Cale de o mică plimbare de la Longbourn locuia o familie cu care familia Bennet era deosebit de strâns legată. Sir William Lucas se ocupase în trecut cu negoțul la Meryton, unde făcuse o avere frumușică și se ridicase la rangul de cavaler printr-o adresă omagială către rege, pe vremea când era primar. Rangul i se urcase, poate, la cap. Îi provocase silă pentru ocupația și reședința sa într-un târgușor și, părăsindu-le pe amândouă, se strămutase cu familia într-o casă, cam la o milă de Meryton, numită de atunci Lucas Lodge, unde putea cugeta cu plăcere la propria sa importanță și, descătușat de treburi, se putea ocupa exclusiv cu politețea față de toată lumea. Cu toate că se simțea îmbătat de rangul său, lucrul acesta nu-l făcea trufaș; din contră, era numai amabilitate față de fiecare. Inofensiv, prietenos și îndatoritor din fire, prezentarea sa la Curtea de la St. James îl făcuse și curtenitor.
Lady Lucas era o femeie foarte cumsecade, nu prea deșteaptă, și deci o vecină prețioasă pentru doamna Bennet. Aveau mai mulți copii. Cea mai mare, o tânără cam de douăzeci și șapte de ani, inteligentă și cu mult bun-simț, era prietena intimă a Elizabethei.
Era absolut necesar ca domnișoarele Lucas și domnișoarele Bennet să se întâlnească pentru a discuta despre un bal; așa că dimineața de după bal le aduse pe cele dintâi la Longbourn, ca să afle și să povestească.
— Dumneata ai început seara bine, Charlotte, îi spuse doamna Bennet, cu o politicoasă stăpânire de sine, domnișoarei Lucas. Dumneata ai fost prima aleasă a domnului Bingley.
— Da, dar se pare că i-a plăcut cea de-a doua mai mult.
— Ah, vrei să spui Jane, probabil pentru că a dansat de două ori cu ea. Cu siguranță, asta chiar părea să arate că o admiră — de fapt, chiar cred că o admiră — am auzit ceva despre asta — dar nu prea știu bine ce — ceva în legătură cu domnul Robinson.
— Poate vă gândiți la conversația auzită de mine din întâmplare, între domnul Bingley și domnul Robinson; nu v-am pomenit nimic despre asta? Domnul Robinson l-a întrebat cum îi plăceau balurile noastre de la Meryton și dacă nu era de părere că în sală se aflau o mulțime de femei drăguțe, și pe care o socotea cea mai drăguță, iar el i-a răspuns prompt la ultima întrebare: „Oh, cea mai mare dintre domnișoarele Bennet, fără îndoială; nu pot exista două păreri în chestiunea asta”.
— Pe cuvântul meu! Dar a fost un răspuns foarte hotărât; asta, într-adevăr, pare să însemne că… totuși, poate să nu ducă la nimic, știi.
— Cele auzite de mine au fost mai cu tâlc decât cele auzite de tine, Eliza, spuse Charlotte. Domnul Darcy merită mai puțin să fie auzit decât prietenul său, așa e? Biata Eliza! Auzi, să fii doar acceptabilă!
— Te rog să nu-i vâri lui Lizzy în cap că trebuie să fie vexată de bădărănia lui; este un om atât de antipatic, încât ar fi o adevărată nenorocire să fii prețuită de el. Doamna Long mi-a spus seara trecută că a stat o jumătate de oră, chiar lângă ea, fără să deschidă gura măcar o singură dată.
— Ești absolut sigură, mamă? Nu e o mică greșeală la mijloc? întrebă Jane. Sunt sigură că l-am văzut pe domnul Darcy vorbindu-i.
— Da… pentru că ea l-a întrebat, în cele din urmă, cum îi place la Netherfield, și el n-a avut încotro și a trebuit să răspundă, dar ea zicea că a părut furios că i se adresase cuvântul.
— Domnișoara Bingley mi-a spus, interveni Jane, că niciodată nu vorbește mult, afară doar când e cu prietenii lui apropiați. Cu ei este deosebit de drăguț.
— Nu cred o iotă, draga mea. Dacă ar fi fost atât de drăguț, ar fi vorbit cu doamna Long. Dar pot să-mi închipui ce s-a întâmplat. Toți spun că-i mândru de nu-i ajungi cu prăjina la nas. Cred că o fi auzit, cumva, că doamna Long nu are trăsură și că a venit la bal într-un cupeu închiriat.
— Nu-mi pasă că n-a vorbit cu doamna Long, spuse domnișoara Lucas, dar aș fi vrut să fi dansat cu Eliza.
— Altădată, Lizzy, spuse mama sa, aș refuza să dansez cu el, dacă aș fi în locul tău.
— Cred, mamă, că-ți pot promite liniștită că nu voi dansa cu el niciodată.
— Mândria lui, interveni domnișoara Lucas, pe mine nu mă supără, așa cum supără adeseori mândria, pentru că are o scuză. Nu te poți mira când un tânăr atât de distins, de familie, cu avere, cu tot ce-și poate dori cineva, se crede atât de mult. Dacă mă pot exprima astfel, el are dreptul să fie mândru.
— Este foarte adevărat, replică Elizabeth, și aș putea foarte ușor să iert mândria lui, dacă n-ar fi călcat-o în picioare pe a mea.
— Mândria, remarcă Mary, care se fălea cu seriozitatea reflecțiilor ei, este un cusur foarte răspândit, cred. Din tot ce am citit până acum, sunt convinsă că este foarte obișnuit, într-adevăr; că natura omenească este deosebit de înclinată către acest simțământ și că foarte puțini suntem aceia care nu nutrim un sentiment de automulțumire pentru vreo însușire sau alta, reală sau imaginară. Vanitatea și mândria sunt lucruri diferite, deși adesea cuvintele sunt folosite ca sinonime. Cineva poate fi mândru fără a fi vanitos. Mândria e legată mai mult de părerea noastră despre noi înșine; vanitatea, de ceea ce ne-ar plăcea să gândească alții despre noi.
— Dacă aș fi bogat ca domnul Darcy, exclamă unul dintre tinerii Lucas, care venise cu surorile sale, nu mi-ar păsa cât sunt de mândru. Aș ține o haită de copoi pentru vânătoarea de vulpi și aș bea o sticlă de vin în fiecare zi.
— Atunci, ai bea cu mult mai mult decât ar trebui, spuse doamna Bennet. Și, dacă te-aș vedea făcând-o, ți-aș lua pe loc sticla din față.
Băiatul o asigură că n-ar face-o; ea continuă să susțină că ar face-o și discuția nu se termină decât odată cu vizita.