Elizabeth avu satisfacția de a primi răspunsul la scrisoarea ei cât se putea de repede. Cum îl primi, se grăbi spre mica pădurice, unde cu greu ar fi deranjat-o cineva, se așeză pe una dintre bănci și se pregăti să fie fericită; lungimea scrisorii o convinsese că nu cuprindea un refuz.
Gracechurch Street, 6 septembrie
Draga mea nepoată,
Am primit chiar acum scrisoarea ta și voi consacra toată dimineața aceasta răspunsului, fiindcă prevăd că o scrisoare mică nu va cuprinde ceea ce am a-ți spune. Trebuie să-ți mărturisesc că rugămintea pe care mi-ai făcut-o mă surprinde; nu m-am așteptat la ea tocmai din partea ta. Cu toate acestea, să nu crezi că sunt supărată; nu vreau să-ți spun decât că nu mi-am închipuit că era necesar ca tu să-mi pui asemenea întrebări. Dar dacă preferi să nu mă înțelegi, iartă-mi impertinența. Unchiul tău este tot atât de surprins cât și mine și dacă n-ar fi avut convingerea că ești parte interesată, nu și-ar fi îngăduit să procedeze așa cum a făcut. Dar, dacă ești într-adevăr nevinovată și neștiutoare, trebuie să fiu mai explicită. Chiar în ziua în care m-am întors de la Longbourn, unchiul tău a primit o vizită cât se poate de neașteptată. A venit domnul Darcy și au stat amândoi închiși câteva ore. Totul se terminase înainte de sosirea mea; așa că curiozitatea mea n-a fost pusă la o încercare atât de cumplită cum pare să fi fost a ta. Venise să-i spună domnului Gardiner că descoperise unde se aflau sora ta și domnul Wickham, că îi văzuse și vorbise cu amândoi — cu Wickham de repetate ori, cu Lydia o dată. După câte am înțeles, plecase din Derbyshire numai la o zi după noi și venise la Londra hotărât să-i caute. Motivul mărturisit era convingerea că din vina lui netrebnicia lui Wickham nu fusese cunoscută atât de bine încât să facă cu neputință ca vreo tânără cu bun nume să-l iubească sau să aibă încredere în el. A pus, cu generozitate, întreaga vină pe seama mândriei sale greșite și a mărturisit că înainte socotise nedemn de el să-și dea în vileag în fața lumii faptele lui private. Caracterul său trebuia să vorbească singur pentru el. Socotea deci că avea datoria să intervină și să încerce să îndrepte un rău pricinuit chiar de el. Dacă a mai avut și un alt motiv, sunt convinsă că nu l-ar dezonora niciodată. Era de câteva zile la Londra când a reușit să-i descopere; avea însă un indiciu care să-l călăuzească în căutări, ceea ce noi nu aveam, iar conștiința acestui lucru fusese încă un temei pentru hotărârea lui de a ne urma. Se pare că există o doamnă, o anume doamnă Younge, care a fost acum câtva timp guvernanta domnișoarei Darcy și care a fost concediată din pricina unei nemulțumiri, dar n-a spus de ce fel. Ea a luat după aceea o casă mare în Edward Street și de atunci se întreține dând camere cu chirie. Domnul Darcy știa că această doamnă Younge era o cunoștință intimă a lui Wickham și, cum a ajuns la Londra, s-a dus la ea după informații. Dar au trecut două-trei zile până a putut scoate de la dânsa ceea ce dorea. Ea nu voia, presupun, să trădeze încrederea ce i se acordase fără să fie mituită și cumpărată, căci știa într-adevăr unde putea fi găsit prietenul ei. Wickham se dusese, de fapt, la ea imediat ce sosiseră la Londra; și dacă ea ar fi putut să-i primească în casă, s-ar fi stabilit la ea. În cele din urmă, însă, bunul nostru prieten a obținut adresa dorită. Se aflau în … Street. L-a văzut pe Wickham și apoi a insistat s-o vadă și pe Lydia. Primul lui scop, a mărturisit el, fusese s-o convingă să părăsească situația rușinoasă în care se afla și să se întoarcă la ai ei îndată ce aceștia ar fi fost înduplecați s-o primească, oferindu-se s-o ajute cât îi va sta în puteri. Pe Lydia a găsit-o însă absolut hotărâtă să rămână unde era. Nu-i păsa de niciunul dintre ai ei; nu dorea niciun ajutor de la el; nici nu voia să audă să-l părăsească pe Wickham. Era sigură că odată și odată se vor căsători și nu prea avea importanță când. Acestea fiindu-i sentimentele, nu mai rămânea, credea dânsul, decât să asigure și să grăbească o căsătorie care, așa cum aflase fără nicio greutate chiar la prima lui convorbire cu Wickham, nu fusese niciodată în intențiile acestuia. Wickham mărturisise că era silit să părăsească regimentul din cauza unor datorii de onoare foarte urgente și nu se sfiise să pună toate urmările rele ale fugii numai pe seama nesăbuinței Lydiei. Avea de gând să-și dea imediat demisia; iar în privința situației lui viitoare, nu întrevedea mare lucru. Trebuia să plece undeva, dar nu știa unde, și știa că nu va avea din ce trăi. Domnul Darcy l-a întrebat de ce nu se însoară imediat cu sora ta. Deși nu se presupunea că domnul Bennet ar fi foarte bogat, ar fi putut totuși face ceva pentru el, iar situația lui ar fi avut de câștigat prin căsătorie. A aflat însă, drept răspuns la această întrebare, că Wickham mai nutrea speranța de a-și face o avere, mai sigur, printr-o căsătorie în altă parte a țării. Dar, în asemenea împrejurări, nu era de crezut că va rezista ispitei unui ajutor imediat. S-au întâlnit de mai multe ori, căci erau multe de discutat. Wickham dorea, bineînțeles, mai mult decât putea căpăta, dar până la urmă a fost adus la rațiune. După ce au stabilit totul între ei doi, pasul următor al domnului Darcy a fost să-l pună la curent pe unchiul tău, și a venit prima oară în Gracechurch Street cu o seară înainte de a mă întoarce eu acasă. Dar domnul Gardiner n-a putut fi văzut; iar domnul Darcy a aflat, întrebând mai departe, că tatăl tău era încă la noi, dar că va pleca din Londra a doua zi de dimineață. N-a socotit că tatăl tău era o persoană pe care s-o poată consulta la fel de potrivit ca pe unchiul tău și, prin urmare, și-a amânat bucuros vizita până după plecarea celui dintâi. Nu și-a lăsat numele și până a doua zi nu s-a știut decât că venise un domn pentru afaceri. Sâmbătă a revenit. Tatăl tău plecase, unchiul era acasă și, așa cum am mai spus, au avut multe de vorbit. S-au întâlnit din nou duminică și atunci l-am văzut și eu. Abia luni s-a stabilit totul: imediat ce s-a stabilit, s-a trimis curierul la Longbourn. Dar oaspetele nostru era foarte încăpățânat. Cred, Lizzy, că, până la urmă, încăpățânarea este adevăratul defect al caracterului său. A fost acuzat în diferite rânduri de multe cusururi, dar acesta e cel adevărat. Nimic nu trebuia făcut decât de el însuși, deși sunt sigură (și n-o spun ca să primesc mulțumiri, așa că nu vorbi despre asta) că unchiul tău ar fi rezolvat totul cu dragă inimă. S-au războit amândoi mult timp, ceea ce era mai mult decât meritau domnul și doamna în cauză. Până la urmă, însă, unchiul tău a fost silit să cedeze și, în loc să i se îngăduie să-i fie de folos nepoatei sale, a fost silit să se mulțumească doar cu meritul aparent, ceea