Tot ce se mai știe după aceea e că au fost văzuți continuându-și drumul pe șoseaua Londrei. Nu știu ce să cred. După ce a făcut toate cercetările cu putință de partea aceea a Londrei, colonelul F. a venit în Hertfordshire, reluându-le cu îngrijorare la toate barierele și la hanurile din Barnet și Hatfield, dar fără niciun succes — nimeni nu-i văzuse trecând. Cu cea mai binevoitoare grijă a venit până la Longbourn și ne-a împărtășit temerile sale într-un fel care îi face cea mai mare cinste inimii. Îmi pare sincer rău pentru el și pentru doamna F.; dar nimeni nu le poate aduce vreo vină. Durerea noastră, draga mea Lizzy, e foarte mare. Tata și mama cred ce e mai rău, dar eu nu pot gândi atât de rău despre el. Multe împrejurări ar putea face să le fie mai la îndemână să se căsătorească în taină la Londra decât să-și urmeze primul plan; și chiar dacă el ar fi în stare să urzească așa ceva împotriva unei tinere cu rudele Lydiei, ceea ce nu e probabil, pot s-o cred pe ea atât de pierdută pentru orice simțământ? Cu neputință! Mă doare totuși să văd că colonelul F. nu prea se bizuie pe căsătoria lor: a clătinat din cap când i-am spus ce speram și a zis că se teme că W. nu e un om în care să te poți încrede. Biata mama e cu adevărat bolnavă și nu iese din camera ei. Dacă s-ar putea stăpâni, ar fi mai bine, dar nu e de așteptat; cât despre tata, nu l-am văzut în viața mea atât de zguduit. Biata Kitty e certată că le-a ascuns legătura; dar cum i se încredințase un secret, nu e de mirare. Sunt cu adevărat bucuroasă, scumpa mea Lizzy, că ai fost scutită de o parte din aceste scene dureroase; dar acum, că a trecut primul șoc, să-ți mărturisesc că îmi doresc din tot sufletul să te întorci? Nu sunt totuși atât de egoistă încât să stărui, dacă îți e cu neputință. Adio! Iau din nou condeiul ca să fac ce tocmai ți-am spus că n-o să fac; dar împrejurările sunt de așa natură, încât nu pot să nu vă rog fierbinte să veniți cu toții aici cât mai curând. Îi cunosc atât de bine pe dragii noștri unchi și mătușă, încât nu mă tem să le-o cer, deși mai am ceva de cerut celui dintâi. Tata pleacă îndată la Londra cu colonelul Forster, să încerce s-o găsească. Ce are de gând să facă, zău că nu știu; dar marea lui durere nu-l va lăsa să facă nimic în felul cel mai bun și mai sigur, iar colonelul Forster trebuie să fie din nou la Brighton mâine seară. Într-o asemenea strâmtoare, sfatul și ajutorul unchiului ar fi totul pe lume; el va înțelege îndată ce trebuie să simt, și mă bizui pe bunătatea lui.
— Oh, unde, unde e unchiul meu? strigă Elizabeth, sărind de pe scaun în clipa în care termină scrisoarea, nerăbdătoare să meargă după el fără să piardă o clipă din timpul atât de prețios; dar când ajunse la ușă, aceasta fu deschisă de un servitor și apăru domnul Darcy. Fața ei palidă și graba ei năvalnică îl făcură să tresară; și înainte ca el să-și fi venit în fire destul ca să poată vorbi, ea, în mintea căreia orice gând fusese înlăturat de situația Lydiei, exclamă în grabă:
— Vă cer iertare, dar trebuie să vă las. Trebuie să-l găsesc chiar acum pe domnul Gardiner, pentru o treabă care nu suferă amânare; n-am nicio clipă de pierdut.
