Sir William stătu la Hunsford numai o săptămână, dar vizita fu destul de lungă ca să se încredințeze că fiica lui era cât se poate de bine așezată și că avea un soț și o vecină cum nu se întâlnesc prea des. Cât timp stătu Sir William cu ei, domnul Collins își închină diminețile plimbându-l cu șareta și arătându-i ținutul; dar după ce acesta plecă, toată familia se întoarse la ocupațiile obișnuite, iar Elizabeth fu recunoscătoare că, prin această schimbare, nu-l vedeau mai des pe vărul ei; căci cea mai mare parte a timpului dintre micul dejun și masă și-o petrecea acum fie lucrând în grădină, fie citind și scriind și privind pe fereastră în camera lui de lucru, care dădea spre drum. Camera în care stăteau doamnele era în spatele casei. La început, Elizabeth se cam mirase că Charlotte nu prefera sufrageria pentru șederea de toate zilele; era o încăpere mai mare și cu o priveliște mai plăcută; dar își dădu curând seama că prietena ei avea un motiv excelent, căci domnul Collins ar fi stat fără îndoială mult mai puțin în camera lui dacă ele ar fi stat într-una la fel de veselă; și o lăudă în sinea ei pe Charlotte pentru această rânduială.
Din salon nu puteau deosebi nimic pe drum, iar faptul că știau ce trăsuri treceau și, mai ales, de câte ori trecea domnișoara de Bourgh în faetonul ei îl datorau domnului Collins, care nu uita niciodată să vină să le spună, deși lucrul se întâmpla aproape în fiecare zi. Nu rareori ea se oprea la casa parohială și stătea câteva minute de vorbă cu Charlotte, dar abia dacă putea fi vreodată convinsă să coboare.
Erau foarte puține zilele în care domnul Collins să nu se ducă pe jos la Rosings și nu multe acelea în care soția lui să nu socotească necesar să meargă și ea; și până când Elizabeth nu-și aminti că familia mai putea avea și alte parohii de dat, nu putu înțelege de ce jertfeau atâtea ore. Din când în când, erau onorați cu câte o vizită a Senioriei Sale, și nimic din ce se petrecea în cameră în timpul acestor vizite nu-i scăpa. Le cerceta ocupațiile, se uita la lucrul lor de mână și le sfătuia să-l facă altfel; găsea cusururi așezării mobilelor sau o prindea pe servitoare în neglijență; și, dacă primea vreo gustare, părea s-o facă numai ca să descopere că bucățile de carne ale doamnei Collins erau prea mari pentru familia ei.
Elizabeth băgă repede de seamă că, deși această mare doamnă nu era judecător de pace al comitatului, era un magistrat cât se poate de activ în propria ei parohie, ale cărei treburi, până la cele mai mărunte, îi erau aduse la cunoștință de domnul Collins; și ori de câte ori vreunii dintre săteni erau puși pe ceartă, nemulțumiți sau prea săraci, pornea în sat ca să le aplaneze neînțelegerile, să le închidă gura cu plângerile lor și să-i certe până la bună înțelegere și belșug.
Ospățul mesei de la Rosings se repeta cam de două ori pe săptămână și, dacă lăsăm deoparte lipsa lui Sir William și faptul că seara nu era decât o singură masă de joc, fiecare asemenea ospăț era copia fidelă a celui dintâi. Alte invitații aveau puține, deoarece felul de viață al vecinilor era, în general, peste posibilitățile familiei Collins. Asta nu era însă deloc un rău pentru Elizabeth și, una peste alta, își petrecea timpul destul de plăcut: avea jumătăți de oră de conversație plăcută cu Charlotte, iar vremea era atât de frumoasă pentru acel anotimp, încât se bucura adesea din plin de aerul liber. Plimbarea ei preferată, pe care o făcea des în timp ce ceilalți erau în vizită la Lady Catherine, era de-a lungul crângului rărit care mărginea parcul în partea aceea, unde era o cărare frumoasă și adăpostită, pe care nimeni în afară de ea nu părea s-o prețuiască și unde se simțea departe de curiozitatea lui Lady Catherine.
