Ca urmare a înțelegerii dintre cele două surori, a doua zi de dimineață Elizabeth scrise mamei lor, rugând-o să trimită trăsura să le ia acasă, în cursul zilei. Însă doamna Bennet, care socotise că fetele vor rămâne la Netherfield până marțea următoare, ceea ce ar fi făcut o săptămână întreagă pentru Jane, nu se putea hotărî să le primească mai devreme, cu plăcere. Răspunsul său, deci, nu a fost satisfăcător, în tot cazul nu pentru Elizabeth — care era nerăbdătoare să se întoarcă acasă. Doamna Bennet le trimise vorbă că nu putea să dispună de trăsură înainte de marți și adăugă într-un post-scriptum că, dacă domnul Bingley și sora lui insistau să le mai rețină, ea se putea foarte bine lipsi de ele. Elizabeth, însă, era absolut hotărâtă să nu mai rămână acolo și nici nu se prea aștepta la asemenea insistențe; din contră, temându-se că șederea lor putea fi socotită inutil de lungă, stărui pe lângă Jane ca să-l roage ea pe domnul Bingley să le dea imediat trăsura; până la urmă hotărâră să pomenească de intenția lor de la început, de a pleca de la Netherfield chiar în dimineața aceea, și să ceară trăsura.
Hotărârea lor provocă din partea surorilor domnului Bingley multe demonstrații de regret și insistară destul pentru a o convinge pe Jane să rămână până a doua zi; plecarea fu deci amânată pentru ziua următoare. Atunci domnișoarei Bingley îi păru rău că propusese această amânare, căci gelozia și antipatia ei pentru una dintre surori depășeau cu mult afecțiunea pentru cealaltă.
Stăpânul casei află, cu sinceră mâhnire, că plecau atât de curând și încercă, în repetate rânduri, s-o convingă pe domnișoara Bennet că nu era prudent pentru ea, că nu se refăcuse destul, dar Jane era neclintită atunci când simțea că are dreptate.
Pentru domnul Darcy, vestea fu binevenită; Elizabeth stătuse destul la Netherfield. Îl atrăgea mai mult decât dorea, iar domnișoara Bingley era nepoliticoasă cu ea și mai sâcâitoare decât de obicei cu el. Darcy luă hotărârea înțeleaptă de a fi deosebit de atent ca, mai ales acum, să nu-i scape vreun gest de admirație, nimic care ar putea trezi în Elizabeth speranța de a însemna ceva pentru fericirea lui, conștient că, dacă în mintea ei și-a putut face loc un asemenea gând, purtarea lui din ultima zi trebuia să aibă toată forța de a-l confirma sau zdrobi. Neclintit în hotărârea lui, abia dacă îi spuse zece cuvinte în tot cursul zilei de sâmbătă și, deși la un moment dat rămaseră singuri o jumătate de oră, el își văzu conștiincios de lectură și nu-i aruncă nici măcar o privire.
Duminică, după slujba religioasă, avu loc despărțirea atât de plăcută aproape pentru toți. Amabilitatea domnișoarei Bingley față de Elizabeth, ca și afecțiunea ei pentru Jane crescuseră, spre sfârșit, foarte simțitor și, când s-au despărțit, după ce o asigură pe aceasta din urmă de plăcerea ce-i va face întotdeauna să se vadă, fie la Longbourn, fie la Netherfield, și după ce o îmbrățișă cu toată căldura, dădu chiar mâna cu cea dintâi. Elizabeth își luă rămas bun de la toți, cu cea mai bună dispoziție.
Acasă, nu fură întâmpinate cu prea multă căldură de mama lor. Doamna Bennet fu surprinsă că s-au întors, spuse că au făcut rău să pună oamenii pe foc și că era sigură că Jane răcise iarăși. Tatăl lor însă, deși foarte laconic în exprimarea bucuriei sale, era foarte vesel să le vadă acasă; le simțise mult lipsa. Conversațiile de seară, când se strângeau cu toții, pierduseră mult din vioiciune și aproape tot bunul-simț în lipsa Janei și a Elizabethei.
Au găsit-o pe Mary, ca de obicei, adâncită în studiul armoniei și contrapunctului și al naturii omenești, și au trebuit să admire noi extrase și să asculte noi remarci de etică răsuflată. Catherine și Lydia aveau de dat vești de altă natură. Multe se mai întâmplaseră și multe se mai spuseseră în regiment, de miercurea trecută; câțiva dintre ofițeri luaseră masa, în ultimele zile, la unchiul lor; un soldat fusese bătut cu biciul; și se zvonise că colonelul Forster era pe cale să se însoare.