— Dumnezeule mare! Ce s-a întâmplat? exclamă el, cu mai multă simțire decât politețe. — Apoi, stăpânindu-se: — Nu vă voi reține nicio clipă; dar lăsați-mă pe mine sau lăsați-l pe servitor să se ducă după domnul și doamna Gardiner. Nu vă simțiți destul de bine; nu puteți merge dumneavoastră.
Elizabeth șovăi; dar genunchii îi tremurau și simți cât de puțin ar fi câștigat încercând să meargă după ei. Chemă deci înapoi servitorul și îi porunci, cu o voce atât de gâfâită încât abia putea fi înțeleasă, să-i aducă numaidecât acasă pe stăpânul și pe stăpâna lui.
După ce acesta ieși din cameră, se așeză, nemaiputându-se ține pe picioare, și arăta atât de rău, încât lui Darcy îi fu cu neputință s-o lase singură sau să se abțină să nu-i spună, cu un ton plin de blândețe și compătimire:
— Îngăduiți-mi să vă chem camerista. Nu e nimic ce ați putea lua ca să vă simțiți îndată mai bine? Un pahar de vin — să vă aduc unul? Vă e foarte rău.
— Nu, vă mulțumesc, răspunse ea, încercând să-și revină. N-am nimic. Mă simt foarte bine; sunt doar tulburată de niște vești îngrozitoare pe care tocmai le-am primit de la Longbourn.
Pomenind de ele, izbucni în plâns și câteva minute nu mai putu scoate o vorbă. Darcy, într-o nesiguranță chinuitoare, nu putu decât să îngâne ceva nedeslușit despre îngrijorarea lui și s-o privească într-o tăcere plină de compătimire. În cele din urmă ea vorbi din nou.
— Tocmai am primit o scrisoare de la Jane, cu niște vești atât de îngrozitoare! Nu se pot ascunde de nimeni. Sora mea cea mică și-a părăsit toți prietenii — a fugit; s-a dat în puterea… a domnului Wickham. Au plecat împreună din Brighton. Dumneavoastră îl cunoașteți prea bine ca să vă îndoiți de restul. Ea n-are bani, n-are relații, nimic care să-l poată ispiti să… e pierdută pentru totdeauna.
Darcy rămase încremenit de uimire.
— Când mă gândesc, adăugă ea, cu o voce și mai tulburată, că eu aș fi putut împiedica asta! Eu, care știam cine este! Dacă aș fi lămurit măcar o parte — o parte din ce aflasem — propriei mele familii! Dacă i s-ar fi cunoscut firea, asta nu s-ar fi putut întâmpla. Dar acum e totul, totul prea târziu.
— Sunt într-adevăr mâhnit, exclamă Darcy; mâhnit… zguduit. Dar e sigur, absolut sigur?
— O, da! Au plecat împreună din Brighton duminică noaptea și li s-a dat de urmă aproape până la Londra, dar nu mai departe; e sigur că n-au plecat în Scoția.
— Și ce s-a făcut, ce s-a încercat ca s-o aducă înapoi?
— Tatăl meu a plecat la Londra, iar Jane i-a scris unchiului meu să-l roage să ne ajute de îndată; și sper să plecăm peste o jumătate de oră. Dar nu se poate face nimic; știu foarte bine că nu se poate face nimic. Cum să-l înduplece cineva pe un asemenea om? Cum să-i găsească măcar? N-am nici cea mai mică speranță. E îngrozitor din toate punctele de vedere!
Darcy clătină din cap, încuviințând în tăcere.
— Când mie mi s-au deschis ochii asupra adevăratei lui firi — oh, dacă aș fi știut ce se cuvenea, ce puteam îndrăzni să fac! Dar n-am știut… mi-a fost teamă să nu fac prea mult. Nenorocită, nenorocită greșeală!