Primele două săptămâni ale vizitei trecură repede în felul acesta liniștit. Se apropia Paștele, și săptămâna dinaintea lui urma să aducă familiei de la Rosings un adaos care, într-un cerc atât de restrâns, avea însemnătate. Curând după sosire, Elizabeth auzise că domnul Darcy era așteptat acolo peste câteva săptămâni; și deși printre cunoștințele ei erau puțini cei pe care să nu-i prefere lui, venirea lui avea să aducă la serile de la Rosings o față relativ nouă de privit, și s-ar fi putut amuza văzând, din purtarea lui față de verișoara sa, cât de zadarnice erau planurile domnișoarei Bingley în privința lui; căci Lady Catherine, care vorbea despre venirea lui cu cea mai mare mulțumire și despre el în termenii celei mai înalte admirații, i-l hărăzise vădit de soț, și păru aproape supărată când află că domnișoara Lucas și Elizabeth îl văzuseră deja de multe ori.
Sosirea lui se află curând la casa parohială, căci domnul Collins se plimbase toată dimineața cu ochii pe căsuțele de pază de la porțile care dădeau în Hunsford Lane, ca să afle cel dintâi; și, după ce făcu o plecăciune când trăsura coti în parc, se grăbi acasă cu marea veste. A doua zi dimineață se duse în grabă la Rosings să-și prezinte respectele. Erau acolo doi nepoți ai lui Lady Catherine care să le primească, căci domnul Darcy adusese cu el un anume colonel Fitzwilliam, fiul mai mic al unchiului său, lordul …; și, spre marea uimire a tuturor, când domnul Collins se întoarse, cei doi domni îl însoțeau. Charlotte îi văzuse din camera soțului ei traversând drumul și, dând fuga în cealaltă cameră, le spuse fetelor ce onoare le aștepta, adăugând:
— Ție trebuie să-ți mulțumesc, Eliza, pentru această dovadă de politețe. Domnul Darcy n-ar fi venit niciodată atât de curând să mă viziteze pe mine.
Elizabeth abia avu timp să se apere că n-avea niciun drept la compliment, că sosirea lor fu vestită de clopoțelul de la ușă și, puțin după aceea, cei trei domni intrară în cameră. Colonelul Fitzwilliam, care intră primul, avea în jur de treizeci de ani, nu era frumos, dar ca înfățișare și purtare era cu adevărat un gentleman. Domnul Darcy arăta întocmai cum arăta de obicei în Hertfordshire; își prezentă omagiile, cu obișnuita-i rezervă, doamnei Collins și, oricare i-ar fi fost sentimentele față de prietena ei, o salută pe aceasta cu toată aparența calmului. Elizabeth îi făcu doar o reverență, fără să spună un cuvânt.
Colonelul Fitzwilliam începu îndată conversația, cu promptitudinea și ușurința unui om bine crescut, și vorbi foarte plăcut; dar vărul său, după ce îi adresă doamnei Collins o remarcă oarecare despre casă și grădină, stătu un timp fără să vorbească cu nimeni. În cele din urmă, totuși, politețea i se trezi îndeajuns cât s-o întrebe pe Elizabeth de sănătatea familiei sale. Ea îi răspunse cum se obișnuiește și, după o clipă de tăcere, adăugă:
— Sora mea cea mare e la Londra de trei luni. Nu vi s-a întâmplat s-o vedeți acolo?
Știa foarte bine că nu se întâmplase; dar voia să vadă dacă nu se va trăda cumva că știe ce se petrecuse între familia Bingley și Jane; și i se păru că avea un aer puțin încurcat când îi răspunse că nu avusese norocul s-o întâlnească pe domnișoara Bennet. Subiectul nu mai fu urmat, iar domnii plecară curând după aceea.