ce îl contraria grozav; și cred într-adevăr că scrisoarea ta de azi-dimineață l-a bucurat foarte mult, căci cere o explicație care îl va lipsi de penele împrumutate și va da lauda cui i se cuvine. Dar, Lizzy, acestea nu trebuie să ajungă mai departe de tine sau, cel mult, de Jane. Știi destul de bine, cred, ce s-a făcut pentru cei doi tineri. Îi vor fi plătite datoriile, care se ridică, după câte știu, la mult peste o mie de lire, încă o mie îi va fi asigurată ei, pe lângă a ei proprie, și i se va cumpăra lui gradul de ofițer. Motivul pentru care toate acestea trebuiau făcute numai de el ți l-am expus mai sus. Din vina lui, a rezervei lui și a lipsei lui de chibzuință, firea lui Wickham fusese atât de greșit înțeleasă și, în consecință, fusese primit și luat în seamă așa cum fusese. Poate că era un pic de adevăr în asta; mă îndoiesc totuși că rezerva lui sau a oricui altcuiva poate fi făcută răspunzătoare de cele întâmplate. Dar, în pofida tuturor acestor vorbe frumoase, draga mea Lizzy, poți fi absolut sigură că unchiul tău nu ar fi cedat niciodată dacă nu l-am fi socotit pe domnul Darcy mânat și de un alt interes în această chestiune. După ce s-a hotărât totul, el s-a întors la prietenii săi, care se aflau încă la Pemberley; dar a rămas stabilit că va reveni încă o dată la Londra pentru nuntă și că atunci toate chestiunile bănești vor fi încheiate definitiv. Cred că acum ți-am povestit totul. Este o relatare care, după cum îmi spui, te va mira foarte mult; sper cel puțin că nu-ți va face nicio neplăcere. Lydia a venit la noi, iar lui Wickham i se îngăduia să vină în casă oricând. El era exact ce fusese când l-am cunoscut în Hertfordshire; dar nu ți-aș spune cât de nemulțumită am fost de purtarea ei în timpul cât a stat la noi dacă n-aș fi înțeles, din scrisoarea de miercurea trecută a Janei, că purtarea ei când a venit acasă a fost întocmai la fel, așa că ce-ți spun acum nu-ți poate pricinui o nouă mâhnire. I-am vorbit de nenumărate ori, în modul cel mai serios, arătându-i cât de rău era ce făcuse și toată nefericirea pe care o adusese asupra familiei sale. Dacă m-a auzit, a fost un noroc, căci sunt sigură că nu mă asculta. Uneori mă scotea de-a dreptul din sărite; dar atunci îmi aminteam de scumpele mele Elizabeth și Jane și de dragul lor aveam răbdare cu ea. Domnul Darcy s-a întors punctual și, așa cum v-a spus Lydia, a fost de față la cununie. A doua zi a luat masa la noi și urma să plece iarăși din Londra miercuri sau joi. Ai să fii foarte supărată pe mine, draga mea Lizzy, dacă profit de acest prilej ca să-ți spun (ceea ce n-am îndrăznit până acum să-ți spun) cât de mult îmi place? Purtarea lui față de noi a fost, în toate privințele, tot atât de plăcută ca atunci când eram în Derbyshire. Judecata și părerile lui, toate, mă încântă; nu-i lipsește nimic în afară de puțin mai multă veselie, iar pe aceasta, dacă se va însura cu înțelepciune, l-o poate învăța soția lui. L-am socotit foarte șiret; de-abia dacă ți-a pomenit vreodată numele. Dar se pare că șiretenia e la modă. Iartă-mă, te rog, dacă am fost prea îndrăzneață, sau cel puțin nu mă pedepsi într-atât încât să mă oprești de la P. Nu voi fi cu totul fericită până ce nu voi fi făcut înconjurul parcului. Un faeton scund cu o pereche de ponei mici și drăguți ar fi tocmai ce trebuie. Dar nu mai pot scrie. De o jumătate de oră mă cer copiii.