Darcy nu răspunse. Părea că abia o aude și umbla de colo până colo prin încăpere, adâncit în gânduri, cu fruntea încruntată și cu un aer posomorât. Elizabeth băgă curând de seamă și înțelese îndată. Puterea ei asupra lui se stingea; totul trebuia să se stingă în fața unei asemenea dovezi de slăbiciune a familiei, a unei asemenea certitudini a celei mai adânci rușini. Nu se putea nici mira, nici osândi; dar încredințarea că el se biruia pe sine nu-i aducea inimii nicio mângâiere și durerii nicio alinare. Era, dimpotrivă, întocmai ce trebuia ca să-și înțeleagă propriile dorințe; și niciodată nu simțise atât de sincer că l-ar fi putut iubi ca acum, când orice iubire trebuia să fie zadarnică.
Dar gândul la sine, deși se amesteca, n-o putea stăpâni cu totul. Lydia — umilința, nenorocirea pe care o aducea asupra tuturor — înghiți curând orice grijă personală; și, acoperindu-și fața cu batista, Elizabeth nu mai știu de nimic altceva; și după o tăcere de câteva minute, numai glasul însoțitorului ei o aduse la simțul situației în care se afla; el îi spuse, cu un ton care, deși vorbea de compasiune, vorbea totodată și de reținere:
— Mă tem că de mult doriți să plec și nu am altă scuză pentru că am rămas decât îngrijorarea mea adevărată, deși neputincioasă. De-ar da cerul să pot spune sau face ceva care să vă aducă mângâiere într-o asemenea durere! Dar nu vă voi chinui cu dorințe zadarnice, care ar putea părea că cer anume mulțumirile dumneavoastră. Întâmplarea aceasta nefericită o va lipsi, mă tem, pe sora mea de plăcerea de a vă vedea azi la Pemberley.
— O, da! Fiți atât de bun și cereți-i scuze domnișoarei Darcy din partea noastră. Spuneți-i că o treabă urgentă ne cheamă de îndată acasă. Ascundeți nefericitul adevăr cât se va putea. Știu că nu va putea fi multă vreme.
El o încredință numaidecât că va păstra secretul, își arătă din nou mâhnirea pentru durerea ei, îi dori un sfârșit mai fericit decât se putea spera deocamdată și, lăsând complimente pentru rudele ei, plecă, după o singură privire gravă de rămas-bun.
Când el ieși din cameră, Elizabeth simți cât de puțin probabil era să se mai vadă vreodată în termenii atât de cordiali care le marcaseră întâlnirile din Derbyshire; și aruncând o privire înapoi asupra întregii lor cunoștințe, atât de plină de contradicții și de schimbări, suspină la gândul la acea împotrivire a simțămintelor care acum ar fi vrut ca ea să continue și care altădată s-ar fi bucurat de sfârșitul ei.
Dacă recunoștința și stima sunt temelii bune pentru o iubire, schimbarea simțămintelor Elizabethei nu va părea nici neverosimilă, nici vinovată. Dar dacă lucrurile stau altfel, dacă afecțiunea izvorâtă din asemenea surse e nerezonabilă sau nefirească în comparație cu aceea care se spune atât de des că se naște la prima întâlnire cu ființa iubită, chiar înainte de a se fi schimbat două vorbe, atunci nimic nu se poate spune în apărarea ei, afară doar că încercase întrucâtva această din urmă metodă, cu înclinația ei pentru Wickham, și că nereușita ei o îndreptățea poate să caute celălalt fel de atașament, mai puțin interesant. Oricum ar fi, îl văzu plecând cu părere de rău; și în această primă pildă a urmărilor pe care trebuia să le aibă infamia Lydiei găsi o durere în plus, gândindu-se la întâmplarea aceea nenorocită. De când citise a doua scrisoare a Janei, nu mai nutrise nicio clipă speranța că Wickham avea de gând s-o ia de soție. Nimeni în afară de Jane, socotea ea, nu se putea amăgi cu o asemenea așteptare. Uimirea era cel mai mic dintre simțămintele ei în fața acestei întorsături. Cât timp avusese în minte numai cuprinsul primei scrisori, fusese numai uimire, numai mirare că Wickham voia să se însoare cu o fată pe care nu se putea s-o ia pentru bani; și cum de reușise Lydia să-l atragă i se păruse de neînțeles. Dar acum totul era prea firesc. Pentru o legătură ca aceasta, ea putea avea destule farmece; și deși nu credea că Lydia se aruncase cu bună știință într-o fugă fără gând de căsătorie, nu-i era greu să creadă că nici virtutea, nici judecata ei n-aveau s-o ferească de a cădea o pradă ușoară.
Nu băgase niciodată de seamă, cât timp regimentul fusese în Hertfordshire, ca Lydia să aibă vreo înclinație pentru el; dar era convinsă că Lydia n-avea nevoie decât de încurajare ca să se lege de oricine. Când un ofițer, când altul fusese preferatul ei, după cum atențiile lor îi ridicau în ochii ei. Afecțiunile ei se schimbaseră necontenit, dar niciodată nu rămăseseră fără obiect. Răul pe care îl fac neglijența și îngăduința greșită față de o asemenea fată — oh, cât de ascuțit îl simțea acum!
Ardea de nerăbdare să fie acasă — să audă, să vadă, să fie de față, ca să împartă cu Jane grijile care cădeau acum în întregime asupra ei, într-o familie atât de răvășită: un tată plecat, o mamă neputincioasă la orice efort și având nevoie de îngrijire necontenită; și deși aproape convinsă că nu se mai putea face nimic pentru Lydia, intervenția unchiului i se părea de cea mai mare însemnătate, și până ce el intră în cameră nerăbdarea o chinui amarnic. Domnul și doamna Gardiner se întorseseră în grabă, speriați, crezând, după spusele servitorului, că nepoata lor se îmbolnăvise deodată; dar, liniștindu-i îndată în privința asta, ea le spuse cu înfrigurare pricina pentru care îi chemase, citindu-le cu glas tare cele două scrisori și stăruind cu o înflăcărare tremurată asupra adaosului de la sfârșitul celei de-a doua. Deși Lydia nu le fusese niciodată dragă în mod deosebit, domnul și doamna Gardiner nu puteau să nu fie adânc mâhniți. Nu numai Lydia, ci toți erau atinși de această poveste; și după primele exclamații de uimire și de groază, domnul Gardiner făgădui îndată tot ajutorul care îi stătea în putință. Elizabeth, deși nu se așteptase la mai puțin, îi mulțumi cu lacrimi de recunoștință; și cum toți trei erau însuflețiți de același gând, tot ce privea călătoria fu hotărât în grabă. Urmau să plece cât mai curând.
— Dar ce facem cu Pemberley? exclamă doamna Gardiner. John ne-a spus că domnul Darcy era aici când ai trimis după noi; așa e?
— Da; și i-am spus că n-o să ne putem ține făgăduiala. Asta s-a rezolvat.
— Ce s-a rezolvat? repetă cealaltă, în timp ce alerga în camera ei să se pregătească. Și sunt ei în asemenea termeni, încât ea să-i dezvăluie adevărul adevărat? Oh, de-aș ști cum stau lucrurile!
Dar dorințele erau zadarnice sau, în cel mai bun caz, puteau doar s-o distragă în graba și învălmășeala ceasului următor. Dacă Elizabeth ar fi avut răgazul să stea degeaba, ar fi rămas încredințată că orice treabă era cu neputință pentru cineva atât de nenorocit ca ea; dar avea și ea, ca și mătușa ei, partea ei de treburi și, printre altele, trebuiau scrise bilete tuturor prietenilor lor din Lambton, cu scuze născocite pentru plecarea lor bruscă. Într-un ceas, totuși, totul fu gata; și cum domnul Gardiner plătise între timp socoteala la han, nu mai rămânea nimic de făcut decât să plece; și Elizabeth, după toată suferința dimineții, se văzu, într-un timp mai scurt decât și-ar fi putut închipui, așezată în trăsură, pe drumul spre Longbourn.