Cu toată sinceritatea, a ta,
M. Gardiner
Conținutul acestei scrisori o aruncă pe Elizabeth într-o vâltoare de simțăminte în care era greu de hotărât dacă predomina bucuria sau durerea. Bănuielile vagi și nelămurite pe care le stârnise neștiința, cu privire la ce ar fi putut face domnul Darcy pentru a înlesni căsătoria surorii ei — bănuieli pe care se temuse să le încurajeze, socotindu-le o dovadă de bunătate prea mare pentru a fi probabilă, și de care în același timp se îngrozea că ar putea fi juste, din pricina greutății dureroase a îndatorării —, se dovedeau adevărate dincolo de tot ce-și închipuise! Dânsul îi urmase anume la Londra; luase asupra lui tot zbuciumul și toată umilința unei asemenea căutări, în care trebuise să se roage de o femeie de care avea desigur oroare și pe care o disprețuia, și în care fusese silit să se întâlnească, să se întâlnească des, să discute, să convingă și, în sfârșit, să-l mituiască pe omul pe care dorise întotdeauna cel mai mult să-l evite și al cărui simplu nume era pentru el o pedeapsă să-l rostească. Făcuse toate acestea pentru o fată față de care nu putea avea nici considerație, nici stimă. Inima îi șoptea că o făcuse pentru ea. Dar speranța îi fu repede înăbușită de alte considerente și curând simți că nici chiar vanitatea ei nu-i ajungea ca să creadă că dragostea lui pentru ea — pentru o femeie care îl refuzase deja — ar fi putut învinge un simțământ atât de firesc ca sila de a se înrudi cu Wickham. Cumnatul lui Wickham! Orice fel de mândrie trebuia să se revolte împotriva unei asemenea legături. Fără îndoială, făcuse mult. Îi era rușine să se gândească cât de mult. Dar dăduse intervenției lui un motiv care nu cerea un efort deosebit pentru a fi crezut. Era firesc să simtă că greșise; era generos și avea mijloacele să-și arate generozitatea; și cu toate că Elizabeth nu voia să se socotească pe sine mobilul lui principal, putea totuși crede că poate afecțiunea pe care încă i-o mai purta îi sprijinise eforturile într-o cauză în care era atât de mult vorba de liniștea ei sufletească. Era dureros, nespus de dureros să știe că erau îndatorați unei persoane pe care n-o vor putea răsplăti niciodată. Lui îi datorau întoarcerea Lydiei, reputația ei, totul. Oh! Cât de mult îi părea rău de fiecare simțământ nedrept pe care și-l îngăduise vreodată față de el, de fiecare vorbă obraznică pe care i-o adresase! Pentru sine se simțea umilită; dar era mândră de el — mândră că, într-o cauză a milei și a onoarei, fusese în stare să se învingă pe sine. Reciti iar și iar laudele pe care i le aducea mătușa ei. Abia dacă erau de ajuns; dar îi făceau plăcere. Simți chiar oarecare bucurie, deși amestecată cu păreri de rău, văzând cât de neclintit fuseseră convinși și mătușa, și unchiul ei că între domnul Darcy și dânsa existau dragoste și încredere.
Fu trezită din gânduri și ridicată de pe bancă de apropierea cuiva; și înainte să poată apuca pe o altă potecă, o ajunse din urmă Wickham.
— Mă tem că vă întrerup plimbarea solitară, scumpă soră, zise el, apropiindu-se.
— Chiar așa, replică ea zâmbind, dar de aici nu urmează că întreruperea trebuie să fie nedorită.
— Mi-ar părea foarte rău, într-adevăr, dacă ar fi. Noi am fost întotdeauna prieteni buni, iar acum suntem mai mult decât atât.
— Într-adevăr. Ies și ceilalți la plimbare?
— Nu știu. Doamna Bennet și Lydia se duc cu trăsura la Meryton. Așadar, scumpă soră, am aflat de la unchiul și mătușa noastră că ați văzut chiar Pemberley.
Ea răspunse afirmativ.
— Aproape că vă invidiez pentru plăcerea aceasta; și totuși cred c-ar fi prea mult pentru mine, căci altfel m-aș putea opri acolo în drum spre Newcastle. Și ați văzut-o și pe bătrâna menajeră, îmi închipui? Biata Reynolds, a ținut întotdeauna foarte mult la mine. Dar, desigur, nu v-a pomenit numele meu.
— Ba da.
— Și ce-a spus?
— Că ați intrat în armată și că se teme că… n-ați ieșit tocmai bine. La o asemenea depărtare, știți, lucrurile ajung ciudat de denaturate.
— Desigur, replică el, mușcându-și buzele. Elizabeth spera să-i fi închis gura; dar curând după aceea el spuse:
— M-am mirat văzându-l pe Darcy la Londra luna trecută. Ne-am întâlnit de câteva ori. Mă întreb ce o fi făcând acolo.
— Poate pregătiri în vederea căsătoriei sale cu domnișoara de Bourgh, răspunse Elizabeth. Trebuie să fie ceva deosebit ca să-l aducă acolo în această perioadă a anului.
— Fără îndoială. L-ați văzut cât ați fost la Lambton? Mi s-a părut că așa am înțeles de la soții Gardiner.
— Da. Ne-a prezentat-o pe sora lui.
— Și v-a plăcut?
— Foarte mult.
— Am auzit, într-adevăr, că s-a schimbat neobișnuit de mult în bine în ultimul an sau doi. Când am văzut-o ultima oară, nu promitea prea mult. Mă bucur că v-a plăcut. Sper că va ieși bine.
— Cred că așa va fi; a trecut de vârsta cea mai grea.
— Ați trecut prin satul Kympton?
— Nu-mi amintesc să fi trecut.
— Vi-l pomenesc pentru că acolo e parohia pe care ar fi trebuit s-o capăt eu. Un loc cât se poate de încântător! O casă parohială minunată! Mi-ar fi convenit din toate punctele de vedere.
— V-ar fi plăcut să scrieți predici?
— Nespus de mult. Aș fi socotit că face parte din datoria mea și curând efortul n-ar mai fi contat. Omul nu trebuie să se plângă; dar, la drept vorbind, ar fi însemnat atât de mult pentru mine! Liniștea, retragerea unei asemenea vieți ar fi răspuns tuturor închipuirilor mele despre fericire! Dar n-a fost să fie. L-ați auzit vreodată pe Darcy pomenind de împrejurarea aceasta, când erați în Kent?
— Am auzit, dintr-o sursă pe care o socot tot atât de bună, că v-a fost lăsată numai condiționat și după voia celui care dă acum parohia.
— Ați auzit! Da, era ceva adevărat în asta; așa v-am spus și eu de la început, dacă vă amintiți.
— Am mai auzit și că a fost o vreme când a scrie predici nu vă era atât de pe plac cum pare să vă fie acum; că v-ați declarat chiar hotărârea de a nu intra niciodată în cler și că lucrurile s-au aranjat în consecință, printr-o învoială.
— Ați auzit! Și nu era cu totul neîntemeiat. Vă amintiți poate ce v-am spus în privința aceasta când am vorbit prima oară despre asta.
Ajunseseră acum aproape de ușa casei, căci Elizabeth mersese repede ca să scape de el; și, nedorind să-l supere, de dragul surorii ei, îi răspunse doar atât, cu un zâmbet binevoitor:
— Haide, domnule Wickham, suntem frate și soră, știți bine. Să nu ne certăm pentru trecut. Pe viitor, sper să fim totdeauna de aceeași părere.
Îi întinse mâna; el i-o sărută cu o galanterie afectuoasă, deși nu prea știa ce mină să facă, și intrară în casă.